MIRCEA ANASTASIE BORCAN
Orfismul drapat în ontopoeme cuantice
înfrigurat-surâzătoare
Sărbătoarea unui trup hăituit întru întrebări ontologice și sângerări extatice, paradoxal reconfortante – chit că îți dau și frisoane de Țipăt mut, precum în celebrele patru picturi ale precursorului expresionismului, norvegianul Edvard Munch -, par mai toate creațiile, în primul rând lirice, ale meridionalului Mircea Anastasie Borcan, transplantat din Bârca doljeană direct în inima și Capitala Reîntregirii neamului românesc/ Capitala Marii Uniri: Alba Iulia.
Dorul de obârșii îi poartă pașii spre vatra străbună, azi, 25 octombrie 2019 – în ajunul sărbătoririi Patronului Spiritual al Craiovei: Sfântul Mare Mucenic DUMITRU, Izvorâtorul de Mir.
Dacă în prima decadă a acestei luni Brumar, dar cu vibrații estivale, la Clubul de lectură al seniorilor din cadrul Bibliotecii Județene Alba: „Lucian Blaga”, era aniversat Ion Mărgineanu, figură proeminent-legendară, alături de Aurel Pantea, din ceata poeților de sub adierea Lancrămului și a Râpei Roșii -, astăzi, în Cetatea Băniei (unde Bravul Voievod Mihai Viteazul zămisli ideea primei uniri politice a românilor, sub sceptrul său fulgurant-fulgerător de Restitutor Daciae) îl întâmpinăm cu pâine și cu sare pe Fiul nostru rătăcitor: Mircea Anastasie Borcan, care a deprins arta și știința de mare subtilitate de a altoi Spiritul Transilvan, pe trunchiul viguros, însă mereu fraged, al celei dintâi rădăcini ancestrale din Ființa și din Fiirea sa – Spiritul Olteniei.
…Spirit pe care Nicolae Iorga îl numea măduva romanității noastre, acad. Dan Simonescu îl definea drept epicentrul spiritului românesc, iar titanul Adrian Păunescu îi turna pecetea în ceara roșie a nemuririi, numindu-l fără drept de apel: spiritul românesc la modul absolut – Spiritul Olteniei străbate, zâmbitor și tandru, creațiile laureatului nostru de acum, care ne dovedește, cu asupra de măsură, că scrie o literatură ce răspunde celor două comandamente supreme instituite de Mihai Eminescu și perpetuate prin vocile de tunet ale lui Titu Maiorescu, G. Călinescu, Eugen Lovinescu: anume de a fi nu doar originală, ci și autentică, adevărată.
În nr. 4 (57)/ 2018 din Portal-MĂIASTRA, splendida publicație realizată de Zenovie Cârlugea la Târgu Jiu, delicata exegetă Monica Grosu (n. 1976, Șugag, Alba, doctor în Filologie din 2008 cu teza Petru Comarnescu – monografie) îl introduce în arena comentariului său pe Mircea Anastasie Borcan precizând că este „o prezență discretă a vieții literare albaiuliene”, implicat însă „în diverse activități socio-culturale, în manifestări ale bibliotecii județene dedicate copiilor și lecturii, într-o serie de inițiative educative…” ș. a.
Din cronica intitulată Între respirații și sânge, aflăm că protagonistul nostru s-a exersat în mai multe genuri: poezie (publicând volume precum Hemografii, Discurs asupra literei „a”, Esoterice), proză (Tatuaje cu dame de pică, De la Bârca la Bangkok și de-a-ndărătelea, vol. I și II), cărți pentru copii (Acrostihuri cu animale, vol. I și II, Aventurile lui Zgârlibici, Spânul cel frumos și Făt Spânos, Săbiuțe, zurgălăi).
Grație colegului și prietenului său din anii de școlire liceală: Mihai Măceș (pseudonim literar al lui Mihai Ștefan), am intrat în posesia câte unui exemplar din cele trei volume pe care le lansăm acum la Biblioteca Județeană Alexandru și Aristia AMAN Dolj: De la Bârca la Bangkok și de-a-ndărătelea, vol. I și II, respectiv, Portretica. Antologie lirică, tustrele girate de Editura și Imprimeria ALTIP din Alba Iulia, tipărite în condiții de lux.
