SEMN CĂTRE CLASA POLITICĂ (2)
NEGOCIERE ȘI DEROGARE
Ca dovadă cât de strâmb pornită și, apoi, cât de viciată pe parcursul evoluției ei a fost calea formării unei clase politice pentru democrația contemporaneității noastre, cât de egoist-apucătoare s-a format ea și cum i s-a consolidat, tot mai nociv și mai nesincer, lipsa de răspundere față de electoratul despre s-a considerat că nu merită altceva decât demagogia statistică pe care i-o acorda comunismul, în urma recentelor experiențe electorale ne-am ales cu două noțiuni definind taberele. Sunt acestea niște biete substantive comune, dar situate în categoria numelor de acțiune, au ajuns a evoca pregnant mutațiile de psihologie electorală, ne mai fiind vorba doar de persoanele implicate în acțiunea lor. Fapt pentru care ne și permitem să vorbim despre ele, fără apropo la cei care le-au practicat. Este vorba de negociere şi derogare, două substantive care, „nomina acti” fiind, se definesc tot mai caracteristice pentru cutremurul acesta electoral în legătură cu care vor avea de tras mai multe învățăminte cei care se angajează la redresarea situației noastre sociale. Or, cum acestea sunt în primul rând partidele, în interiorul forței lor de a-și modifica mentalitatea rezidă prima speranță.
Pentru că, în acești 25 de ani am avut de-a face numai cu două categorii de partide: Unele care s-au deteriorat de tot ieșind de pe eșichierul politic, și altele care s-au păstrat pe acest eșichier deteriorându-se în interiorul lor. A treia categorie nu mai are loc tocmai din pricina celor care s-au păstrat consolidându-și aroganța printr-o precară convingere în materie de leadership: Aceea că pot guverna nu pe principii, ci prin spirit descurcăreț; și că se pot considera eficienți nu prin efort cinstit pentru toată țara, ci folosind puterea fiscalității pentru ei, fără jena de sfidare prin conjugarea manevrelor în gașcă. Ca dovadă că tot ce înseamnă guvernare este în funcție de impozitare și nu de producție, ceea ce este administrație publică, înseamnă cheltuieli bugetare în folos clientelar, iar tentativele de a câștiga electoratul nu sunt prin nimic altele decât de a-i promite că-i vei restitui mici firimituri din bugetul național pe care i l-ai confiscat: completarea vechilor salarii sau pensii, nesemnificative reduceri de taxe și mici adăugiri la ajutoare. Exact de natura celor care ne-a făcut să-l huiduim pe Ceaușescu, dar cu nerușinarea de a promite unor oameni cărora, acum, nu le mai vorbești din partea statului, ci despre redistribuirea unui buget la care ei știu prea bine că au fost contribuabilii.
Deci, asemenea partide se deosebesc de cele expiate nu prin vreo dorință de a guverna cum trebuie și a prefigura pentru viitor direcții viabile, ci prin șmechereasca îndemânare de a se descurca aruncându-ne fărâmițe din bugetul constituit din banii noștri, ca și cum ar promite că dau de la ei un bacșiș. Care, și acela, luat ca atare, după ce că nu e adevărat e și jignitor. Luați toate promisiunile electorale sau măsurile guvernamentale care le-au preîntâmpinat cu stângăcie propagandistică, și vedeți dacă ele conțin altceva decât măsuri sau promisiuni de a reașeza bugetul constituit din banii noștri. Aceasta nu poate fi decât o rușine pentru știința politicii, căzută-n derizoriul unor penibile menevre de băieți care, tocmai pentru că se pretind descurcăreți și nu-și propun să fie creatori de dezvoltare, dau dovadă de aroganță față de întreaga populație a țării. Ei au considerat că-și pot face propagandă de partid, fără a veni cu nici o contribuție din partea partidului respectiv ci, cel mult, promițând sau demonstrând că fură și ei mai puțin din bugetul nostru, recunoscând astfel că avem și noi dreptul la câte ceva. Asemenea politicieni ai lui pește, pot fi ei tari prin încrengăturile mafiote pe care au știut a și le constitui, dar iată că pot fi și mirosiți de electoratul care se trezește pragmatic la promisiunile electorale și, da, vrea să vadă nu doar administrarea bugetului stors de la el, ci să vadă ce cointribuție aduce partidul respectiv la dezvoltarea în bine a societății. Această probă de examen politic se dovedește astăzi necesară tocmai prin picarea lecției prost învățate, tocmai prin repetenția la care te condamnă nerușinarea de a face oamenilor promisiuni pe proprii lor bani, fără nici un semn că tu poți să-i conduci pentru că ai idei care se pot cuantifica în valori!…
Asta a pretins și, de fapt n-a avut electoratul: O contribuție, poate fi ea și de natură morală, din partea grupării sau grupărilor respective. Să se vadă cu ce contribuție de idei social-economice vor afirma ele politicile de dezvoltare a țării, de emancipare a societății, de eradicare a imoralității și mafiotismului, de punere a oamenilor în drepturi meritocratice prin afirmarea unui spirit productiv care să ne caracterizeze în fața noastră și a lumii.
Societatea românească începe să-și dea seama de nocivitatea acestui pseudosimpatic spirit descurcăreț care, pentru partide, nu este decât o măsură de a nu trezi prea multe sau prea grave nemulțumiri care să le răstoarne; dar o măsură aplicată nu pe căi onorabile, ci cultivând o țesătură de legături ilicite care, cred ei cu suficiență că te poate impune. În aceste condiții, toate relațiile lor cu electoratul nu se bazează pe faptul că acesta le-a selecționat în preferințele sale, ci pe legături subterane de interese extrapartinice prin care domină, manifestându-și cu aroganță privilegiul de a vorbi despre statul de drept ca despre un pachet de legi menit să servească gașca pe care au format-o și să supună restul populației intereselor ei.
Din acest motiv, fără aluzie la persoanele care le-au propulsat, ci cu accent pe ceea ce, o politică degradată degradează chiar sensul cuvintelor, închei acest al doilea articol din ciclul pe care îl propun, rugându-l pe cititor să se gândească la ce semnificații îi sugerează cele două substantive al căror nume de acțiune s-a descifrat cu evidență în recenta, dătătoare de speranță, experiență electorală: NEGOCIERE și DEROGARE.
Corneliu LEU