Categorized | Patria noastră

MIRCEA ANASTASIE BORCAN sau Obsesia cuvântului magic

Posted on 08 August 2021

MIRCEA ANASTASIE BORCAN

sau

Obsesia cuvântului magic

și a străfulgerărilor mântuitoare

1.

         Născut în proximitatea culturii neolitice Cârna, de pe Valea Dunării, cu salba-i de mărgăritare antice conjugate și sub sintagma Gârla Mare -, Mircea Anastasie Borcan a purtat, totdeauna, în străfundurile sufletului său, vibrația, pulsurile și impulsurile scânteietoare ale fibrei sale de Om al Sudului, cu temperament solar, dar și cu înfiorări/ izbucniri vulcanice.

A poposit apoi la umbra legendară a Carpaților Meridionali, urmărit de tainica ispită a Muntelui, cu obârșii primordiale în Kogaion, sacrul sălaș spiritual al geților.

Tocmai de aceea, intuim, după anii copilăriei, ai pubertății și adolescenței – ani ai descifrării artei cititului și scrisului, la școala primară, urmați de aceia ai gimnaziului și ai liceului, în edificiul construit de bunicul poetului Adrian Păunescu tot în vatra natală, a comunei doljene Bârca -, Mircea Anastasie Borcan luă în piept, voinicește, apele învolburate din Defileul Jiului, își ranforsă ființa lăuntrică printr-un popas spiritual la Monastirea Lainici, continuă să străbată bezna tuturor celor 48 de tunele feroviare, pentru a adăsta, vreo 20 de ani, în Petroșani, unde se iniție în amfiteatrele Institutului Minier, deveni inginer topo-geodez, coborî cu fervoare în măruntaiele muntelui, trasându-i noi și noi căi de extragere a lignitului și huilei.

Erau anii 65-80, ai desprimăvărării intempestive, după obsedantul deceniu stalinist și după înghețul siberian înșurubat strașnic în oasele tuturor românilor.

Întregul popor începea să respire în libertate, din ce în ce mai profund, aerul tare și reconfortant al regăsirii demnității naționale, a punctelor cardinale tradiționale din cultură și creație, din toate domeniile.

Ani ai descătușării năvalnice:

*ani când savantul Henri Coandă, inventatorul avionului cu reacție, a revenit definitiv în patria natală, lăsând un patrimoniu de peste 250 de invenții, acest tezaur incomensurabil nefiind valorificat nici astăzi, după o jumătate de veac ;

*ani când Ana Aslan a lansat celebra sa linie de leacuri magice și cosmetice: GEROVITAL, a înființat, lângă București, la Otopeni, primul institut de gerontologie din lume și a tratat celebrități mondiale precum, Charles de Gaulle (președintele Franței), J. F. Kennedy (președintele S.U.A.), Indira Gandhi (premierul Indiei), Iosip Broz Tito, Nichita Hrușciov, Imelda Marcos, Konrad Adenauer ;

*ani când s-au construit unicate precum Transfăgărășanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, marile noduri hidroenergetice de la Porțile de Fier I și Porțile de Fier II, sute de hidrocentrale și termocentrale, sute de uzine și combinate industriale, Centrala de Apă Grea de la Drobeta Turnu Severin și Centrala nuclear-electrică de la Cernavodă, șapte milioane de apartamente din fonduri publice, s-a realizat electrificarea întregii țări ;

*anii când a zburat în Cosmos primul român Dumitru Prunariu, iar patria noastră deținea a patra flotă maritimă din lume și a doua flotă de pescuit oceanic de pe Terra  ;

*s-au deschis sute de șantiere arheologice, a fost marcată împlinirea a 2050 de ani de la constituirea primului stat dac centralizat și independent, sub sceptrul regelui Burebista ;

*prețul pâinii, cel al laptelui și al untului au rămas, în România, neschimbate un sfert de secol ;

*învățământul și asistența sanitară erau gratuite ;

* chiria, energia electrică și gazele erau simbolice ;

*Constanța devenise al doilea port din Europa și al patrulea din lume ;

*România era a cincea putere mondială în fabricația de tractoare,     în producția de ciment și mobilier era clasată tot pe locul al cincilea pe Terra, iar în topul producției de încălțăminte și marochinărie eram pe locul al optulea ;