Lux excesiv, suntem tentați să afirmăm, deoarece-s printate pe hârtie cretată mată (obligatorie pentru albumele de artă, NU și pentru altfel de apariții editoriale!), cu coperte din cel mai gros carton, full color, volumul de versuri având numele autorului și titlul pe foiță de aur – tipar adânc.
Și din acest punct de vedere, al luxului irefragabil, ele ilustrează realitatea că Domnul Mircea Anastasie Borcan și-a propus – ca noi, în urmă cu 18 ani, când am lansat seria nouă a Revistei LAMURA – să NU intrăm în Europa …rupți în fund, după cunoscuta „rețetă” a analistului Ion Cristoiu, prozator și făurar de publicații, fie cotidiane, fie periodice – ci în ținută specifică neamului nostru stră-milenar, ținută care să denote, categoric și irevocabil, verticalitate spirituală și fizică, rectitudine morală, demnitate voievodal dacică și civic-națională, conștiință a unicității identitare și a pionieratului în multiple domenii, grație legiunilor de români de geniu, recunoscuți la scară planetară.
Totalizând 278 de pagini în format B5, cele două volume De la Bârca la Bangkok și de-a-ndărătelea le poți parcurge pe nerăsuflate, dacă ești stăpânit de pasiunea cititului și a cunoașterii de noi și noi spații geografice și culturale.
Deși sunt scrise în genul scurt, ultra-scurt al Tabletelor din Țara de Kuty de Tudor Arghezi și al microsioanelor lui Vasile Băran (alt gorjean eclatant) din volumul O raită prin pădurea de întâmplări -, cele 231 de pastile literare efervescente (133 în primul volum; 98 în cel de-al doilea) ale lui Mircea Anastasie Borcan sunt de o prospețime admirabilă, au scânteia cuantică, pocnetul de biciușcă , împletită din păr negru de fată mare, și vigoarea primului cânt, din puterea nopții, al cocoșilor de Hurezi/ Horezu, linia fermă a ceramicii de Cucuteni, cromatica de amiază înfocată a iilor și chilimurilor oltenești ori de Muscel, rafinamentul discret al cămășilor bărbătești, brodate alb pe alb, purtate de rapsodul nostru național Tudor Gheorghe, din Podari, de pe malul drept al Jiului, ca și aura perlat-opalină, strălucitoare, înfiorătoare și tămăduitoare a martiriului Sfinților BRÂNCOVENI, a capodoperelor lui Constantin BRÂNCUȘI de la Târgu Jiu, ale lui Mihai EMINESCU (Rugăciunea unui dac, Povestea magului călător în stele, Odă în metru antic, Glossă), George ENESCU, Ciprian PORUMBESCU, a zvâcromanelor lui Nicolae Dan FRUNTELATĂ, dar și a picturilor de respirație celestă ale lui Sabin BĂLAȘA (numit de experții italieni „Maestrul romantismului cosmic”).
Sub coaja halucinantă și halucinogenă a pretextului călătoririi – cu carul, căruța, automobilul, trenul, avionul, dar NU și cu drona taxi -, pe doar câțiva kilometri sau pe multe mii de kilometri și, uneori, la înălțimi de 11.000-12.000 de metri, Mircea Anastasie Borcan se auto-invită și ne invită ca martori într-o fascinantă, pe alocuri bulversantă, călătorie interioară.
Iar tu, în calitate de cititor, te lași instantaneu furat de acest joc de-a viața, de-a v-ați ascunselea, de-a hoții și vardiștii în căutarea eului tău (eului …lui, al autorului) din străfunduri inimaginabile, poate chiar din illo tempore…
Ritmul călătoriei și al călăririi – din zori în miez de noapte, apoi iarăși în zori și în amiezi toride, în amurguri devastatoare și nopți agonizând după dorul cine știe cărui Acasă, cine știe cărui EU din insondabilul (și, totuși, sondatului) inconștient colectiv, din zarea matrițelor genuin-arhetipale – este debordant, însă niciodată sufocant.
