Neagoe Basarab – Precursor al lui Cantemir, Eminescu, Blaga,
Rădulescu-Motru, D. D. Roşca
Analizând partea pur didactică, direct practică a Învăţăturilor…, istoricul literar glosează astfel: „Contrastul dintre partea lirico-teoretică, propovăduind deşertăciunea lumii şi chipul cum se poate câştiga împărăţia cerurilor prin viaţa ascetică, prin renunţarea la toate bunurile pământeşti, prin posturi şi rugăciuni necurmate, şi partea pur practică a scrierii, nu surprinde deloc pe cunoscătorul fenomenului cultural românesc, prin ceea ce ar putea numi filozofia teoretică şi filozofia practică, aşa cum o aflăm configurată în poezia noastră populară, începând cu balada Mioriţa (şi, istoriceşte, mai de devreme, poate, cu zamolxianismul dacic al dispreţului faţă de viaţa pământească şi al sfidării morţii, alături de tăria în lupta pentru apărarea ţării de invazii străine), cu operele unor Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, până la I. Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi mai cu seamă Eminescu; până, în fine, la filozofia unor Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru sau D. D. Roşca, cu necesara observare a tuturor nuanţelor şi împrejurărilor cu care, în diferite epoci, aceste manifestări ale spiritului naţional s-au produs de-a lungul istoriei”. (Ibid., p. 87)
De mare interes, în pagini memorabile, sunt trecute în revistă o multitudine de sfaturi, pentru fiul Theodosie, privind, spre exemplificare, comportamentul domnitorului, care trebuie să fie, în toate împrejurările exemplar, ritualul primirii solilor, organizarea armatei, tactica războaielor şi mijloacele prin care se poate obţine şi menţine pacea (capitol studiat de Nicolae Bălcescu înainte de a scrie Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul).
Despre unul dintre sfaturile date de Neagoe Basarab, care dispunea de experienţă militară şi războinică apreciabilă, Ion Rotaru apreciază că: „ar putea foarte bine să fie dat mai cu seamă de un general de armate cum fusese Ştefan cel Mare”.
Merită reţinută, evident, judecata de valoare exprimată de istoricul literar în finalul capitolului, conform căreia atât versiunea românească, dar şi cea slavonă originară, de neînlocuit, „participă la istoria culturii şi literaturii noastre naţionale şi mărturisesc despre o epocă de mare înflorire a lor, de la începutul secolului al XVI-lea până în vremea lui Constantin Brâncoveanu”. Ceea ce şi explică interesul manifestat astăzi, ca şi la 1848, faţă de capodopera Învăţăturile lui Neagoe Basarab… „de istoricii, filologii şi mai toţi cărturarii interesaţi de evoluţia spiritului naţional de-a lungul veacurilor, cristalizat magistral în această capodoperă”.
La rândul său, Al. Piru reţine, în finalul capitolului său despre Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, că – faţă de turci – domnitorul recomandă atitudinea şoimului, care, netemându-se de vultur, îi lasă, spre a evita lupta, o parte din vânatul său, dar, dacă duşmanii vor cu tot dinadinsul război, numărul lor oricât de mare nu trebuie să ne înspăimânte. Istoricul literar apreciază la Neagoe Basarab ,,îndemânarea elocvenţei, cadenţa de mare vibraţie retorică, mai ales când vorbeşte (după Ioan Zlataust) despre fragilitatea vieţii întreruptă de moarte’’, pentru a puncta apoi: ,,Patetică este plângerea morţii fiului Petre, cea mai mişcătoare pagină elegiacă din literatura română în limba slavonă’’ (s. n.)