*extrăgeam, prelucram și alimentam tezaurul Băncii Naționale cu două tone și jumătate de aur anual ;

*eram al patrulea producător mondial de diamante industriale ;

*creasem 50 de societăți comerciale mixte, pe patru continente, cu 50 % participație românească, acțiune de aur – asul din mânecă și perimetre ENORME, cu diamante, aur și petrol, concesionate statului român ;

*enigmaticul laser creat de România topise tancurile sovietice ce au forțat granița de Est a țării noastre, în august 1968, după invazia Cehoslovaciei ;

*produceam TOATE gabaritele de vehicule pe roți, inclusiv autobasculante de 420 de tone (UNICE pe mapamond), TAB-urile cele mai performante din lume, avioane școală și avioane de vânătoare, „ȘOIM 99”, la Craiova, tancuri care-i lăsaseră cu gura căscată pe sovietici și pe toți cei din Tratatul de la Varșovia ;

*eram pe punctul de a lansa programul pentru fabricarea bombei nucleare și – bomba-bombelor financiare – Banca Mondială a României, replică la B.M./Banca Mondială și la F.M.I./Fondul Monetar Internațional ;

*exportam tehnică de luptă și muniție de minimum două miliarde de dolari, în fiecare an ;

*Nadia Comăneci lua – în 1976, la Olimpiada de la Montreal (Canada) – primele cinci note de 10 din istoria gimnasticii mondiale ;

* la Paris străluceau Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, după ce o făcuseră Constantin Brâncuși,  George Enescu, Elvira Popescu, Martha Bibescu, Ana de Noailles ;

*erau anii când Gheorghe Hagi – Nadia Comăneci – Ilie Năstase deveniseră „tripleta magică de sportivi” ;

*naistul Gheorghe Zamfir era și este considerat „reîncarnarea modernă a Zeului Pan” ;

*anii când se făceau (și s-au făcut decenii la rând!) studii de caz, în marile Academii de filme din S.U.A., după lung metrajele „Dacii” și „Mihai Viteazul”, model, la nivel internațional, de filme istorice, realizate de Sergiu Nicolaescu, regizor ale cărui pelicule au înregistrat numai în China peste un miliard de spectatori, iar alt confrate al său, Geo Saizescu, era supranumit „regele comediei cinematografice românești” ;

*anii când Tudor Arghezi, Eugen Barbu, Nichita Stănescu erau încununați cu Premiul Herder, Marin Sorescu era invitat la cele mai importante festivaluri internaționale de poezie de pe toate continentele  și era supranumit „Mondialul” ;

*anii când Adrian Păunescu făcea din revista „FLACĂRA” cel mai spectaculos, bătăios și vehement hebdomadar din România, lansând, concomitent, Cenaclul „Flacăra”fenomen cultural și social de tip american, urmărit de zeci, sute de mii de români pe marile stadioane și în săli polivalente din țara noastră ;

*ani când la Cluj-Napoca – sub bagheta asistentului universitar Ion Pop – o pleiadă de studenți fantastici: Constantin Zărnescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu, Aurel Pantea, Ion Mureșan, Tudor Savu, Marian Papahagi, Marcel Constantin Runcanu   editau redutabila revistă Echinox ;

*la Iași se afirma grupul din jurul revistei Alma Mater (Val Condurache, Teodor Parapiru, Mihai Tatulici, Corneliu Ostahie Cosmin) ;

*la Craiova – cel din proximitatea Cadranului Universitar (Constantin Dumitrache, Dan Lupescu, Daniela Crăsnaru, Lucian Avramescu, Aurel Diaconu, George Popescu, Ioana Dinulescu, Viorel Coman, Florin Logreșteanu) ;

*iar la București – pleiada cu aspirații înalte din preajma altei reviste studențești – Universitas…

 

Acest amplu cor publicistic și literar, pe voci multiple, includea, firește, hebdomadarul național Viața Studențească (avându-i la cârmă pe Niculae Stoian, Nicolae Dan Fruntelată, M. N. Rusu), secondat de mensualul Amfiteatru (cu Ion Băieșu la timonă, iar redactori șefi adjuncți: Adrian Păunescu și Fănuș Neagu).