Dimpotrivă, reconfortant și regenerator precum bateriile de pe automobilele nipone hibride Toyota, singurele care se încarcă din mers.
Ținuta de drum a prozelor lui Mircea Anastasie Borcan este suplă, sigură, nervoasă, de parcă ar fi fost scrise concomitent cu proiectarea americană a SUV-ului model PUMA, pe care numai craiovenii îl pot fabrica, în exclusivitate pentru Europa, în colosul automobilistic de pe Bulevardul Henri FORD, din sudul Băniei.
În ritm de roman polițist de captivitate maximă se citesc aceste două volume. Ritm care atinge paroxismul dansului solar dezlănțuit: Călușul oltenesc, dar și incandescența șuierător-năucitoare a Ciocârliei – săgeată de aur fierbinte despicând, străfulgerător, toate cele nouă ceruri-aură de jur-împrejurul nostru.
Înveșmântate în palpitul cu arome de palimpsest al paginilor memorabile reunite de Nicolae Milescu Spătarul, Petre Pandrea și Adrian Păunescu în anume tomuri de globe-trotter ale lor ori de prospecții și introspecții feerice specifice Mandarinului Valah -, tabletele lui Mircea Anastasie Borcan te duc, cu gândul, totodată la Cartea cu prieteni de Fănuș Neagu și, desigur, la Carte cu olteni de Ilie Purcaru.
Fiecare dintre piesele de orfevrier respirate cu frenezie de autorul-protagonist-narator are virtuți infinitezimale de miniaturi din cărțile Ortodoxiei Românești, are smalț policrom, în culori fundamentale crude, precum crucile surâzătoare ale lui Stan Pătraș din Cimitirul vesel de la Săpânța (restaurate mai an de pictorul expert Octavian Ciocșan, din Craiova).
Și el unic, întrucât geții/ dacii, zămislitori ai Baladei identitare Miorița, cântau, dănțuiau și benchetuiau, făceau adică banchete de idei și spirit la moartea trupului de țărână, material, moartea care naștere în cer înseamnă, într-o altă dimensiune spirituală.
La fel credeau, la fel cred și se comportă și acum, frații noștri întru spirit, de peste mări și țări, hăt, tocmai din „Țara Fericirii”, numită, acum 700-800 de ani, de vecini, Siam, mare putere în Asia de sud-est, colonizată de Marea Britanie (1826), S.U.A. și Franța. În pofida tratatelor înrobitoare, Siamul a rămas singurul stat sud-est asiatic independent. Din 1939, numele este schimbat în Thailanda (limba oficială: thai), țară exotică, în brațele și efuziunile căreia i se abandonează autorul nostru, provocându-l să scrie De la Bârca la Bangkok și de-a-ndoaselea.
Privite, însă, în totalitatea lor, din avion ori din alt rădvan ceresc -, tabletele/ poemele în proză, miniaturile croșetate de Mircea Anastasie Borcan au amploarea, vastitatea și amplitudinea gravă, de violoncel îmblânzit și strunit cu mână forte de Pablo Casals, au maiestuozitatea vitraliilor de catedrală occidentală sau, mai de grabă, au sonoritatea celestă, în falduri de frescă bizantin-românească din curgerea înmărmuritoare a picturilor murale, fără egal în lume, emblematice pentru bisericile monastirești din Bucovina.
Mai presus de toate acestea, au șuierul flash-urilor orbitoare, care ne pot teleporta instant dincolo de ochiul al treilea, atavicul, dincolo de glanda Pineală, direct în Mintea de DINCOLO (asupra căreia, de multe decenii, se ostenește a ne deschide ochii savantul de reputație mondială Dumitru Constantin DULCAN), a săgeților bisericilor de lemn din Maramureș (cele mai înalte din lume) și din Gorj (județ din nordul Olteniei, unde mai supraviețuiau, până acum un deceniu, 140 astfel de monumente de patrimoniu cultural național, dar din care nu mai sunt în picioare decât 112).