Ca niciodată la Al. Piru, ultimul paragraf lasă să se întrezărească, dincolo de sinteza exemplară, o undă de vibraţie umană aparte, poate chiar o anume înduioşare faţă de destinul în postumitate al operei marelui voievod-ctitor: ,,Neagoe Basarab a murit în ziua de 15 septembrie 1521. Theodosie, care i-a urmat la tron, a domnit mai puţin de patru luni şi a murit la Constantinopol. Alţi doi fraţi, Petru şi Ion, şi o fată, Anghelina, muriseră înainte, iar Stana şi Ruxandra au devenit soţiile lui Ştefăniţă al Moldovei şi respectiv Radu de la Afumaţi. Ca în legenda meşterului Manole, pierit după zidirea bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie şi-au nimicit autorul, ajungând a fi socotite (pe nedrept) o scriere pseudo-epigrafă, anonimă’’. (Op. cit., pp.35-36)
Punte între Europa postbizantină
şi Europa occidentală
Referindu-se la rolul neamului nostru în Europa bizantină şi post-bizantină, reputatul istoric literar Dan Zamfirescu punctează decisiv: „Românii au sporit această avere, creând în limba de cultură a întregului Răsărit, deci pe terenul însuşi al celor cu multe sute de ani în avans, o capodoperă istoriografică – Letopiseţul de când s-a început cu voia lui Dumnezeu Ţara Moldovei, una hagiografică – Mucenicia lui Ioan cel Nou de la Suceava – şi cea mai voluminoasă operă unitară scrisă vreodată în limba de cultură a lui Chiril şi Metodie: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. (Locul şi rolul culturii române în Europa şi în lume, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 2006, pp. 31-32)
Continuându-şi cu fervoare cuceritoarea demonstraţie, avizatul editor al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab (împreună cu Florica Moisil) şi al unei fundamentale antologii de literatură română veche (în colaborare cu G. Mihăilă) susţine, cu autoritatea-i recunoscută, că, privit din avion, peisajul cultural european rezervă culturii române un loc cu totul special: „…ea ne apare ca singura cultură ce respiră, încă de la început, cu ambii plămâni. Este o cultură pe care mi-am permis să o definesc în 1973 drept „sinteză europeană”, dând astfel cu anticipaţie răspunsul cerut recent de un confrate occidental scriitorului Nicolae Breban: Să-mi defineşti cultura română numai în două cuvinte”.
Cu deplin temei, Dan Zamfirescu afirmă că, aici, la noi, Europa bizantină şi Europa occidentală de tradiţie catolică şi limbă latină „nu numai că s-au întâlnit pe un fel de punte între Orient şi Occident, într-un loc de răscruce de civilizaţii, ci au conlucrat necontenit spre a configura identitatea unei civilizaţii şi unui spirit ce ocupă un loc inconfundabil în ansamblul civilizaţiei europene”. ]
Într-un paragraf memorabil, redutabilul cercetător – care are o licenţă în teologie cu teza Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice (scrisă în 1956 şi publicată abia în 1992) şi un doctorat în filologie, susţinut cu Dan Simonescu, cu teza Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său Theodosie. Probleme controversate (Ed. Minerva, 1973) – conturează un original portret al domnitorului muntean: „Neagoe Basarab, acest împărat postbizantin, ocrotitor al întregii Ortodoxii, nu se sfieşte să trimită soli cu scrisori la Papa Leon al X-lea, protectorul lui Rafael. El se interesează de raţiunile urii dintre grecii ortodocşi şi catolicii apuseni, primind răspuns de la Manuil din Corint, dar nu se lasă impresionat şi în Târgoviştea sa adăposteşte o mănăstire franciscană, de unde află despre cultul rănilor Domnului. Cu această pietate franciscană ne întâlnim în Învăţături, altfel cea mai isihastă carte a culturii române”.
Efigii în bronz
În final, reiterăm, preluând din Scrisoarea… Î. P. S. Calinic, doar câteva dintre sintagmele – adevărate efigii în bronz – cu care Neagoe Basarab a fost pus în lumina eternităţii: „Domn cu apucături împărăteşti şi domn cu atâta dor de frumuseţe cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul” îl proslăveşte Nicolae Iorga; „unul din cei mai culţi domni ai noştri din vechime” – îl descrie Ion Bogdan; „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filosof” – îl consideră enciclopedistul de talie mondială Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Pentru ca, mai aproape de noi, în 1981, Mitropolitul Antonie Plămădeală să-i creioneze un cuprinzător portret, din care spicuim: „Domn al culturii româneşti îndeosebi, a realizat, în Învăţături…, ca şi în catedrală, o sinteză românească originală între umanism şi gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins şi a concretizat, în forme scrise şi zidite, trăsăturile esenţiale şi fundamentale ale sufletului românesc, iubitor de frumos şi de bine, realist şi echilibrat”.
Respectând structurile canonice, asceza şi toate rigorile isihasmului, Neagoe Basarab a cucerit armonia – cu Dumnezeu şi cu neamul său, cu obârşiile daco-romane, cu spiritul românesc al înaintaşilor săi, de la Basarab I până la Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare – supranumit de occidentali Atletul lui Hristos – şi Radu cel Mare, înrâurind vocaţia unor magnifici urmaşi vestiţi în Europa, în lume: Mihai Viteazul – Restitutor Daciae; Constantin Brâncoveanu – Martirul Ortodoxiei, făurarul primului stil arhitectonic naţional, care-i şi poartă numele; Mihai Eminescu – Românul Absolut; Constantin Brâncuşi – Cioplitorul de lumină, de porţi româneşti şi de infinire în sculptura mondială, pe care a întors-o la Esenţe, la izvoarele primordiale, pe cât de româneşti, pe atât de universale, definit de experţi din străinătate drept Al Treilea Dumnezeu al lumii artistice, după Dumnezeu-Shakespeare şi Dumnezeu-Beethoven; George Enescu – Chintesenţa melosului românesc ridicat la rangul suprem de Muzică-Bucurie, Muzică-Imn de slavă lui Dumnezeu înveşnicit în vibranta Biserică a Mănăstirii Curtea de Argeş.
Neagoe Basarab a anticipat, parcă, viziunea de peste veacuri a unui alt erudit, Timotei Cipariu (cleric greco-catolic, paşoptist, fondator al Academiei Române) conform căreia: „Acolo unde politicul dezbină, cultura uneşte”.
Prin numeroasele şi excepţionalele sale fapte culturale, Neagoe Basarab a unit destinul neamului românesc cu acela al Europei din epoca sa, dar şi cu acela al Europei din secolele ce i-au urmat.
Tocmai de aceea, acum, în zorii mileniului al treilea, episcopul catolic Josef Hommayer, acreditat pe lângă Uniunea Europeană, mărturisea anii trecuţi, după o vizită în ţara noastră, cucerit de căldura şi evlavia românilor: „Inima Europei, acum am găsit-o, aici, la Bucureşti”. Este o realitate care nu ar fi fost posibilă fără lucrarea plină de har a Voievodului Neagoe Basarab, de acum 500 de ani.
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii !
SIMONA-ŞTEFANIA LUPESCU
DAN LUPESCU
P. S. : Vă propun un salt cuantic, pe deplin întemeiat: fără aprofundarea vastei opere a lui Neagoe Basarab –-, Î. P. S. Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, nu l-ar fi des-tăinuit în profunzime pe Constantin Brâncuşi. Nu l-ar fi desghiocat din halourile de taine succesive în care este înveşmântat, precum ceapa miraculoasă în zeci de cămăşi mătăsoase. Şi, desigur, nu ar fi devenit un veritabil hermeneut al creaţiei de geniu a Titanului din Hobiţa – purtător, împreună cu Eminescu, Enescu, Eliade, Coandă, Babeş, Gogu Constantinescu, al praporilor spiritului românesc. Spirit european, prin excelenţă, fără de care bătrânul continent ar fi cu mult, mult mai sărac. În toate sărac şi, mai ales, cu Duhul.
Craiova,
6-18 septembrie 2012