 

În viziunea lui Aureliu Goci: „Erau anii nebuni 70-80, când studenții conștientizau boema subversivă, când se ascultau „Beatles” și cântecele rock-and-roll, când au avut loc revoluția studențească (n.n. de fapt, arabă!) din 68 în Franța și invazia sovietică în Cehoslovacia cu „Back USSR!”, totul părea posibil pentru că totul era interzis: și rockul, și folkul, și pletele, și fusta scurtă, și fusta lungă, și bluejeans, și inteligența prea subliniată. Totul avea farmec…”.

Grupurile vocal-instrumentale „Romanticii”, „Mondial” sau „Sideral” cuceriseră Bucureștiul, pe urmele deschizătoarei de drumuri „Phoenix” (Nicu Covaci, Moni Bordeianu), de la Timișoara.

Stârneau admirație:

*„Roșu și negru” (cu Nancy Brandes, cu furtunaticul de geniu Liviu Tudan – exmatriculat din Conservatorul de la București, Nicky Dorobanțu – absolvent al Liceului „Frații Buzești” din Craiova, Ovidiu Lipan Țăndărică – puștiul cu vocație pentru arta percuției)  la Iași;

*„Cromatic” la Cluj ;

*„Dacii” (Cornel Constantiniu, ca …soldat T.R. în Bănie) și „Redivivus” (Gabriel Cotabiță) la Craiova.

 

În acea epocă, anterioară ciclonului din decembrie 1989, în zile de răgaz, Mircea Anastasie Borcan urcă, din Petroșani, deseori spre piscurile pierdute în nori, chemat de altarele celeste și de vocile nebănuite ale pelasgilor, agatârșilor și proto-geților, stătu de vorbă cu stră-Moșul Zamolxe, antemergător al lui Iisus cu 1.440 de ani, apoi  cu Zalmoxe, la a cărui Academie din Carpații Meridionali se școli însuși Pitagora, cu vreo 535 de ani înainte de Hristos, descoperi cele zece Legi Belagine/ Legile Frumoase, pe ale căror principii se întemeiază tot Neamul nostru cel Mare, de atunci și de acum.

Mai mult decât atât, avem indicii indubitabile că însuși Iisus Hristos se adăpă de la/ și se formă la izvoarele incomparabile, de aici, din spațiul Munților noștri, ale izvoarelor Spiritului și Spiritualității Zalmoxiene.

Se școli AICI Iisus Hristos.

Și fu chiar preot, înalt sacerdot Zalmoxian – cel puțin opt ani -, înainte de a intra triumfal și solitar, în zi de Florii, în Ierusalim, pe asinul său adorabil prin tăcere, sfioșenie și loialitate.

Deoarece NU există evrei ale căror nume să se termine în „US” (IisUS) -, putem afirma că Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu NU are/nu au obârșii în ceea ce, cu toții, numim Țara Sfântă.

Poate că tocmai de aceea ACOLO a fost răstignit, ci nu în spațiul mirific, natal, din care veneau cei Trei Magi de la Răsărit, adică de la noi, de aici, din viitoarea Românie de azi, Dacia de ieri, Grădina SPIRITUALĂ a Maicii Domnului.

Dacă vremea și vremurile se vor coace, până în 2030, devenind rumene, aurii, strălucitoare -, Actorul de excepție Dorel Vișan (magnific Psalmist, cu mult mai mare decât el însuși se percepe ca actor și cu mult, mult mai mare decât, la un loc, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi și ceilalți vreo două sute de psalmiști contemporani!) va afirma, fără teamă, că prietenii săi și ai noștri din TIBET, acei călugări de taină, NU sunt decât strănepoții moșilor noștri zalmoxieni, trimiși să lumineze însuși Răsăritul.

Prima migrație – de acum mii de ani – NU a fost, cum susțin falsificatorii de istorie – de la Est spre Vest, ci dimpotrivă.

TOATE limbile și civilizațiile de pe Terra au roit din nucleul primordial al omenirii, de aici, din DACIA, teritoriu al Atlantidei și al Hiperboreienilor.

LIMBA era una și aceeași, a întregii Europene. Străbunica Latinei, născută tot dintr-o Limbă traco-geto-dacică.