Ca să respecte, probabil, o anume cutumă, autorul, protagonist și narator în egală măsură, inventează un Cuvânt înainte, pornind de la răsfoirea unei monografii a comunei Bârca, „atât de documentată și doctă, încât nu-ți mai vine să chemi țăranii la prășit”.
Nu-i exclus ca, în subconștient, Mircea Anastasie Borcan să fi păstrat ecourile remanente ale înscrisului, plin de taine, al lui Tudor Arghezi din Cuvânt înainte la ediția princeps a volumului său Tablete din Țara de Kuty (1933), în care se exprimă astfel: „Autorul se folosește de spațiul pe care i l-a lăsat aici gol imprimeria, ca să facă o declarație de principiu cititorului: că n-a urmărit să realizeze nici logică, nici succesiune, ci o simplă carte de buzunar și ghiozdan, citibilă oricum, începută orișideunde, fără final și putând sfârși acolo unde vrea cititorul să-i puie zălog, să o abandoneze sau să o arunce.”.
Prozatorul contemporan nouă, azi, notează, pornind de la comuna-i natală, că: „Surprinde nominalizarea unei lucrări de-a lui Nicolae Iorga, care, pe mine ca bercean mă încarcă de istorie evlavioasă: <O moșie de-a lui Mihai Viteazul – Bârca din Dolj apărută la 30 octombrie 1841>”. Probabil este vorba de anul 1941, primul de după uciderea mișelească a savantului Nicolae Iorga, când a fost tipărită respectiva lucrare.
Mircea Anastasie Borcan uită să amintească de celebra Cultură Cârna/ Civilizația Danubiană Gârla Mare, cea mai însemnată reprezentare a artei din Epoca Bronzului (1.600-1.150 înainte de Hristos) din România, așa după cum Cultura Cucuteni (5.500 – 2.750 î. H.) ilustra apogeul artei neolitice, ea fiind anterioară cu secole acelora din Sumer și din Egiptul antic și acoperind un areal de 350.000 kilometri pătrați.
Cultura Cârna a supraviețuit, peste timp, prin artefacte și tezaure deloc mai prejos decât cele miceniene !
Autorul-narator continuă să se descarce de un năduf încă nedefinit, prin următoarea frază despre Bârca: „O așezare de prin preajma lui Dumnezeu (n.n. superbă metaforă), uitată de acesta în momente de restriște, încât îți vine să-ți renegi strămoșii înlocuindu-i cu alții, năluciri din continente mult mai vrednice în dărnicie.”.
Oare ce v-a supărat atât de rău, frate Mircea Anastasie Borcan, încât ștergeți cu buretele neantizării afirmații extrem de prețioase privind istoria noastră mai veche de 7.500 de ani:
* PLINIU CEL BĂTRÂN, care afirma cu tărie că „Axa boreală, în jurul căreia se învârtea Universul, atingea Pământul la gurile Istrului (n.n. gurile Dunării), pe teritoriul hiperboreenilor sau geților.”;
* ORIGENE: „Geții de la Dunăre sunt un popor vechi și de înțelepciune foarte înaltă.”;
* VIRGILIU, scriind despre titani (adică despre neamul get), puncta că este vorba despre „Cel mai vechi popor de pe Pământ și fiii Pământului”.
* VIRCHOW, în studiul său Les peuples primitifs de l Europe (Popoarele primitive ale Europei) evidenția: „Celții care populează Franța actuală au venit aici de la Marea Neagră urcând în susul Dunării”.
* BARBARA DEPPERT LIPPITZ, expert internațional autorizat: „Sunteți singura țară din Europa care are scrisă istoria în propriul ei aur. Aveți peste 6.000 de ani de istorie a aurului ! Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevărata ei valoare.”.
Să mai reținem că plastica de Cârna/ Gârla Mare este UNICĂ în Epoca Bronzului.
