MIHAI SULTANA VICOL
Răstignit pe scutul Cavalerului Cruciat
Neliniștit și bântuit de fantasmele trecutului, Mihai Sultana Vicol alege să fie NU un Cavaler trac/ Cavaler danubian (ale cărui mărturii arheologice pot fi întâlnite, cu zecile, în numeroase muzee din cele trei Europe), ci un tragic, dar deloc nevolnic ori pesimist, Cavaler Cruciat.
Născut în zi de 5 octombrie – în Capitala Moldovei luminatului Voievod Vasile Lupu, dar și a lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu, George Lesnea, ori a contemporanilor noștri Teofan Savu, Horia Zilieru, Al. Dobrescu, Cassian Maria Spiridon, Adi Cristi -, Mihai Sultana Vicol poartă în străfundurile fiirii sale, ca om și scriitor, chipul tainic al întemeietorilor de verb vulcanic din stirpea imperială a lui Adrian Păunescu, logodit cu spiritul foarte deschis, sociabil, „lipsit de mistere față de ceilalți”, dar și maiestuos al Irisului (stânjenelului), floarea venerată în Țara Soarelui Răsare, fiind, totodată, simbol heraldic al statului samurailor și gheișelor: Japonia.
Locuit de vibrații celest-contradicorii – precum frații săi de crug Dante Alighieri, Mahatma Gandhi, Oscar Wilde, Friederich Nietzsche, William Faulkner, George Gershwin sau John Lennon -, el este permanent răstignit pe crucea dintre armonie și instabilitate, ce poate friza, ca acum, coșmarurile sinuciderii.
Don Quijotte al timpurilor noi, în zarea sa cea mai învolburat neguroasă și vinovată, asumându-și tranșant păcatul de ucigaș, el fu – cu secole în urmă – temător de moarte. „În rugăciuni am găsit izbânda” – se destăinuiește în lămurirea asupra noului său volum: Penitența cavalerului cruciat (Editura OPERA MAGNA, Iași 2020, 100 pagini, coperta Vasilian Doboș, ISBN 978-606-9087-04-6).
În Mărturiile cavalerului cruciat (eronat numite, în Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României, „cuvânt înainte” -, care este totdeauna scris de o altă persoană, critic și istoric literar, exeget, hermeneut, ci nu de autorul însuși, care nu poate oferi decât detalii, într-o notă asupra ediției, lămuriri, NU judecăți de valoare asupra propriilor creații!), Mihai Sultana Vicol creionează o filă de foc, dintr-un jurnal numai de sine știut, cu virtuți de poem în proză, crâncen poem în proză, caligrafiat viforos, săpat cu penița vieții în palimpsestul de beznă, deloc voalat, al morții.
Pe alocuri, aceste Mărturii… ating accente bulversante, de clopot mitropolitan, de catedrală, sau chiar de (auto)pamflet biciuitor, cu misiune evidentă de autoflagelare.
Începând în ritm domol, ca un veritabil Bolero de Maurice Ravel, ale cărui cadențe, gradate, cresc-cresc-cresc, până ajung la acelea ale cavalcadei sfidând legile gravitației și inerției -, Mărturiile cavalerului cruciat sunt dezvoltate pe circa patru pagini de carte.
Ele continuă așa: „Într-o noapte am văzut chipul morții. Am simțit durerile veșniciei. Spaima mă cuprinsese. Trebuie să mărturisesc că am făgăduit tuturor îngerilor credința mea. Am stropit cu lacrimi Mormântul Sfânt. Apoi a apărut ispita înfășată în straie de glorie și am vrut preamărire. Credeam că, dacă sunt purtător de sabie și scut, sunt erou. Amarnică înșelăciune! Eram prins în lanțul minciunii și al gloriei deșarte. Ucideam și fără de odihnă îmi era mâna în care țineam sabia.”.
Năruirea (înălțarea?) în confesiune devine, apoi, aproape devastatoare.
Transcrise frust, fără menajamente, rafală de lovituri sacadate de picamer care străpunge temerar straturile geodezice ale veacurilor -, mărturisirile sună astfel: „Gândurile aruncau flăcări peste viață. Nebunia mea era dorința de glorie. Am cutreierat întinsul Mediteranei vroind să ajung în Ierusalimul prevestit de cei trei magi de la Răsărit. Nu bănuiam că sub sceptrul Papei și Regelui voi deveni un ucigaș. M-am înhăitat cu alți ucigași care-și ziceau, ca și mine, cavaleri cruciați. Am tăbărât noaptea în Ierusalim ucigând. (…) Eram ca valurile mării în furtună. Nimic nu ne anunța că în curând moartea se va abate peste noi drept pedeapsă. Da, am ucis!”.
*
Aceste poeme torențiale, desfășurate aproape pletoric, dar cu evidentă rigoare și stăpânire a mijloacelor prozastice, ne poartă cu gândul la poetul francez Lautreamont (pseudonimul lui Isidore Lucien Ducasse), născut în 1846 la Montevideo, în Uruguay, stabilit din fragedă copilărie în capitala Franței, unde tatăl său era diplomat militar. Copilul și adolescentul venit de peste ocean a fost crescut în spiritul a trei limbi și culturi (franceză, spaniolă, engleză). Subit, a trecut în veșnicie, fulgerat de o boală intempestivă, la vârsta de numai 24 de ani, la Paris, în anul 1870.