Latină care nu a fost niciodată vorbită decât în administrație și în armată. O cunoșteau mai puțin de cinci la sută dintre cei numiți romani.

 

Stâmpărându-și setea de cunoaștere în elixirul operelor fundamentale ale scriitorilor români, Mircea Anastasie Borcan alese să se adâncească prioritar în studierea poeților de referință ai românilor, în studierea filosofilor de faimă europeană Constantin Noica și Emil Cioran, pentru a se dumiri care sunt răspunsurile cele mai apropiate de adevăr la cele trei întrebări identitare: Cine suntem?, De unde venim?, Încotro mergem?.

Pe ascuns față de neaveniți, umplu cu versuri multe caiete de creație literară. Începu să publice, cu frenezie, în reviste de profil, se integră, din ce în ce mai bine, în comunitatea scriitorilor din Transilvania, iar în anul 1985 fu încununat cu Premiul LUCIAN BLAGA, la entuziastul și exigentul Festival ce i se dedică, an de an, în luna Mai, neîntrecutului poet-filosof din Lancrăm.

            Dacă atât de celebrul personaj tragic shakespearean Hamlet se zbate, de o jumătate de mileniu, răstignit în miezul de foc al întrebării/ întrebărilor ontologice „A fi sau a nu fi?”…

 Dacă Tudor Arghezi se nemurește „între credință și tăgadă”, țâșnind, parcă, dincolo de strigătul existențialist, adresat lui Dumnezeu: „Vreau să te pipăi și să urlu: ESTE!” -, protagonistul nostru de astăzi, Mircea Anastasie Borcan, izbutește să depășească angoasa devastatoare, poate chiar starea de disperare generată de smulgerea de pe Crucea Sudului și altoirea eu-lui său uman și liric pe Crucea Nordului.

            Avem în vedere realitatea că în el clocotește dintotdeauna temperamentul meridional, specific „gasconilor/ bascilor/ sicilienilor” de pe Valea Dunării Mijlocii, din Sudul incandescent al Olteniei, pe care s-a ostenit să-l tempereze, dar și să-l înnobileze, cu virtuțile specifice vetrei ancestrale: Transilvania.

 

În anii 1990-1997, se lansă – cu energie debordantă și inspirație incredibil de vie – în conceperea, redactarea, imprimarea și difuzarea a zeci de publicații, al căror profil tematic și impact uman au fost uluitoare.

Acele reviste, hebdomadare și ziare ajunseseră să fie distribuite în cele mai importante 60 (șaizeci) de centre urbane și rurale din Ardeal. Repet: 60 (șaizeci) !

La un moment dat, s-a mutat, cu întreaga familie, din Petroșani în Alba Iulia. Pasiunea pentru jurnalism a rodit, aici, în redactarea – aproape de unul singur – a Gazetei de Alba.

Fervoarea acelor despletiri jurnaliere incredibile, ca și solicitările multiple au fost atât de mari încât Doamna Estera, soția și mâna sa dreaptă, a hotărât să rămână …gravidă, pentru a intra în concediu prenatal, apoi de creștere a copiilor, asigurând, astfel (fără stavila celor opt ore de serviciu obligatoriu „la stat”), corectura și alte imperative organizatorice redacționale.

Din acest sacrificiu profesional, demn de Ana Meșterului Manole, Doamna Estera s-a …trezit că devine NU direct mamă eroină, ci mamă de gemeni cu stea în frunte.

Cei doi poartă nume însemnate de istorie: Mircea și Alexandru. Ei au devenit stâlpi de pridvor, colonade trainice ale Templului numit „Terra Park – Terra Mythica”, în care oficiază sacerdotal NU gemenii amintiți, ci surioara lor cu nume angelin: Daliana.

Ea, Daliana, este Regina, tânăra regină, având-o ca pavăză de crin pe Regina Mamă: Estera.

2.