Revenim la primul volum de proze insolite al lui Mircea Anastasie Borcan și cităm iarăși, pentru a deduce mai ușor intențiile autorului stabilit în Alba Iulia: „După ani lungi de tăcere a trebuit să se nască Adrian Păunescu și să reaprindă, pe firmamentul localităților cu inflexiuni dacice (n.n. aha, ne-am reamintit ceva-ceva…), denumirea așezării unde m-am născut și mi-am ascuțit visele din rotundul clăii de dorințe murmurate în nopțile de Crăciun.” (n.n. sună frumos, aidoma unui poem în proză ori unui basm tainic, în decor hibernal, când metaforele în alb cuceresc sufletul nostru prin horele dezlănțuite de nebunaticii, copilăroșii fulgi de nea – serafimi inocenți în zbor planat !)
Simțindu-se cu …fulgii pe căciulă (că, deh, muștele dispar în toiul iernii), autorul face recurs direct la sursa titlului pe care l-a ales pentru cele două volume de tablete, concentrate la maximum, până la sclipiri de diamant viu și pulsând ca un perpetuum mobile, izbuc de respirație sacadată, cadențată cinematografic: „În preambulul cărții De la Bârca la Viena și înapoi, fiul său, Andrei Păunescu face precizarea că inițial cartea s-ar fi numit De la Bârca la Viena… „și înapoi ca semn că este important nu numai drumul către Vest, la care visau atâția români atunci, într-o Românie cu granițele rigide, ci și întoarcerea acasă, unde țara aștepta mai binele din partea intelectualilor săi care străbat lumea și pot propune modele economice și sociale noi, care să urmeze viața omului de rând”. Aici se încheie citatul din preambulul lui Andrei Păunescu.
„Ca autor al acestei cărți – preia stafeta vorbelor Mircea Anastasie Borcan -, am adăugat trimiterii visului de la Bârca către (n.n. scuze pentru cacofonia perfectă a povestașului…) Bangkok și un terestru <de-a-ndărătelea>, ca o exemplificare metaforică a ochilor înlăcrimați din pricina frumuseților îndepărtate de către depărtarea cu pasul târșit înapoi, dar totdeauna prezent în timpul țării, cu ochiul din ceafa Soacrei cu trei nurori – parabola sanguinică a nemuririi neamului prin poveste și basm.”
Dincolo de un joc de cuvinte, cu diverse rosturi speculative, protagonistul-narator își încheie Cuvântul înainte printr-o mărturisire ușor (auto)ironică: „Cartea nu se vrea altceva decât o exclamație de nestatornicie a oltenilor prin adânca lor statornicie, de românizare a unor sentimente universale.”.
Multe, foarte multe se pot comenta despre cele două volume de proze incendiare De la Bârca la Bangkok și de-a-ndoaselea. Ne rezumăm la atât, invitându-vă să cumpărați cărțile, să vă cufundați în lectură și să-l binecuvântați pe autor, mulțumindu-i pentru aceste daruri purtătoare de lumină.
*
Vă rog să-mi permiteți, prieteni iubitori de frumos, să facem o incursiune rapidă prin universul liric desprins din antologia cu titlu zgrunțuros provocator Portretica.
Precizez că (și) pe acesta l-am savurat cu nesaț. Aveam de gând ca partea despre poeziile domnului Mircea Anastasie Borcan să ocupe grosul comentariului nostru. Numai că – …ne-având timp să mă concentrez în privința celor două volume de tablete/ poeme în proză din volumele De la Bârca la Bangkok și de-a-ndoaselea – mă văd nevoit să sintetizez la extrem această parte a demersului meu hermeneutic.
Punctez doar următoarele capete de idei:
*1. Mircea Anastasie Borcan este poet original, autentic și adevărat ;
*2. Creațiile sale lirice au făcut saltul astral spre zarea poemului, altfel spus: sunt poezie, nu doar versuri, nu doar simple exerciții de versificație;
*3. Mircea Anastasie Borcan are soclu de granit literar, adică este un erudit în domeniu ;
*4. Poezie de reflecție, meditativă și cu evident substrat filosofic, creația sa de gen descinde din mantia universului liric și stilistic atât de specifice lui Nichita Stănescu, având în substrat asimilarea subtilă a creațiilor de profil ale lui Ion Barbu, Lucian Blaga, dar și, desigur, ale lui Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski și Tudor Arghezi.