Hologramă la polul opus a lui Lautreamont – din punct de vedere al staturii fizice și al structurii lăuntrice – , Mihai Sultana Vicol nu se arată a fi „un bărbat mare, întunecat, tânăr, fără barbă” – așa după cum îl descria Leon Genonceaux pe autorul celebrelor Les Chants de Maldoror, dar îndrăzneț fără pereche, mereu spilcuit și harnic a fost și este dincolo de orice îndoială.
Volumul Penitența cavalerului cruciat, tipărit de curând la Iași de zbuciumatul nostru poet-cruciat (crucificat, concomitent, pe Steaua Zenovia – Dulcineea și muza sa, menită morții necruțătoare) debutează cu poemul de aglutinări aparent calme, însă nestăvilite, lăstărind pe tulpina de elanuri ardente a Măslinilor din Grădina Ghetsimani ori a celor de tip Gingko Biloba, pe care nici bomba atomică de la Hiroshima nu l-au putut asasina. Acest miraculos reprezentant al regnului vegetal, consacrat drept arborele pagodelor, UNIC în lume, fără părinți vii, este denumit popular „patru bani”, „caisa argintie” sau „arborele templier japonez”. Aproape la fel îl putem eticheta/ galona pe Mihai Sultana Vicol, grațios-năzdrăvanul cruciat-poet-gheișă.
Ierusalimul învins, primul dintre cele două cicluri ale volumului, reunește 33 (vârsta lui Iisus) de poeme. Plus UNUL. Este o hipnotizantă retrospectivă, în desfășurări lirice ample și isonuri biblice: „Gloria lui Richard Inimă de Leu/ Era pentru mine un trandafir înflorit/ Vroiam să-l urmez până acolo unde/ Cei trei magi s-au arătat pentru a vesti/ Nașterea lui Iisus Hristos. // Eram tânăr de crud și nebun,/ Nu văzusem niciodată marea și o corabie/ Nu știam cum se ține în mână un scut și o sabie/ Pline îmi erau gândurile de mândria de a fi cavaler cruciat,/ De a înfrunta mânia semenilor musulmani/ Eram liber ca o furtună dezlănțuită, nimeni/ Nu mă putea opri din îndrăzneața mea nebunie”.
Urmează un cvasi-imperceptibil memento, apoi, instantaneu, un veritabil tsunami al decojirii celeilalte fațete a destinului implacabil: „Pe atunci nu bănuiam și nici nu știam/ Ce jalnică-i moartea făgăduită tuturor/ Spovedania este mărturia vinovăției/ Că păcatul este de neiertat când ucizi în Ierusalim/ Am ucis, de atunci sufletul meu este în adâncul păcatului”.
Ultimele două versuri-zăvor cad ineluctabil, cu șuier de ghilotină de secol XX, care a decapitat mii și mii de vinovați au ba, până în anul de grație 1969 (!?!), în Piața Concordiei din Paris: „Dumnezeu m-a pedepsit pe măsura mârșavului omor/ În numele Domnului Iisus Hristos”.
Eu liric și arhetip, Cavalerul cruciat poate fi considerat o efigie a răului, precum Maldoror, dar – spre deosebire radicală de acesta – NU l-a părăsit pe Dumnezeu, dimpotrivă, trăiește, multă vreme, cu sentimentul că îi apără spiritul și Mormântul Sfânt. Mihai Sultana Vicol ajunge să urle (urlet existențial!): „Da, am ucis! Inima mi-i plină până în adâncurile ei de durere. Dumnezeu m-a pedepsit aspru pentru fărădelegile săvârșite în straie de cruciat. Lacrimi au curs ca un râu de flăcări pe obrazul meu. Plâng și cerșesc iertare.”.
Ne place să credem că, asemenea iconoclastului poet francez, protagonistul nostru a fost fascinat de scena orbirii din Oedipus Rex de Sofocle -, Mihai Sultana Vicol ajungând să puncteze, spre finalul Mărturiilor cavalerului cruciat: „Aud glasul unui orb. Cântă o rugăciune și rostește Tatăl nostru. Cerșește lumină de la Dumnezeu. Odinioară fusese și el cavaler cruciat, ucisese ca și noi. A fost lovit de pedeapsa cerească. Cântecul lui sublim de rugăciune deschidea ușile bisericilor.”.
Combinând „narațiunea lirică” violentă cu imagini vii și, nu rareori, cu tentă suprarealistă -, poetul român aglutinează „teribile imagini ale morții” (cum susținea Paul Lespes despre Contele Lautreamont), lăsându-ne impresia fugară că scrie „numai noaptea, stând la pianul său, declamând sălbatic”, în timp ce izbește clapele albe și negre, cu degete aripi alungite și străvezii, grele de dorul serafimului ce ar fi putut rămâne.