Ca în toți marii noștri creatori, de ieri și de azi – de la Dosoftei, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Ciprian Porumbescu, George Enescu, Constantin Brâncuși, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, până la Grigore Vieru, Vasile Tărâțeanu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu,  Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Dumitru Radu Popescu, Carolina Ilica, Ana Blandiana, Nicolae Dan Fruntelată, Dorel Vișan, Sabin Bălașa, Nicolae Băciuț, George Vulturescu, Adi Cristi, Irina Petraș, Marta Petreu, Magda Ursache, Dumitru Velea, Ion Dur… -, și în fuiorul personalității lui Mircea Anastasie Borcan au lăstărit, au înmugurit, au înflorit și au dat roadă fiecare dintre pecețile spirituale specifice tuturor marilor provincii istorice românești. Care sunt, în egală măsură, Provincii Magna ale eternului și fascinantului Spirit Românesc.

 

De la aproape fiecare dintre înaintașii săi de fală, indiferent de pe ce vatră multimilenară s-au ridicat aceștia, ca și de la contemporanii cei mai viguroși -, a preluat, a valorificat și, pe cât posibil, a augmentat o multitudine de virtuți cel ce, în urmă cu cinci ani, a dat viață, împreună cu inimoasa-i soție: Doamna Estera, acestei torențiale manifestări cultural-artistice Înfrățirea Olteniei cu Ardealul, pe care, acum un an, am botezat-o chiar cu numele domniei sale: Festivalul Mircea Anastasie Borcan”.

 Festival ce se ține aici, la Ighiu, județul Alba, reînviind, de fiecare dată, Spiritul astral al lui Burebista, întrupat în  Mihai Viteazul, Restitutor Daciae, voievodul primei uniri politice a celor trei țări române, la anul de grație 1.600.

Ideea UNIRII a fost germinată în evul când Mihai Bravul era Mare Ban al Craiovei, ani premergători intrării sale triumfale în Cetatea din inima Transilvaniei, ce avea să devină, peste trei secole, Capitala Reîntregii Neamului, unde, la 1920-1922, s-a înălțat contracronometru, în numai 24 de luni, Catedrala în care aveau să fie încoronați ca Rege și Regină Maiestățile lor Ferdinand I și Maria, Regina-Soldat, cheia de boltă a făuririi României Mari.

 

Mircea Anastasie Borcan  este autorul unei constelații de cărți, impregnate în străfunduri de spiritul românesc cel mai autentic – cărți apărute în condiții ravisante, de bijuterii editoriale veritabile, grație exclusiv eforturilor financiare proprii, ale sale, și ale familiei sale de excepție.

Iată și câteva titluri: Viața ca despletire, Ochiul necesar (Gnomice), Esoterice, Portretica I, II și III, De la Bârca la Bangkok și …de-a-ndărătelea (Cartea I, Cartea II), Iubește-mă, iubindu-mă! (Eroticul suav). 

 

În aproape toate liniile de forță concentrate de regretatul Artur Silvestri în eseul său Poezia Sudului se pot regăsi creația lirică și personalitatea iradiind lumină, bonomie, generozitate a gazdei noastre de astăzi.

Spicuim doar câteva: „Omul acestor teritorii toride e un meridional nordic, un mediteranean păduros, exuberanța lui nu are mai nimic din degradarea italiană și din melancolia, de pași grei, a grecului asurzit de foșnetul unei mări impenetrabile. El este direct, dar complicat, sentimental însă conceptualist, simte fabulos și comunică prin țevi imagistice subțiri (…) Sudicul român este eminamente poet. ”.

 

Repetăm ceea ce am afirmat puțin mai înainte: toți acești vectori de forță se regăsesc în creația lui Mircea Anastasie Borcan, al cărui destin literar intră în consonanță și cu judecățile de valoare următoare: „Cine ar sta să numere poeții ieșiți din această miraculoasă Spanie oltenească ar observa cu surprindere că numărul lor este foarte ridicat; totuși, puțini au rămas la simpla condiție localistă și cei mai mulți, părăsind provincia natală, și-au generalizat experiența întâilor pași.”.

Este, în mod expres, și cazul de față. Al lui Mircea Anastasie.

 

3.

Mircea Anastasie Borcan NU a făcut niciodată vreun secret din faptul că atât idolul, cât și modelul său liric este, înainte de oricine altcineva, Nichita Stănescu. Dimpotrivă, i-a dedicat multe volume, l-a citat pe coperta a IV-a, a selectat moto-uri din scrisul acestuia, i-a închinat versuri și cicluri întregi de poeme.