Închei prin două citate foarte semnificative din cronica doamnei Monica Grosu, la care am făcut recurs și la începutul comentariului nostru: „Limbajul rămâne în continuare orfic și incantatoriu, rostit parcă pentru auzul inițiaților, înscenând poetica viețuirii prin sângele mereu alert și imprevizibil curb. (…) Moderne și tensionate, poemele lui Mircea Anastasie Borcan (i)luminează un spațiu al conștiinței sale poetice, alcătuind un corpus de aritmografii ale aceluiași sânge, ale aceleiași respirații.”.
*
Se impune să precizăm că Editura Scrisul Românesc din Craiova a publicat volumul Hemografia. Scrierea cu sine, semnat de Viorel I. Ionel. Am găsit de cuviință să facem această mențiune deoarece primul volum al antologiei lui Mircea Anastasie Borcan: Portretica se deschide cu 55 de poeme preluate din propriul său volum intitulat Hemografii.
Șocant, încă, pentru mulți, conceptul respectiv pornește de la un celebru vers autoreferențial al lui Nichita Stănescu.
El a rodit și în lumea artelor plastice. Dăm un singur exemplu. Pictorul Constantin Cioc a deschis în perioada 10 aprilie-6 mai 2014, la galeria Atelier, de pe str. Sf. Vineri nr. 11 din București, expoziția Teleografii. Semnături, semne, semănături. Evenimentul a fost comentat cu subtilitate și aplomb de Cristina Bogdan, în revista Cultura nr. 465/ 17 aprilie 2014.
Pentru că poemele lui Mircea Anastasie Borcan din antologia sa Portretica intră în consonanță/ rezonanță și cu picturile artistului plastic la care ne referim și întrucât analiza doamnei Cristina Bogdan „rimează” la fel de bine cu universul liric al poetului nostru (născut la Bârca în 1951 și stabilit în Alba Iulia), citez opiniile domniei sale dinspre finalul cronicii plastice amintite: „Decantarea semnului vizual până la esențializare, privarea imaginilor de lorice artificiu inutil conferă obiectelor o frumusețe originară, amintind de scrierea cu pictograme. De fapt, artistul scrie cu sine însușii, amprentând memoria albă a hârtiei nu numai cu literele desprinse din numele său, ci și cu propriul sânge (la modul concret, una dintre lucrări – Semn de biruință – este astfel „pictată”). Lecția lui Nichita Stănescu a fost pe deplin însușită, iar hemografia – această știință tânără, de vârsta umanității – a împlinit încă o dată anii celui care s-a scris pe dinlăuntrul propriului suflet, pentru ca să poată la urmă să scrie pe dinafară sufletele altora. Cu o notă distinctă: scrierea cu sine însuși se face aici întru deslușirea transcendentului, hemografia convertindu-se astfel în teolografie.”.
*
Primele trei capitole ale antologiei Portretica reiau masiv din volumele Hemografii, Culorile sângelui, Esoterice -, pentru ca al patrulea: Discurs asupra literei „a”, să debuteze chiar cu poemul botezat Nichita:
Motto:
– Noi !
– Care, noi ?
– Noi, Nichita Stănescu !
Pluteam într-o croazieră
Pe Marea Cuvintelor, agitată
de rafale de vânt. Rimată.
Toată lumea citea ritos.
Lângă mine, cu ochi plânși
„Madame Bovary” mă întreabă
sfios:
„Domnule, dumneavoastră nu aveți
rău de mare, căci îl
bănuiesc !”
Ies, cu toți ochii, dintr-un Nichita:
„Doamnă, păi, despre dânsul
citesc !”