Demne de Infernul lui Dante sunt mai toate poemele din noul volum al lui Mihai Sultana Vicol. Citez din inscripția scrâșnită cu înfocare la pag. 20: „Am ajuns în Ierusalim/ De jur împrejur erau zidurile/ Înnegrite de sângele lui Iisus Hristos // Înspăimântătoare vedenii/ Se arătau în dreptul crucii,/ Nici un supraviețuitor să o vegheze”. Versul din urmă ne duce cu gândul la distihul-capodoperă de Spirit Românesc din Maramureșul lui Grigore Leșe, al lui Gheorghe Pârja, al lui Vasile și al Mariei Casandra Hauși: „Nu-i lumină nicări/ C-or murit toți uoamirii…”.
Contemporanul nostru cioplește versuri cu sonorități frapante, marcate de o armonie inefabilă, în desfășurări bogate, somptuoase, de verset biblic.
Intrarea în Ierusalim nu are nimic tainic. Nici urmă de ramuri de finic sau de salcie. Nici urmă de asin. Nici umbră de Fiul Omului, Fiul Domnului. Cele trei catrene pot concura oricând viziunile celor mai crâncene bolgii dantești: „După un lung asediu/ Am pătruns în Cetatea Ierusalimului/ Mulți aveam trupurile/ Pline de sânge și de răni adânci // Nici în adâncul Iadului/ Nu era atâta suferință și jale/ În preajma Mormântului lui Iisus Hristos/ Vaierele muribunzilor se înălțau la cer // Nimeni dintre păgâni nu era/ Cruțat, bătrânii și copiii/ Cerșeau îndurare fără milă/ Ura ne îndemna să ucidem”.
Și distihul din finalul acestui poem demonstrează faptul că Mihai Sultana Vicol și-a însușit perfect lecția versului-zăvor a ilustrului George Coșbuc, poetul poliglot și genialul precursor al insurmontabilului bijutier al Cuvintelor potrivite, Tudor Arghezi. Ani de zile, cât a locuit la Craiova, unde a avut cea mai rodnică (și, din nefericire, ultimă) perioadă glorioasă de creație, Coșbuc și-a desăvârșit traducerea capodoperei bizantin-renascentiste Divina Comedie, prima în Limba Română, neîntrecută nici până azi în scânteieri eclatant-orbitoare.
Distihul din amurgul poemului Intrarea în Ierusalim – din care am citat ceva mai înainte – este interogativ și cutremurător prin nuditatea sa (asasină?): „Ne-am întrebat apoi pentru cine ucidem/ Pentru Dumnezeu sau pentru Diavol?”.
*
Scriitor prolific și jurnalist de temut, având, de ani mulți, un spațiu anume rezervat în revista săptămânală FLACĂRA lui Adrian Păunescu -, Mihai Sultana Vicol a publicat un snop dolofan de volume de poezie autentică și de publicistică virulentă, demne de condeiul unor personalități de prim rang precum Radu Gyr, Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic, F. Brunea-Fox, Geo Bogza, Paul Anghel, Ilie Purcaru, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Dumitru Radu Popescu ori Nicolae Dan Fruntelată.
Dintre distincțiile și premiile primite, de-a lungul deceniilor postdecembriste, de autorul recentului volum Penitența cavalerului cruciat, amintim:
– Medalia Dimitrie Cantemir, acordată de Academia de Științe din Moldova (2013),
– Premiul Pamfil Șeicaru pentru publicistică la Festivalul Internațional de Literatură Mihai EMINESCU de la Drobeta Turnu Severin (2015), premiu înmânat de acad. Mihai Cimpoi, președintele juriului,
– Marele Premiu pentru poezie la ediția a doua a Festivalului Internațional Adrian Păunescu, de la Craiova (2018),
– Premii la Festivalurile Moștenirea Văcăreștilor (Târgoviște), George Coșbuc (Bistrița) și Grigore Vieru (Chișinău).
*
În ianuarie 2020 – la ediția a XXX-a a aceluiași prestigios Festival Internațional „Mihai Eminescu” de la Drobeta Turnu Severin -, a fost încununat cu Premiul pentru literatură. Președintele juriului, ca de fiecare dată, a fost statuarul critic și istoric literar, acad. Mihai Cimpoi, secondat de Florian Copcea (secretar), Vasile Barbu, Vasile Bahnaru, Mihai Firică, Tudor Nedelcea ș.a.
În volumul Scriitori vasluieni, publicat anul trecut (în 2019), redutabilul eminescolog, hermeneut și făurar de reviste Theodor Codreanu reușește să-i contureze un foarte expresiv medalion literar, în care îl definește drept Greierul gladiator. Decupăm din această efigie doar următoarele linii de foc: „Bârlădean prin copilărie, studii gimnaziale și liceale -, Mihai Sultana Vicol s-a născut la Iași, pe data de 5 octombrie 1948, debutând editorial în 1979, la București, Editura Litera, cu volumul Cândva fântâni, la care s-au adăugat, până în anul 2019, alte 25 de cărți (…) Este membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala Iași, jurnalist ardent, incomod (redactor la România liberă, FLACĂRA lui Adrian Păunescu etc), colaborator la numeroase publicații din Țară și din Basarabia, unde figurează și ca membru de onoare al breslei scriitoricești.”. Theodor Codreanu punctează apoi: „Greierul, simbolul poetului cântăreț din fabulă, este condamnat să sângereze, să lupte ca un gladiator pentru umanitatea în derivă, să devină un mântuitor în abatoarele lumii veacului XX, sfărâmat de pumnul negru al brumei.”.
*
În cel mai recent volum de poeme al său, Mihai Sultana Vicol face saltul de la gladiator la acela de cruciat – care, în inocența sa, își asumă o misiune extrem de grea, despre care este convins, la începuturi, că se înscrie în suita celor cu aură sacră, nemuritoare, necum a crimelor odioase, fără nici o noimă.
Partea finală a mărturiilor cu care se deschide volumul Penitența cavalerului cruciat denotă o luciditate tragică: „Piară în veșnicie gloria mea de cruciat. Astăzi sunt lăsat în voia morții. Înțeleg! Am și răspunsuri, trebuie să plătesc pentru faptele mele de ucigaș în armură de cavaler cruciat. (…) Nu cerșesc milă și îndurare. Întâmplă-se orice cu mine! (…) Acum trăiesc ca un surghiunit departe de mormântul Zenoviei. Ce s-a ales din noi, cavalerii cruciați? Moartea ne-a împrăștiat pe toți în pământuri străine. Ierusalimul este învins!”.
Devastatoare, introspecția și meditația asupra noului său destin sunt dublate în permanență de un proces de conștiință (auto-condamnare!) echivalent cu țipătul existențialist cel mai acut cu putință: „M-am întrebat, va mai fi Ierusalimul eliberat sau va rămâne tot învins, așa cum l-am lăsat noi? (…) Astăzi suntem tăcuți. Numai morții acelor vremuri cruciate au avertizat că fiii viitorului văr lăsa pradă Ierusalimul unei seminții care va plăti cu talanți locul unde se vor așeza. Fiii creștinătății vor primi, în schimbul aurului, supușenia față de acea seminție. Pentru ce au murit atâția cavaleri cruciați, mulți dintre ei luptători temerari, curajoși ca să elibereze Mormântul Sfânt? Cei care l-au vândut pe Domnul nostru Iisus Hristos au astăzi până și oasele noastre de cavaleri cruciați. Cine sunt făptuitorii vânzării?”.
Multiplicând cercurile concentrice hermeneutice, în ideea de a nuanța specificul creațiilor lirice din cel mai nou volum al lui Mihai Sultana Vicol, ne avântăm în conexiuni cu fațete mai puțin bănuite, sugerate însă de chiar poemele sale.
Lacrima este un miracol se intitulează poezia compusă din trei catrene și o terțină, în care se face trimitere directă la „toanele destinului”: „Nici mușcătura de cobră/ Nu este mai rea decât pedeapsa cerească/ Nu-mi vorbiți despre virtuți/ Atunci când aveți spatele încovoiat // Sufletul meu e străfulgerat/ De toanele destinului,/ De asprele ore ale așteptării,/ De dinaintea înălțării la cer” (s.n.).
Gândul ne zboară, pornind de la impulsurile generate de versurile citate mai sus, spre câteva incizii de mare finețe realizate de acad. Nicolae Breban în volumul său Riscul în cultură (București, Ed. Ideea Europeană, 2007). Pornind de la ceea ce acesta numește un Oedip „vechi”, cel al lui Sofocle, și de la cel „modern”, al lui Freud -, marele romancier și exeget transilvan abordează „cele două fețe ale noțiunii de destin (…), cea <<veche>>, grecească, și cea <<modernă>>, care începe cu mitul faustic, ce-și are vârful în vastul poem al lui Goethe.”.
Autorul romanului Bunavestire (definit prompt de Nicolae Manolescu ca fiind „scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil și original”!) și al altora la fel de vestite, din anii 65-80 până în prezent (Francisca, În absența stăpânilor, Animale bolnave, Don Juan, Amfitrion – trilogie romanescă, Ziua și noaptea – tetralogie), glosează, în continuare: „Evident, primul erou romantic (deși termenul urma să apară mult mai târziu!), Hamlet, este, fără îndoială, printre primii <<moderni>> ce-și pun problema destinului într-o formă negativă și retorică.”.
Adâncind analiza, Nicolae Breban depistează, apoi, o insurgență, un dor de altceva, „o intrare în aventura ce va pava, peste nici două secole, calea romantismului. Foamea de destin! (s.n.). O foame concretă de destin, impuls ce va împinge atâția <<aventurieri>> să rupă limitele lumii cunoscute și să străbată oceanele, dar și o foame abstractă, încă și mai <<aventurieră>>, ce va trasa un continent al spiritului (s.n.), sprijinit pe secole, între Don Quijote și Faust.”.
Precizând că trimiterile de mai înainte le-am citat din eseul „Iisus – primul personaj modern” -, decupăm și partea a doua din poemul lui Mihai Sultana Vicol Lacrima este un miracol, în care recuzita definitorie pentru poeții romantici este ușor depistabilă: „Din depărtări se aude/ Bătaia clopotelor care se pierd/ Într-o noapte tainică și țipetele/ Prelungi sunt strigăte înălțate la cer // Lacrima este un miracol/ Când chipul frumoasei Zenovia/ Mi se arată în toată splendoarea lui”.
Tonul inscripțiilor lirice ale lui Mihai Sultana Vicol este, mai totdeauna, unul cernit de durere, încrâncenat, date fiind auto-învinovățirea, auto-condamnarea, auto-flagelarea pentru crimele comise în asaltul asupra Ierusalimului. Probăm prin citarea litaniei în opt versuri (două terține și un distih) Destăinuirea bătrânului cavaler cruciat: „Vocea stareței Sionului m-a avertizat/ Că după ce voi străbate zările albastre/ Mă vor desfăta grațiile beznei // De atunci,/ Am făcut legământ cu crucea/ Care e simbolul armonios al credinței // Am lăsat să se abată peste mine/ Durerea. Pentru a ști ce-i moartea”.
Veritabile poeme de notație, remarcabile inclusiv prin concizia care intră, parcă, în rezonanță cu Imnurile poetului trac Orfeu (87 de invocații adresate zeilor), sunt și caligrafiile lirice de mică întindere cu titlul Visul cavalerului cruciat, Iubito, Elegie.
Gravitatea severă, cadența implacabilă, de metronom celest, dar și o anume diafanitate, transpar din multe versuri incluse de Mihai Sultana Vicol în volumul său Penitența cavalerului cruciat, care intră în consonanță cu fulgurațiile geniale ale lui Lucian Blaga de genul:
*„Aceasta este marea metamorfoză; omida lumii se transformă în spiritul divin…” ;
*„Mari bezne șlefuite ca diamantele sunt metafizicile” ;
*„Mai cad câteodată în iarbă merele, luându-se după călcâiele tale?”, dar și cu poemul Zodia cumpenei, de asemenea al poetului-filosof din Lancrăm, din care cităm strofele finale: „Dacă din povești adevăr rămâne/ că trăim prin imponderabil cei vii,/ poate să mai umble cuvânt că trupul/ este o povară? // Greu e numai sufletul, nu țărâna./ Căci cenușa noastră, iubito, poate/ fi pe talgere cântărită cu vreo/ câteva roze.” (s.n.).
Asemenea lui Lucian Blaga și aidoma tuturor marilor poeți români, europeni și ai lumii -, Mihai Sultana Vicol cultivă frecvent ingambamentul, definit de I. Funeriu drept „revărsarea propoziției peste limita unui vers”.
Piscuri ale acestei virtuozități stilistice (ingambamentul, enjambement – în franceză) întâlnim, adeseori, la
*Mihai Eminescu: „Porni Luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe,/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.” (Luceafărul);
*Alexandru Philippide: „Cutremură-te-n mine, viață! Sfarmă-/ Te-n mine iarăși, răcnet de alarmă!” (Izgonirea lui Prometeu)
*sau Tudor Arghezi: „Dar când să intre Cerbul de-a binelea, nitam-/ Nisam, îi taie drumul un domn Hipopotam” (Cerbul și țânțarii).
În ceea ce-l privește pe Mihai Sultana Vicol, ingambamentul poate fi depistat la mai tot pasul. Ilustrăm prin citarea primelor două strofe din poemul al cărui titlu reproduce primul vers: „Frământat sunt de gânduri aspre/ Nu aveam de unde ști că suferința/ E nebunie și lacrimi, că voi rămâne/ Mai singur decât o cruce uitată // Deznădăjduit m-am înfățișat/ În fața Dreptului Judecător/ Pentru a-l întreba dacă îmi/ Merit penitența și gloria?”.
La fel de convingător privind utilizarea inspirată a ingambamentului este și poemul Prevestitoare semne, din care preluăm primele două strofe de câte cinci versuri: „Ca din senin s-a stârnit/ Furtuna în deșert/ Nisipul a îngropat oameni și cai/ Semn că Dumnezeu nu ne vrea/ În cetatea Ierusalimului // Așteptând dezlănțuirea neliniștitului cer/ Cu toții am auzit plânsul care/ Implora Ființa cu chip de prunc/ Apoi ni s-au arătat caielele înfipte/ În palmele răstignitului Iisus Hristos”.
De parcă le-ar fi fost discipol sau abia le-a terminat de conspectat, cu frenezie, operele fundamentale ale titanilor Dimitrie Cantemir, C. Rădulescu-Motru, D. Caracostea, P.P. Negulescu, Lucian Blaga, Constantin Brăiloiu, Nicolae Cartojan, George Călinescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti, H.H. Stahl, Ovidiu Papadima sau Petru Comarnescu (cu doctorat în S.U.A, la Los Angeles, în 1931, teza fiindu-i publicată abia în 1946, cu titlul, greu de tâlcuri antice, Kalokagathon) ori, mai aproape de noi, Constantin Noica -, Mihai Sultana Vicol respectă, în cel mai fraged volum al său, elementele specifice, identitare ale literaturii și artei românești: armonie, puritate, măsură, dor, gingășie, cumințenie și noblețe. Pentru înșiruirea vectorilor reliefați la finalul frazei anterioare, am făcut recurs la studiul Spiritul Românesc: Identitate și diferență (1. „ROMÂNITUDINEA – între artă, morală și filosofia culturii ; 2. O ipoteză hermeneutică ; 3.Determinismul culturii: între << principii >> și <<cazurile particulare>>), inclus în volumul de excepție De la Eminescu la Cioran (Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1996).
Recursul nostru la acest tom al distinsului universitar Ion Dur (care a migrat – și bine a făcut -, acum câteva decenii, de la Craiova la Sibiu) ne determină să punem în conexiune mentalitatea, atitudinea și comportamentul liric ale lui Mihai Sultana Vicol cu tezaurul ideatic din altă exegeză cuprinsă în cartea De la Eminescu la Cioran: și anume Reabilitarea individului între Golgota și morile de vânt.
Căci ținta finală a Penitenței cavalerului cruciat este, pentru confratele Vicol, tocmai ispășirea pedepsei, izbăvirea, așadar reabilitarea. Vă prezentăm un citat substanțial, cu precizarea, din capul locului, că – deși Ion Dur are în vedere un context de cu totul altă natură, (pe care îl putem numi Purgatoriul prin care trece România din 1989 încoace) – demonstrația i se potrivește incredibil de bine poetului nostru. Iată citatul, provocat de operația chirurgicală de <<vivisecție>> „pe realitatea românească întrupată o dată cu irepetabilele zile ale lui Decembrie 89”, dar care, repetăm cu obstinație, „rimează” din multe puncte de vedere cu starea lui Mihai Sultana Vicol: „Conceptul de <<anomie>> – utilizat mai întâi de E. Durkheim – capătă sens în societățile care trec de la un stadiu clar conturat în mecanismul său la altul care n-a prins încă formă. El surprinde reacțiile imprevizibile pe care tocmai această trecere le provoacă la indivizi. Apar comportamente inedite, sunt contestate normele, iar devianța și marginalitatea capătă noi aspecte. Se întâmplă, în fapt, o de-centrare. Are loc intrarea în ecluză, una cu care se navighează între două lumi. Se poate trece astfel – vorbim de regimurile fost-totalitare – de la starea sisifică, în care mai orice devine inutil și înecat de zădărnicie, la un anume donchișotism, când iluziile iau chipul unor proiecte cotidiene.”.
Captiv în ecluză și răstignit între două lumi: 1. prezentul „anomic” al României de la cumpăna secolelor XX-XXI și 2. „șansa” refugierii (auto-exilării) în realitatea Cruciadei a III-a, din anii 1.189-1.192, pentru eliberarea Ierusalimului și a Mormântului Sfânt, avându-l ca protagonist pe regele Angliei din acei ani, Richard al III-lea, supranumit Inimă de Leu -, Mihai Sultana Vicol scrie și urlă visceral, geme și scrie hormonal versuri răscolitoare precum acelea ce intră în structura poemelor
Din mărturisirile cavalerului cruciat: „Sunt mai bătrân decât/ un veac ruinat de războaie/ Și sufletul este plin de răni (…) // Nu am vrut glorie și nici mărire/ Ah, când am deschis ochii am văzut/ Că totul este deșertăciune” ;
sau Peste veacuri: „De unde atâta mânie și ură/ De ce ucidem și pentru cine?/ Cine sunt cei care ne-au împins în vâlvătaia Iadului? // (…) // Noi, Cavalerii Cruciați/ Pentru ce-am dat jertfă și sânge?/ Peste veacuri cine vor fi/ Cei care vor stăpâni Mormântul Sfânt?”.
La fel de expresive sunt poemele:
Trimișii Infernului („Noi, Cavalerii Cruciați/ Cu credință în Dumnezeu/ Am ucis ființe create/ După chipul și asemănarea Lui”),
Penitență („Simțeam arsura setei și a foamei? În preajmă era o masă plină cu bucate // Gura îmi era acoperită de tăcere/ Și gândul întemnițat în umilință // (…) // Plânsul era o flacără pe obraz și jalea rug în flăcări”),
Sabia cavalerului cruciat („Sabia e blestem și moarte și mâna/ Care o poartă e suferință și beznă”),
Amiaza cavalerului cruciat ori Nu l-am învins pe dușmanul Crucii („Noi, Cavalerii Cruciați/ Nu l-am învins pe dușmanul crucii/ Am plecat din cetatea Ierusalimului/ Mai păgâni decât cei pe care i-am ucis”).
Găsim de cuviință să reamintim cititorilor noștri că – în Evul Mediu, ev al terifiantei Inchiziții, al ciumelor de tot felul, al alchimiștilor și vânătorii sângeroase de vrăjitoare, al arderii pe rug și decapitărilor, cu securea, în piețe publice -, între anii 1096-1270, s-au desfășurat opt cruciade – evenimente groaznice din istorie, în timpul cărora au murit milioane de oameni nevinovați.
Dincolo de colosalele pierderi de vieți omenești, atât de controversatele cruciade au avut efecte de toate felurile în plan economico-social. În sfera culturii, unul dintre efectele pozitive, resimțit din a doua jumătate a veacului al XII-lea, a fost acela că, de atunci, a germinat, a prins rădăcini, s-a dezvoltat, a înflorit și a rodit știința umanistă de anvergură numită Orientalistică. Impulsuri înnoitoare gândirii filosofice au dat, în acele vremuri, Raymond Lulle și Thomas d Aquino. În domeniul creației beletristice, cruciadele au contribuit la sporirea literaturii europene cu noi și incitante teme, simultan cu promovarea acestei arte în limbile materne ale popoarelor din Europa.
Cronicarul Foucher de Chartres a consemnat participarea românilor balcanici la prima cruciadă, în cadrul armatei conduse de împăratul Alexius. În ampla lucrare dedicată acestui împărat, sub titlul Alexiada, celebra Anna Comnena face referiri semnificative la dacii din secolul al XII-lea, precizând, printre multe alte detalii, că locuiesc pe versanții de Nord ai Munților Balcani (Hercinici), ei privind, așadar, spre Dunăre și spre spațiul românesc ancestral, adică spre milenara Patria Mamă.
Poeții francezi ai timpului au comentat, cu mijloace literare, cruciadele în cunoscutele lor chansons de gestes. După secole, în anul 1.580, Torquato Tasso a publicat Ierusalimul eliberat, creație epopeică despre Cruciada I, singura dintre cele opt care a izbutit să alunge cotropitorii din Capitala Țării Sfinte.
*
Dacă putem să ne asumăm riscul de a afirma – pe urmele lui Ilie Purcaru – că, așa cum se întâmplă în poeziile de un dinamism și suflu vitalist aparte ale lui George Țărnea, și lui Mihai Sultana Vicol „cuvintele i se așază în versuri cu precizia unor elemente în Tabela lui Mendeleev”, totul fiind „armonie, severitate, sistemă, ordine”, paginile purtând pecetea gustos-amară, ce denotă disconfortul spiritual survenit din surplusul de „neliniști, de îndoieli și de întrebări” -, NU avem cum să nu consemnăm distanța, ca de la Sirius la Pământ, dintre „starea de ciocârlie” ce-l locuiește pe poetul vâlcean, Țărnea, care scria: „Să dormi o noapte-n ciocârlie,/ să cazi din ea spre cer apoi”, de confratele moldav care, din Ierusalimul asediat, îi scrie adoratei sale muze: „Îmi amintesc cât de frumoasă/ Erai în luna Mai, când peste tine/ Se scutura alba floare de cireș.”.
Deoarece, dincolo de asemenea versuri, a căror suavitate gravă ne amintește de Cântarea Cântărilor, contextul este cu totul diferit în ceea ce-l privește pe Cavalerul Cruciat: „Când m-am întors din Cruciadă/ Am găsit ușa casei pustie/ Geamurile erau sparte de întuneric/ Pragul casei – hotar de cimitir // M-am aruncat în lacrimă/ Inima era un clopot tras de umbre/ Plânsul gemea strigând-o pe Zenovia/ Țărâna mormântului răscolea adâncul // Sângele stârnit de durere o chema/ Brațele cu care trebuia să o îmbrățișez/ Sunt grele pendule pe care le mișcă timpul/ Mi-am blestemat mâna care a ținut sabia // Scump e prețul plătit morții/ Zenovia-i irecuperabila mea pierdere”.
*
Poetul Mihai Sultana Vicol este marcat de patosul lucidității, asemenea lui Camil Petrescu (intrat în nemurire și prin replica antologică a unui personaj al său: „Câtă luciditate, atâta dramă!”), dar și de patosul autodefinirii, precum Petre Pandrea – al cărui nonconformism constituia, în opinia lui Grigore Traian Pop, „una dintre stările de fiecare zi” și reprezenta „tentativa ieșirii din <<monada fără ferestre>> – colosală metaforă! – a minciunii, meschinăriei, ipocriziei, obtuzității, lașității, fariseismului…”.
Obsedat, la fel ca Petre Marcu-Balș (cum semna Pandrea până în 1930), de a-și reprima „tendința tiranică spre boemă și haimanalâc” (prin care ilustrul eseist se înrudea cu Panait Istrati) -, Vicol urmărește cu obstinație să NU se lase „<< prostit de idei>>, să nu sară peste propria-i umbră, să reziste ispitelor lumești, să-și astâmpere foamea de feerie și dreptate” (Gr. T. Pop).
Cravașat de gustul performanței, poetul pe care-l comentăm astăzi NU este „frumos ca Adonis, puternic precum Herakles” și nici nu are „cap de Aristot”, după cum se autoevalua, cu abia perceptibilă malițiozitate, autorul Pomului vieții, mandarinul valah Petre Pandrea. Și, desigur, nici NU se vrea un „Budha european, în genul lui Schopenhauer, Kropotkin sau Max Stirner”, dar nu se sfiește să afirme, pe bună dreptate, în particular, că a scris prima și, firește, cea mai importantă carte de poezie românească dedicată Cavalerilor Cruciați.
Dacă același Petre Pandrea se vedea ca fiind scriitorul cel mai puternic al generației sale, de ce Mihai Sultana Vicol nu ar râvni, cu ardoare, Premiul Academiei Române? Numai că, în antecamera viitoarei gale a laureaților forului nostru științific suprem, se mai află, bine fixat în bloc-starturi puternice, octogenarul cu obârșii brăilene, octogenar cu suflet viguros, de numai 33-36 de ani, Nicolae Grigore Mărășanu, cu trilogia Comedia Valahă (I. Iubiri și martiraje, II. Baladele din Țara Crucii, III. Eudaimonia, memoria pierdută) – adevărată Catedrală lirică a neamului românesc, escortată de substanțialul studiu introductiv al lui Viorel Coman, cu doctorat în Fănuș Neagu (studiu monografic).
Spre deosebire de Pandrea, care clama fără nici un pic de reținere că este „țăran oltean și cetățean al Europei”, mândrindu-se că poartă pe un umăr cobilița (simbolul bunei cumpăniri), iar pe celălalt Pasărea Măiastră a lui BRÂNCUȘI -, Mihai Sultana Vicol are toate motivele să afirme că este poet-cruciat de stirpe moldavă și cetățean al lumii/ al Terrei, purtând în suflet pecețile de taină ale Capului de Bour, primul timbru poștal românesc, ale sculpturilor cinetice cântătoare, din oțel inoxidabil, create de Constantin Lucaci, conjugând în lumină rezonanțele anteic românești ale Baladei lui Ciprian Porumbescu și Rapsodiilor… lui George Enescu.
Pășind fără teamă pe urmele lui Mihai Eminescu – „care, în vârstă de 17-18 ani, a încercat să reia timida inițiativă a lui Iancu Văcărescu, pentru a crea, pe la 1868, versul liber român”, inspirator fiindu-i mai ales Goethe, cel din ode precum Prometheus (Ladislau Galdi) -, Mihai Sultana Vicol se poate regăsi în următoarele versuri de diamant ale Poetului nostru Național: „…Numai poetul,/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste/ nemărginirea timpului ,/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci,/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări.”.
În trăirea sentimentului timpului, poetul Vicol tinde să se apropie de sprânceana himeric scânteietoare a metaforelor cu smalț abisal din versurile eminesciene: „Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț/ Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți” (De câte ori iubito) ; „Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!” (Trecut-au anii…).
Și astfel, sub o asemenea strașnică pavăză a eternității, Mihai Sultana Vicol poate scăpa de coșmarul trăit de Ego-ul său liric, Cavalerul Cruciat.
DAN LUPESCU
P.S.: Așa după cum susțineam într-un comentariu din anul 2017, strigătele existențialiste, ca și multe alte tronsoane ale volumului, ne trimit, volens-nolens, la o suită de caracterizări, făcute de-a lungul timpului de exegeți avizați, care-l numesc pe cel ce scrie o poezie de mare forță și tragism, Mihai Sultana Vicol, drept un mare patriot român și poet tragic din stirpea lui Serghei Esenin (Marcel Fandarac, în revista Scriitorul Român/ octombrie 2013), poet din categoria damnaților, poet total, voce distinctă în poezia modernă și postmodernistă (Ioan Trif Pleșa).
Și, iarăși, nu avem cum să uităm că, după 1989, Mihai Sultana Vicol, el, cel ce fusese hărțuit, anterior, pentru că era foarte sever în afirmațiile despre regimul comunist, ,,a devenit unul dintre cei mai buni ziariști de front. Transnistria a fost reduta lui… Toată energia lui a îndreptat-o spre cauza nobilă: Unirea Moldovei cu Țara! Un idealist mai mare decât acest poet autentic nu am prea întâlnit…,, – (Marcel Fandarac). Despre creația lui Mihai Sultana Vicol au scris: Laurențiu Ulici, Marian Popa, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Lucian Vasiliu, Mircea Radu Iacoban, Teodor Codreanu… El a publicat în peste 50 de ziare și reviste literare din România și din Canada, SUA, Franța, Ucraina, Italia, Republica Moldova.
Considerat, pe vremea cealaltă, un om periculos, Mihai Sultana Vicol are și în poezie un verb de temut. Iată un argument, din poemul Risc pe cont propriu: De teamă că vorba mea-i o secure/ Voi mă vreți orb, mut și surd// Mă vreți în piroane răstignit…
Dincolo de mode și timp, Sultana Vicol scrie deseori oracular, cu condei smuls din predicții de Sfinx ori sculptat direct în pisc de Olimp.
Craiova, 25 septembrie – 5 octombrie 2020
P.S.: La mulți și rodnici ani, Mihai Sultana Vicol !
DAN LUPESCU