Este obligatoriu să reliefăm că NU a pastișat stilul lui Nichita – fapt, de altfel, aproape imposibil, deoarece autorul celor 11 elegii, al Necuvintelor, Măreției frigului, al volumelor Laus Ptolemei sau Noduri și semne inculca o amprentă stilistică aproape ireală, extrem-nichitiană, imposibil de calchiat!!!

Poezia inconfundabilului și irepetabilului Nichita Stănescu i-a asigurat și îi asigură lui Mircea Anastasie Borcan doar impulsul inițial, al inspirației (adică al cuplării instantanee cu Sfântul Duh), fixarea apoi țâșnirea fulgerătoare din bloc-start-uri, iar – finalmente – zborul planat, sigur și decisiv, peste stacheta din proba săriturii cu prăjina, înălțată la 6,88 metri.

Adieri, uneori cvasi-imperceptibile, ale aspirației de a pluti spre înălțimi nebănuite, cu vibrații divine, spre azur și lumină, în genere tot ce ține de halourile vibrațiilor și cromaticii specifice elanurilor ascensionale – depistabile în poezia lui Mircea Anastasie – ne pot duce cu gândul tot la Nichita Stănescu, în a cărui fabuloasă mantie lirică nu ai cum să nu auzi ecouri prerafaelite din Ștefan Petică, poet simbolist, dar declarat drept cel dintâi poet prerafaelit român.

Desigur, ecouri rodnice întâlnim și din Alexandru Macedonski.

 

Lirica de dragoste, din grupajele de poeme pe care el însuși le definește drept ”Eros suav” –  așadar, NU cele cu înfierbântări carnale, ispitiri ludice și surâsuri ironice, pe urmele lui Emil Brumaru sau George Țărnea – descinde, fără îndoială, lirica de dragoste, din Fecioara în alb, creația antologică a lui Ștefan Petică, frapantă încă, la mai bine de un secol de când a fost scrisă, prin „puritatea liniilor și prin diafanitatea, prin transparența imaginilor”.

După cum Eugen Simion evidențiaserafismul” din poezia lui Nichita -, la fel putem susține și noi că, asemenea poetului de geniu născut la Ploiești, Mircea Anastasie Borcan ne îndrituiește să afirmăm că poate fi considerat „un liric al transparențelor și al diafanității, al elanului ascensional”.

 

O altă perspectivă prin care cei doi, Nichita și Mircea Anastasie, intră în armonie o constituie aceea că erosul este privit „în accepția lui romantică, spiritualizat la maximum”.

Însă, chiar dacă la Mircea Anastasie Borcan nota de senzualitate este prezentă (spre deosebire de Nichita, de unde lipsește), iubirea are valențe paradisiace, ritualul părând a se desfășura în spațiile celeste.

 

„Transfigurați de eros, partenerii capătă un sentiment al imponderabilității, al pierderii greutății corporale și, întocmai ca în picturile lui Marc Chagall, plutesc spre înălțimi.” („Prerafaelitismul” lui Nichita Stănescu, în Poeți neoromantici, de Ovidiu Ghidirmic, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1985)

 

4.

Dacă despre legendarul Nichita Stănescu se afirmă că „bătea mătănii și se ruga în fiecare dimineață ca să scrie și el măcar un poem de valoarea cunoscutei balade Moartea căprioarei” a lui Nicolae Labiș -, ne place să credem că și Mircea Anastasie Borcan face mătănii și se roagă matinal ca să creeze și el măcar o poezie de anvergura aceleia a lui Nichita cu titlul memorabil Leoaică tânără, iubirea.

A scris deja. Și va mai scrie.

Asemuind iubirea cu atacul fulgerător al felinei regale, autorul volumelor 11 elegii, Necuvintele, Noduri și semne se exprimă astfel: „Leoaică tânără, iubirea

mi-a sărit în față.

Mă pândise-n încordare

mai demult.

Colții albi mi i-a înfipt în față,

m-a mușcat leoaica, azi, de față.”.

 

Îl putem bănui pe Mircea Anastasie Borcan că nutrește de o viață, asemenea lui George Țărnea, convingerea că „Prima ocupație a poetului în vremuri de dictatură e …iubirea”.