*
Dacă ar fi să găsim o hibă acestei antologii de autor – desfășurată de-a lungul a 312 pagini și însumând 231 de poeme – aceea este una care s-ar putea să vă facă a zâmbi: anume că TOATE poeziile reunite sunt antologice. Altitudinea lor ideatică este de clasă celestă. Volumul poate deveni …enervant prin faptul că Mircea Anastasie Borcan nu respectă cutuma de a lăsa cititorului, din când în când, popasuri de a mai …respira, prin poeme ceva mai puțin reușite. Așa după cum într-un roman se impune a fi incluse capitole mai cenușii, mai slabe din anumite puncte de vedere, poate chiar un soi de „balast” – pentru ca a munților creastă, piscurile lor să fie puse în evidență mai bine -, tot așa, și într-un volum de versuri se cuvine ca autorul să lase virtualului cititor astfel de oaze de respiro. Se înțelege însă că asemenea hibe pot fi scuzabile.
Valoarea poemelor lui Mircea Anastasie Borcan este atestată, printre altele, de faptul că el a fost încununat, în anul 1986, cu Marele premiu la Festivalul Internațional „Lucian Blaga”.
Până acum, laureatul nostru a publicat aproape 20 de volume: poezie, proză, jurnale de călătorie, aforisme, cărți pentru copii.
Mircea Anastasie Borcan ne-a convins, prin antologia Portretica de realitatea că, înainte de a se dedulci la poezia cu substrat metafizic a lui Nichita Stănescu, și-a însușit în profunzime Lecția Lucian Blaga, cel care – pe unul dintre „discurile” sale aruncate în eternitate, cu forța Discobolului – afirma: „Poetul nu e atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală și le aduce în starea de grație.”.
Ca și cum ar pendula neîncetat între credință (Arghezi) și tăgadă (Blaga), Mircea Anastasie Borcan a avut flerul, inteligența și rafinamentul de a valorifica, în stil propriu, virtuțile de fond ale creațiilor lirice scrise de cei doi poți care, în frunte cu Eminescu, alcătuiesc tripticul de frunte al poeziei noastre naționale.
Pentru a nu mai intra în alte detalii și a putea descifra rapid o serie de afinități elective, cităm un paragraf dintr-o carte de referință a Melaniei Livadă, în funcție de care este posibil ca Mircea Anastasie Borcan să-și fi modelat profilul liric, nu doar pornind pe urmele lui Nichita Stănescu: „Versul arghezian: viguros, exuberant, plastic tăiat în materie, șlefuit cu tehnică de giuvaergiu, cu inovații și libertăți de reformator al limbii, creează o poezie care exprimă puternic. Versul blagian: aluziv, măsurat,dematerializat, sugerează doar, realizând o poezie care solicită intens meditația cititorului. La Arghezi, cuvântul sună tare și direct, turnat în materiale bogate de cea mai diferită rezonanță. La Blaga, el este un ecou de vibrații prelungi și profunde, dar niciodată stridente. Cuvântul lui Arghezi strălucește, al lui Blaga luminează.”.
Punem punct final: strălucind și luminând cu justă măsură, conform criteriului sănătoasei căi de mijloc -, Cuvântul lui Mircea Anastasie Borcan se dovedește a avea valențe tămăduitoare.
Scrierea cu sine, scrierea cu propriul sânge – Hemografia – este, în cele din urmă, auto-vindecătoare, pentru autorul însuși, dar și lecuitoare pentru fiecare dintre cititori. Purificând, se vindecă și vindecă. Forța gândului pozitiv și forța Spiritului Românesc au fost totdeauna, sunt și vor rămâne mereu tămăduitoare, în buna rânduială a Prea Bunului Dumnezeu.
În altă ordine de idei -, Mircea Anastasie Borcan se cuvine să știe că este ocrotit, cu putere nebănuită, de prenumele sale: Mircea constituie, împreună cu alt prenume foarte frumos, Radu, singurele „nume mici” care pot fi întâlnite doar în spiritualitatea geto-dacilor și a urmașilor lor, românii, iar Anastasie vine de la Anastasia care înseamnă perpetua naștere, renaștere – deci, Înviere și Înălțare.
Destinul Păsării Phoenix este înscris în codul tainic al ființei și Fiirii sale, a lui Mircea Anastasie Borcan.
Doamne, ocrotește-i pe români ! Și apără-i de ei înșiși.
..//..
DAN LUPESCU
Craiova, 19-25 octombrie 2019