Cu diferența că – dacă baladistul din Vâlcea, George Țărnea, s-a dovedit un „menestrel îndrăgostit de toate femeile frumoase” -, Mircea Anastasie s-a dedicat unei unice muze: Estera.

Estera, care nu numai că i-a împărtășit, din tinerețe, acest nobil sentiment, dar și-a asumat, de câteva decenii, misiunea de soție și mamă devotată a celor trei prunci pe care i-au creat împreună: Florilegiul liric suprem al familiei lor cu sigilii voievodale – Mircea, Alexandru, Dalina.

Florilegiu și, în egală măsură, sonet italian de dragoste, cu sonuri grave de sonet shakespearean: Dalina, Alexandru, Mircea.

 

Finalmente, dați-mi voie să vă încredințez că Mircea Anastasie Borcan a avut și are inspirația de a respecta, cu consecvență, cel puțin în ultimii ani, regula de aur a Cuvântului tămăduitor, Cuvânt al vindecărilor magice, recomandată ferm de Avicena, autor a peste 40 de tratate de medicină, psiholog și filosof, astronom și alchimist.

Regula de aur invocată de noi constă în recomandarea ca, dis-de-dimineață, fiecare pacient, fiecare om să repete de zece ori, fie cu voce tare, fie în gând, propoziția lecuitoare: „În fiecare zi, mă simt tot mai bine și mai bine!”.

Învățatul de peste veacuri, Paracelsus – care se mândrea cu a fi recunoscut drept ucenic al lui Avicena – recomanda cu fermitate: „Credința, rugăciunea, cuvântul fac minuni. NU te gândi la rău – te vei îmbolnăvi. Cuvintele rele spulberă energia. Bucurați-vă de viață, indiferent cât este de grea!”.

După care accentua: „Omule, gândește-te doar la lucruri bune, speră doar la mai bine. Îndepărtează din spiritul tău pesimismul, ura, tristețea, răzbunarea. Ajută-i pe oamenii care se află în nevoie. Ajută-i pe bolnavi și tratează-i fără bani.”.

 

5.

Prin cărțile sale și prin acest minunat Festival Înfrățirea Olteniei cu Ardealul, scriitorul și jurnalistul de forță Mircea Anastasie Borcan probează nu numai că și-a însușit valențele magice ale acestor îndemnuri, dar le și dă viață, prin persuasiunea aplicării sfaturilor date umanității de Avicena și Paracelsus.

 

*

…Multe, foarte multe a realizat prietenul nostru din Bârca răsădit în județul Alba, la Ighiu – de unde, azi, 7 august 2021, au plecat 135 de copii, de pe mai multe continente, care – răstimp de trei săptămâni – au fost găzduiți aici, în Tabăra internațională „Terra Park – Terra Mythica”, a familiei Borcan.

Multe a înfăptuit, însă mai are…

Mai are încă foarte multe de împlinit. Inclusiv „zidirea în timp”, „pe malul secundei” – cum, duduind de taine abisale, scria Adrian Păunescu în poemul-capodoperă Construcție temporală. ATENȚIE!: NU temporară, NU efemeră, trecătoare, perisabilă construcție ne învederează marele poet, ci „temporală”, care „TIMP să se cheme”.

Voi face o casă de timp și noroc” – dădea verdictul Adrian Păunescu, reliefând, parcă din pragul miracolului: „Vecia fiind substitutul de stâncă”.

În limbajul nostru, terestru, nu în cel ezoteric, al marilor creatori,

al marilor inițiați, această Casă-TIMP își are temelia/ temeiurile în VECIE.

Pentru ca finalul acestui sonet magistral să-l vizeze – Doamne! – direct și pe Mircea Anastasie Borcan:

Adun cărămizi dintr-un veac refractar,

Cu dangătul Albei, temeiul mi-l ar,

Las bârnă la casă acest minutar!

 

Și vuietul vremii îmi intră-n podele,

Sunt iremediabilul proprietar.”

*

Punem punct, repetând îndemnul cunoscutului realizator al emisiunii Europa christiana, de la Trinitas TV, Sever Voinescu:

Citiți și rugați-vă!”.

 

..//..

DAN LUPESCU

Craiova, 28 iunie – 6 august 2021

 

 

 

 

 

Arhiva

Activitate

Vizite: