Meandrele unui destin…

MARGA-RITA POPELI-TATU:

„Meandrele unui destin”

Distinsa scriitoare MARGA-RITA POPELI-TATU ne dăruiește, la venerabila vârstă de 90 de ani, o nouă și incitantă carte – cu virtuți autobiografice – extrem de interesantă: Meandrele unui destin, tehnoredactată de Doru Șania, îmblânzitorul de computere, gerată de Editura Alma din Craiova și tipărită, în condiții poligrafice de excepție, la Imprimeria Alma DCMI, amândouă fiind conduse de ing. Daniel Chichea.

Deși nu o cunoscusem niciodată decât exclusiv din scris, pe distinsa și fermecătoarea Doamnă Marga-Rita Popeli-Tatu, i-am comentat, cu nedisimulată încântare, exact în urmă cu doi ani, în primăvara-vara 2017, captivantul său roman Spirala și chiparosul, publicat în 2012, dar ajuns pe masa-mi de lucru abia prin 2015-2016.

Bogata mea cronică literară (totalizând șapte-opt pagini A4, corp 12) a fost găzduită, cu generozitate, la acel moment, de prestigioasa dumneavoastră revistă, cu profil cultural complex. Vă mulțumesc și vă încredințez noul meu eseu.

Nu înainte de a preciza că, între timp, am trăit bucuria de a o cunoaște pe  originala scriitoare Marga-Rita Popeli-Tatu, în după-amiaza zilei de 27 octombrie 2018,  când a fost sărbătorită, cu mare fast, în Turnul de Cristal, din apropierea Palatului Victoria/ sediul Guvernului din București.

Vibrația eclatantă a acelor clipe a fost una cu totul deosebită, grație a trei realități:

1. Domnia sa împlinea vârsta de 90 de ani;
2. erau prezenți cei doi fii, ambii medici, împreună cu soțiile, fiii și fiicele lor, nepoții și strănepotul sărbătoritei;
3. de impecabila organizare a acestui veritabil ritual aniversar se ocupase, mai ales, fiul din București, dr. Gabriel Tatu (președintele Societății Române de Cardiologie: 2014-2017, președintele Athletic Cardio Club), acompaniat de asistența tehnică, de regie și scenariu, a fratelui său stabilit în Canada, la Quebec: dr. Dan Tatu (campion de scrimă în România, la vârsta tinereții, iar acum, de ani buni, spadasin-campion, la categoria veterani, în țara de adopție, de peste Oceanul Atlantic).

Bineînțeles că ambii fii, medici redutabili, cu biografii profesionale și umane de excepție (aidoma părinților lor), au beneficiat de luciditatea și îndrumările riguroase, pe care le-au primit, cu discreție, însă cvasi-permanent, de la înfloritoarele lor soții, amirali de cursă lungă pentru fiecare dintre cele două familii.

Reiterând o judecată de valoare pe care am exprimat-o în anteriorul comentariu, dedicat volumului cu titlu simbolic și încifrat, Spirala și chiparosul -, se cuvine să precizez, din capul locului: dens, cât se poate de dens, ca desfășurare și ritm narativ, romanul Meandrele unui destin amestecă, într-un creuzet miraculos, într-un malaxor polifonic, percepții fugitive, conjugate, nu rareori, cu impresii fugoase, abia developate din geana unei antilope dezlănțuite , a unui stroboscop care fulgeră fără încetare, cu înfiorări și scânteieri de spirit înalt, cultivat cu acuratețe, rigoare și delicatețe, hrănit permanent cu dorul de obârșii, cu iubirea fierbinte față de limba strămoșească, față de glia străbună și de acel spirit al locului/ Spiritus Loci, luminând straniu din concentratul aurifer numit patriotism, cuvânt pentru care ne tot sfădesc să ne rușinăm mai marii asasini ai lumii de azi.

Doamna Marga-Rita Popeli-Tatu nu numai că NU se sfiește în a-și căuta și a aduce în prim-planul narațiunii sale obârșiile, prețuirea pentru graiul străbunilor, pentru Limba Română, dorul neostoit față de locurile copilăriei și înmuguririi adolescenței sale, pe malul stâng al Prutului, în acea parte din țara noastră care, în urma unui odios ultimatum, avea să re-cadă sub cizma sângerosului țarism sovietic -, dar o și face, deloc ostentativ, însă cu temeritate și tărie de stâncă vie, zamolxiană, croită parcă din cojoacele Dochiei, ale Babelor din Bucegi și ale Înțeleptului înțelepților lumii, tot din Bucegi: Sfinxul dacic, stră-Moș/ Zău Moș al nepotului său de pe platoul Gizeh, din Egipt, căruia a binevoit să-i dăruiască același nume de cod: Sfinxul.

Volumul Meandrele unui destin, subintitulat Viraje (ediția a III-a, revizuită și adăugită, cu adnotări/ note de subsol de prof. Iulian Buzu) însumează 360 de pagini, având ca anexă un binevenit „Album de familie” cu 46 de fotografii alb-negru și color, din arhiva personală a autoarei, selectate și scanate de dr. Stelian Cornaciu.

Întregul edificiu narativ este plasat sub jerbele de lumină îngândurat mistuitoare ale poemului Sufletul satului de Lucian Blaga.

 Versurile – cu sunet de hronic lăcrimând întru eternitate, dar și de o serenitate demnă de baladele noastre identitare: Miorița, Meșterul Manole… – pot fi privite și ca o boltă înstelată, străjuind turnurile-săgeată ale Castelului Peleș, ctitorie a regelui Carol I.

Reproducem aceste versuri izbăvitor-testamentare:

„Copilo, pune-ți mâinile pe genunchii mei !

Eu cred că veșnicia s-a născut la sat…

Aici orice gând e mai încet

și inima-ți zvâcnește mai rar,

ca și cum nu ți-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

și dacă ți-ai sângerat picioarele

te așezi pe un podmol de lut.”

Am citat integral capodopera lirică a poetului filosof din Lancrăm tocmai pentru că – în funcție de tonul meditativ, cu înfiorări de întrebări subînțelese, dar și cu accente spirituale, metafizice evidente – Doamna Marga-Rita Popeli-Tatu și-a ales, din acest poem, matricea propriului ton din romanul Meandrele unui destin (Viraje).

Roman ce poate fi citit/ interpretat ca o christică Înviere, re-Înviere a chipurilor și destinelor, fulgerate de biciuirile istoriei necruțătoare, a zeci și sute de personaje având, fiecare, un anume rol și rost în soarta autoarei, din anii premergători nașterii sale, urmați de aceia ai copilăriei, adolescenței, primei tinereți, ai maturității, până la vârsta de acum: a Patriarhilor, a senectuții înțelepte, cu tâmple ninse de lumina iubirii și iertării, prefigurând răsădirea/ răsăritul propriei Ființe într-o nouă zare spirituală.

Într-un lămuritor și binevenit Cuvânt de început, talentata prozatoare ține să facă precizări pertinente, care încep cât se poate de edificator: „Pentru întreaga Europă, anii 1916-1918 au însemnat intrarea României în Primul Război Mondial, terminat cu imense pierderi de vieți din rândurile armatei române, destrămarea Austro-Ungariei, slăbirea Turciei și Bulgariei, armata germană fiind învinsă în luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Pentru Imperiul Rus, o revoluție cu urmări dramatice, imperiul Romanovilor fiind înlocuit cu un sistem de dictatură sovietizat. Ca un corolar, eliberarea provinciilor Basarabia, Bucovina, Banatul, Transilvania și Dobrogea, urmată de alipirea lor la vechiul regat, România.”.

Din perspectiva ideii că 2018, Anul Centenarului desăvârșirii statului unitar român, implică recapitularea tuturor acelor vremuri -, Marga-Rita Popeli-Tatu dedică această a III-a ediție, revizuită și adăugită, a romanului Meandrele unui destin (Viraje), cu prioritate, memoriei eroilor căzuți pe câmpurile de luptă, pentru propășirea neamului românesc.

După aceste mențiuni, autoarea creionează patru ultra-sintetice medalioane-basoreliefuri, avându-i în prim-plan pe regii României, în memoria cărora este închinată noua carte a doamnei Marga-Rita Popeli-Tatu:

Regelui Ferdinand, „implicat în primul Război Mondial, urmat de aducerea tuturor provinciilor la patria mamă, o împlinire istorică a vechii obârșii geto-dacice; pentru noua reformă agrară, inclusă în a doua Constituție, promulgată de rege în anul 1923.”.

Regelui Carol I, „salvatorul Principatelor Unite Române de sub Imperiul Otoman și Imperiul Rusiei -, Principate suverane, independente, fără amestec din afară, conform Constituției din 1866-1867, respectată timp de 48 de ani”.

Regelui Carol al II-lea, cu merite deosebite în susținerea științei, culturii generale și artei, alfabetizarea și încurajarea învățământului în plină desfășurare, multe alte realizări meritorii”.

Ultimului Rege Mihai I de România, pentru „meritul de a fi încheiat la 23 august 1944 armistițiul cu URSS, aliată cu SUA și Marea Britanie, teritoriul României fiind salvat de un război cu urmări nimicitoare, riscant pentru toate popoarele Europei”.

După ce notează alte câteva detalii cu importantă rezonanță istorică, autoarea evidențiază, momentul trecerii la cele veșnice a Regelui Mihai, la cumpăna anilor 2017-2018, apoi conchide: „Astfel se stingea o monarhie cu o dinastie din secolul al XVI-lea, devenită Dinastie Românească, din momentul renunțării la titlul de Hohenzollern de către reformatorul rege Ferdinand, alături de Regina Maria, numită Împărăteasa tuturor românilor.”.

Într-un preambul secund, de patru pagini de carte, intitulat Mărturisire, protagonista acestui roman autoreferențial, nimeni alta decât, se înțelege, însăși autoarea, îi pune în gardă pe cititori, survolând (cu anticipație) vâltoarea evenimentelor ce urmează a fi evocate.

Într-un fermecător stil direct, prozatoarea punctează cu franchețe: „Din tinerețe închideam în mine dorința de a lăsa informații privind biografia familiei și a neamului mei. Memoria păstrase unele trăiri, neîncercate, poate, de mulți compatrioți. Prudentă, am strâns în zeci de ani însemnări, mărturii, obiecte, ilustrate, fotografii de familie, multe adunate de la rude directe și colaterale.”.

Ispitindu-ne să adăstăm în pridvorul laboratorului său de lucru și al gestației acestei cărți, Marga-Rita Popeli-Tatu nuanțează: „Din tinerețe, mă urmărise ideea răbufnirii unor mărturisiri, unele pline de bucurii, multe pline de amintiri dureroase, necunoscute de ultima generație sau de cititorii interesați să afle crâmpeie din povestea unui colț de țară, care, cred, ar fi fost păcat să fie lăsate în uitare.”.

Având conștiința peremptorie a misiunii pe care și-o asumă, autoarea acestei docu-drame, demnă de scenariul unui film artistic de lung metraj, reliefează: „Ca personaj principal, m-am străduit să îmbogățesc sertarele scrinului informațional cu tot ceea ce am simțit, cu tot ce am trăit și cu ceea ce am primit. Ascendenții evocați, străbunici și bunici, trezesc curiozitatea prin acea coloratură aparte pe care le-o dau originea, tradițiile și evenimentele păstrate de-a lungul istoriei regional-europene. Perioada existenței familiei mele, părinți și rude, personaje ale secolelor XIX și XX, cuprinde o nouă coloratură, sentimentală, plină de emoții, când cuminți, când puternice.”.

Telegrafic, iată vectorii (în egală măsură, pietre de hotar, puncte de viraje, în destinele atât de furtunoase ale personajelor, începând, desigur, cu acela al protagonistei, autoarea însăși) pe care Marga-Rita Popeli-Tatu i-a avut în vedere:

1. „ocuparea Basarabiei, pentru un an, momentul declanșării celui de-al Doilea război Mondial, cu dus-întors, plecarea basarabenilor în bejenie dincolo de Prut în aprilie 1944; reocuparea Basarabiei de către armata sovietică în 1944 – anul re-instaurării Republicii Sovietice Moldovenești între Prut și Nistru, cu durată până în anul 1989”;
2. „după 23 august 1944, decorul (n.n. romanesc) se mută în România destinul refugiaților basarabeni și bucovineni intrând din nou în derivă, cu drame fără precedent; drama refugiaților din Banat aruncați în plin Bărăgan, o parte dintre ei fiind urcată în trenurile către Siberia, o altă parte căutând ascunzișuri prin sate și mănăstiri; tabloul evenimentelor după abdicarea și plecarea în exil a regelui Mihai I”, România devenind Republică Populară, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi de Nicolae Ceaușescu;
3. „1948 – un alt viraj ! Odată cu obligativitatea introducerii limbii ruse în școli, în instituții și întreprinderi -, pentru basarabenii cunoscători de limbă rusă se profilează șansa de rămânere pe teritoriul României. Mii de basarabeni, ieșind la vedere, vor scăpa de nemiloasa deportare în Siberia, cazul familiei mele – subliniază prozatoarea -, până atunci fugară în județele Sibiu, Alba, Vâlcea. Au urmat readaptarea, reeducarea, reinstruirea și încadrarea în câmpul muncii, afirmarea pentru supraviețuire, pentru viețuire fără riposte”;
4. „La o atentă analiză, personajele romanului fac parte din TOATE (s.n.) categoriile sociale, cu trăiri și relații interumane, pe măsura și norocul fiecăruia. Am încercat să prezint boierimea Basarabiei cu și fără blazon, unii de înaltă cultură, cu intervenții importante în îmbogățirea patrimoniului spiritual. (…) Familia Russo, Vasile Alecsandri, Manuc-Bei, Constantin Stere, Spiru Haret, B.P. Hasdeu și mulți alții”;
5. „Ultimul capitol, intitulat În doi, cu trecutul după noi, prezintă căsătorii, decese, noi generații, reîntâlniri cu rude și prieteni din copilărie, precum ing. Iulia Stoian-Ilie și profesorul Iulian Buzu”.

Apropiindu-se de finalul „ghidului” său de orientare/ îndrumare a atenției cititorilor, Marga-Rita Popeli-Tatu punctează, cu luciditate maximă și conștiință a responsabilității sale ca scriitor (scotocitor de istorii și destine umane, în epoci totdeauna răvășite de vanități, violențe și dictaturi): „Aceasta este epopeea basarabenilor, dobrogenilor și transilvănenilor împreună cu întreaga suflare a românilor. Nu lipsește Revoluția din 1989, o nouă schimbare la față, lansarea partidelor, (…) o democrație oarecum rezolvată, cu bâjbâieli și compromisuri. (…) Oamenii, oriunde ar trăi și în orice împrejurări ar fi (..) se răspândesc, voit sau nevoit, în cele mai îndepărtate spații ale Terrei asimilându-se cu populația de obârșie. (…) Pe toate continentele, asistăm la o migrațiune umană masivă.”.

Urmează o suită de alte repere semnificative, dintre care spicuim:  „O a doua preocupare este chestiunea primatului limbii latine, limbă străveche, vorbită atât de dacii intracarpatini, cât și de geții liberi din afara Carpaților, neocupați de romani. Asistăm la o noutate, incitantă, privind apartenența pură a strămoșilor geto-daci, supuși imperiului roman, departe de a fi distruși, noul neam purtând numele de daco-roman.”. Corect este daco-român.

Teoria aceasta constituie unul dintre marile falsuri ordinare, perpetuat în istoria noastră și universală. Începând de la faptul că așa-zișii romani (nici unul din Peninsulă!) au ocupat doar 14% din teritoriul Daciei lui Decebal, pentru o perioadă incredibil de scurtă, din perspectivă istorică, adică numai cât echivalentul a cinci generații.

Fără a intra în polemică, se impune să precizăm că – în ultima sută de ani – au apărut studii percutante, mai ales în Occident, cu prioritate în Americi, care argumentează, cu puternice temeiuri științifice, că romanizarea este o bazaconie, deoarece legiunile trimise în Dacia de Împăratul Traian (pedofil și asasin aproape fără pereche) NU erau latini, dar vorbeau – așa cum se vorbea în întregul Imperiu ! – limba comună a strămoșilor noștri direcți, a iliro-traco-geto-dacilor.

Încă din 1922, The Cambridge History of India (în care opt sute de pagini sunt dedicate geto-dacilor!!!), iar mai apoi, în 1974, Marija Gimbutas de la UCLA, urmată de Colin Renfrew și mulți alții au susținut, pe bază de probe arheologice și documentare irefragabile, că arienii au plecat din zona Carpaților, prin mileniul al patrulea înainte de Hristos și, ajungând în India, au pus bazele culturii vedice.

Prof Mihai Vinereanu, PhD, cu masterat la City University of New York, a publicat, în 2002, la Ed. Pontos din Chișinău, Originea traco-dacă a limbii române, cea dintâi exegeză de lingvistică comparativ-istorică, iar în 2008, la Ed. Alcor-Edimpex, București, Dicționarul Etimologic al Limbii Române – pe baza cercetărilor de indo-europenistică.

„Când vorbim de proto-indo-europeni și limba lor, ne referim la limba strămoșilor noștri DIRECȚI care au ajuns în Balcani cu 9.000 de ani în urmă, de unde s-au răspândit în toată Europa și la est până în India. (…) În sec. XIX se credea că așa-zișii indo-europeni proveneau din India ajungând până în Europa. Astăzi știm că lucrurile stau invers. Ulterior, urmașii acestora din zona balcanică  și central europeană au fost cunoscuți sub numele de pelasgi, iar apoi sub acela de iliro-traco-geto-daci, toți aceștia fiind strămoșii direcți ai românilor.”:

Dumitru Ioncică sintetizează, în Prefața editorului la rigurosul volum științific Adevăruri incomode despre limba română (Ed. Uranus, București, 2018) semnat de Mihai Vinereanu: „Strămoșii romanilor, latino-faliscii, au migrat în Peninsula Italică din zona mijlocie a Dunării, locuită de pannoni și de geți acum 3.500 de ani. Trăgându-se din același neam, vorbeau aceeași limbă. (…) O ultimă migrație este cea etruscă, venită din Asia Mică, din Lydia, pe la începutul mileniului I înainte de Hristos. După unii autori (Mel Copeland, B. Stefanoski), etruscii sau tirsenii erau de origine tracă. Influența etruscă asupra civilizației romane a fost puternică și a constituit infrastructura tehnologică a civilizației romane. Roma însăși, la origine, era o așezare etruscă. Limba latină NU se vorbea decât în Latium, care însuma doar 5% din întreg teritoriul peninsulei. (…) Cum mai poate cineva susține că romanii au răspândit latina de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră, când nimeni NU vorbea latina ca limbă maternă ? (…) Limba cea mai răspândită, vorbită nu doar în Roma, dar pe întreg cuprinsul Imperiului Roman, era lingua franca din barbaricum, o limbă populară înțeleasă de toate păturile sociale, care NU era în nici un caz limba latină, ci o formă de proto-indo-europeană (…) Limba română are origine traco-dacă.”.

În aceeași ordine de idei, dar și pentru aprofundarea subiectului, sugerăm consultarea atentă a magistralului studiu publicat de Lucian G. Costi: Limba română. Nașterea și falsurile istorice, căreia îi putem alătura alte două studii de anvergură indubitabilă scrise de Branislav Stefanoski și Al. Dabija: Hyperboreii și zamolxismul, respectiv, Homer. Istoria pelasgă neștiută, dar și Getica de Iordanes, Cărțile geților de Niccolo Zeno sau Argumente pentru rescrierea istoriei europene publicată de contele Carlo Troya, în Italia, între 1844-1857.

Și poate n-ar fi rău să medităm asupra afirmației categorice a arheologului peruan Dr. Daniel Ruzo, întemeiată pe cercetările sale in situ, pe toată planeta, răstimp de o jumătate de secol, afirmație conform căreia: „Carpații se află într-o regiune a lumii unde este situat centrul european al celei mai vechi culturi cunoscută la ora actuală”.

La rândul său, arheologul american William Schiller, susținea, cu autoritatea-i neștirbită – după decenii de studii și cercetări pe teren, în toată lumea: „Civilizația s-a născut acolo unde trăiește azi poporul român, răspândindu-se, apoi, atât la Răsărit, cât și spre Apus, acum 13-15 mii de ani”.

Făcând recurs la exegeza profesorului și editorului Dumitru Ioncică despre Carlo Troya, reluăm două întrebări „inocent”-virulente ale acestuia:

1. „De ce tratatul lui Robert Sheringham de la 1670, De Anglorum Gentis Origine Disceptatio, în care se demonstrează, în peste 600 (șase sute) de pagini că străbunii anglilor au fost geții, NU este cunoscut de istoricii români?”;
2. „De ce constatarea celor de la UCLA și apoi a celor de la Cambridge – privind faptul că, în mileniul cinci înainte de Hristos, în Europa cele mai multe dovezi arheologice referitoare la existența vreunei culturi se găseau/ se găsesc cu precădere în arealul populat azi de români – NU este cunoscută de istoricii noștri?”.

Ultimul accent tranșant pus de naratoarea Marga-Rita Popeli-Tatu, în penultimul paragraf al excursului său introductiv la romanul Meandrele unui destin, este acesta: „Cât de benefică ar fi înlăturarea oricăror conflicte și întrunirea la aceeași masă a oamenilor de cultură: istorici, lingviști, geneticieni, antropologi, arheologi, biochimiști, biofizicieni și biogeografi, martori ai unor descoperiri de netăgăduit ! Ne-am scutura de servilismul pe care un mare Burebista, un Decebal și alți regi ai daco-geților NU l-ar accepta.”.

*

Reproiectând structura ediției a treia a romanului Meandrele unui destin (Viraje), Marga-Rita Popeli-Tatu a înlocuit partea de început a volumului său, plasând, de astă-dată, un capitol nou, Retrospectivă, redactat după revenirea din Basarabia, în urma documentării/ explorării de pe meleagurile natale, din anul 2011.

Totalizând 11 (unsprezece) pagini de carte, acest nou capitol debutează în stilul prozei sud-americane, cu trimiteri la tehnica narativă numită a „camerei de luat vederi” și în evidente cadențe cinematografice: „Suntem în luna noiembrie 2011, ora 23. Trenul de Chișinău își așteaptă locomotiva și călătorii. Pe o bancă, în fața vagonului de clasa I, în așteptarea întoarcerii pe meleagurile părăsite acum șaizeci și șapte de ani (s.n.) mă încearcă emoții neobișnuite. (…) aștept cu nerăbdare să trec pragul casei, părăsită în luna aprilie 1944.(…) Încet, roțile se pun în mișcare. (…) Ieșit din matca gării, trenul aleargă de-a întoarselea către Ungheni. Trenul aleargă șuierând, zdruncinat de turuitul roților, cu înaintări când în curbe, când în linii drepte, când urcând dealurile gâfâind, când coborând după cum îi permite relieful. Se oprește numai ân gările importante. Prin geam, în plină noapte, deslușesc câmpii, sate, apropiate sau mai îndepărtate, unele sărăcăcioase, altele bine gospodărite, cu care arătoase. Câtă diferență între prima călătorie, forțată, în frig și ploi, sub amenințarea unui război, urcată pe acoperișul unui vagon alături de mama și de Iruca,”.

Încet-încet, dar sigur, și sub imperiul emoțiilor din ce în ce mai intense, călătoria de revenire pe plaiurile natale se plasează sub sceptrul ”developărilor” rapide, fulgerătoare, ca într-un dans din ce în ce mai accelerat, halucinant, de fulgurații dezlănțuite cu viteză stroboscopică, orbitoare, depășind instantaneu punctele obligatorii de trecere: Nicolina, Chișinău, Criuleni, Soroca, Orhei, Lăpușna, Ohrincea…

Trăirile sunt, repet, tot mai intense, amestecându-se cu decupări de imagini surprinse, parcă, din viteza colosală a unui carusel  scăpat din chingile de siguranță: „De la distanță, îmi stăruie în minte vechea legendă despre Orfeu și Euridice, petrecută pe malurile Răutului și ale Nistrului. (…) Trecem pe lângă satul Cruglic. Dealurile, sterpe, dezgolite parțial de păduri, prăvălite cu întreaga încărcătură de case, sunt întretăiate de valurile de pământ. Biserica, locașul în care s-au cununat părinții și ne-m botezat eu și Iruca, nu se mai vede. Aflu de la Tatiana că, sub ocupație sovietică, fusese spulberată cu dinamită.”.

Popasul în satul natal, Izbiște, are încărcătura emoțională cea mai puternică, cvasi-devastatoare: „Spre seară, nerăbdătoare, mă hotărăsc să trec pragul casei părăsite (n.n. casa copilăriei, până la vârsta de 14 ani, când întreaga familie a plecat în bejenie, dincoace de Prut). La toate insistențele lui Vladimir, refuz să fiu condusă. Doresc ca întâlnirea cu trecutul să aibă loc fără martori. După două ore, urc dealul mult așteptat. Drumul călcat în tinerețe, îmbătrânit, nu mai e neted, crăpăturile s-au adâncit, iar pietrișul ieșit la suprafață sare în lături. În atmosfera umedă, de noiembrie, totul pare trist, pregătind, parcă, surpriza adâncă. Câțiva pași, și cortina se ridică în fața unui loc viran, bătătorit, cu câteva căpițe de coceni așezate aproape de vechiul gard al vecinului. În rest, totul e îngropat – casa, magazia bătrânilor Dumitru și baba Zenovia, prisaca, livada și nucul secular sub care altădată ne jucasem de-a miresele.”.

Impactul nu putea fi decât unul pe măsură, descărcat în lacrimi irepresibile și în zvâcniri de litanie sufocantă, mută litanie, săpată în piatra amintirilor neostoite: „Decorul schilodit îmi umple ochii de lacrimi amare, iar bocetul, strigat în mine, se întrerupe în scâncete.”.

Urmează un ritual aproape incredibil, dar salvator: trecerea – în plan imaginar – din decorul profan, copleșitor prin energii negative, al realității de acum, din anul 2011, al revenirii, după aproape șapte decenii, la Izbiște, în zarea sacră (translare ca într-un vis liniștitor) a vârstei de aur, copilăria: „Cu fotografiile scoase din poșetă, mă apropii de locul intuit și, pipăind, imaginar, zidul fațadei, urc cele trei trepte de la intrare, apăs pe clanța ușii cu două canate, o deschid, pătrund în vestibul. În atmosfera de altădată, prin a doua ușă, intru în camera de oaspeți. Mă apropii de masa pe care gramofonul și patefonul au amuțit, de atâtea așteptări. Pun o placă, la întâmplare, învârt manivela și, odată acul fixat pe cadranul dungat, ca prin minune, Comparsita invită la dans. În ritm de tangou, apăsat, de mână cu Iruca, ne amestecăm cu ceilalți invitați. Mama, Tata și musafirii dansează.”.

Cavalcada declanșată de saltul în tărâmul sacru al copilăriei continuă cu noi și noi secvențe re-înviate, în imaginație: chitara, mandolina și balalaica…, Zaraza, Kalinka, La căsuța albă, Oci ciornâi, De ce nu vii când salcâmii înfloresc…, camera copilăriei, casa cu magazie, Moș Dumitru și baba Zenovia („cu furca prinsă în brâu, îmbrobodită cu lâna țesălată, toarce firele cu cele trei degete poziționate a rugăciune”), cățelușa Pica și dulăul Tarzan, grădina din spatele casei („Roiul tânăr ieșit din vechiul stup s-a așezat pe ramurile salcâmului. Cu măștile pe față, mâinile înmănușate, părinții strâng roiul în sac, cu mare băgare de seamă, apoi îl scutură în noul stup.”), străvechiul nuc, scrânciobul…„Părăsim grădina și, din nou, în fața magaziei, baba Zenovia, în picioare, ne poftește să mâncăm borș cu lobodă și cu ștevie. Mirosul și aburul din mămăligă și din oala de lut ne îmbie să intrăm. Pe masa joasă, rotundă, baba Zenovia pune o strachină mare, tot din lut, plină cu borș piperat cu chiper roșu (…). Așezate pe scăunele, după rugăciunea spusă de moș Dumitru, fiecare cu porția de mămăligă în față, tăiată cu ața, folosind lingurile din lemn frumos ornamentate, mâncăm cu zgomot, imitând sorbitul și plescăitul buzelor celor doi bătrâni. La sfârșit, moșul își răsucește capetele mustăților și trage din țaharca (țigara) de păpușoi (tutun învelit cu pănuși de porumb). Nu-i lipsește moșului vinul roșu de busuioacă sau alb, de țâța-caprei, scos din butoaiele așezate în beci, frigiderul natural. După ce ne facem Sfânta Cruce, cu mulțumiri, grăbite, Iruca o zbughește pe ușă, eu după ea, rupem câteva frunze de tutun uscate pe sfoara de sub streașina magaziei. Ascunse în șură, molipsite de mirosul mahorcii, ne croim un fel de narghilea și, împreună cu alte două prietene, venite în fugă, aruncăm în aer rotocoale de fum.”.

În rememorările sale atât de proaspete, mustind de candoarea copilăriei -, Marga-Rita Popeli-Tatu face apel la un soi de sinergie a tuturor simțurilor și a tuturor artelor, ceea ce asigură o expresivitate aparte paginilor sale de proză învăpăiată.

După atâtea peripeții și trăiri duse până la paroxism, autoarea face pasul invers: din tărâmul sacru al copilăriei la realitățile sordide ale prezentului: „Mă reîntorc la căpițele de porumb și, rezemată de una, în plâns, închid fotografiile în poșetă. Realitatea mă zguduie ! În urma războiului, bieții oameni, sărăciți și înfometați, au tăiat nucul, salcâmii, arțarii înalți și pomii altoiți. Avuseseră nevoie de foc pentru încălzit și pentru gătit. Eu, supraviețuitoarea, încerc să dezgrop tot ce a mai rămas după plecarea noastră în bejenie, într-o zi ploioasă de sfârșit de martie-aprilie 1944.(…) Alunecările de pământ au prăvălit și cărat întregul țintirim, biserica și casa parohială, în care a locuit familia preotului Teodor Buzu, distruse cu dinamită de militari ruși (…) Școala a dispărut. (…) Moara a dispărut. Fostul spital, mândria raionului Criuleni, a devenit o epavă. (…) După multe căutări, descopăr mormântul bunicii Nadia. Aprind lumânarea și candela în fața unei cruci de piatră. Îngropată, doar capul și cele două brațe au rămas la suprafață. Caut mormântul doctorului Morev. Nici o urmă.”.

Sinistra „bomboană” pe coliva reconstituirii unei lumi demult apuse o constituie dialogul, pe cât de șocant, pe atât de zguduitor, cu doi ciocli, întâlniți la ieșirea din cimitirul nou: „Cruci din metal, simple, cu eroi (…) După ce fotografiez, mă apropii de o groapă pregătită pentru un tânăr adus în sicriu de la Petersburg. Alături, mormântul fratelui său, adus tot în sicriu, tot de la Petersburg. La amintirea altor tineri aduși de la Dombas, intru în vorbă:

• Cum, amândoi, aduși în sicrie ?

Drept răspuns nedumeririi mele, un gropar amețit îmi întoarce vorba:

• Doamnă, nu cumva ați venit să ne lămuriți să ne unim cu românii, care ne-au părăsit ? Bunicii și unchiașii ne-au povestit cum oamenii erau bătuți cu cnutul, de plutonierul adus de dincolo din România.

Am înghețat ! Un tânăr, desprins din grup, cu telefonul la ureche , se îndepărtează către poartă. Peste câteva minute, o mașină oprește, iar șoferul mă invită să urc. După câțiva metri mi se adresează:

• Doamnă, fiți atentă: satul este împărțit. Jumătate dintre oameni este cu rușii, jumătate – de partea românilor.”.

Mi-am permis, stimate cititoare și stimați cititori, să citez masiv și să selectez secvențele cele mai semnificative din primul capitol al cărții doamnei Marga-Rita Popeli-Tatu: I. Din nou, acasă… Retrospectivă, tocmai pentru a vă ajuta să pătrundeți în arta narativă a domniei sale, dar și în atmosfera, cu adevărat frapantă, încărcată de drame și tâlcuri, de accente tragice și taine ce nu se pot încă, nici acum, după 75 de ani, rosti. Ori, poate, că nici nu avem resursele lăuntrice de a le intui complexitatea, profunzimea și impactul uman năruitor…

Tonul și ritmul narativ, stilul și personalitatea prozatoarei reies cu pregnanță din aceste pagini de început, dar și din totalitatea celor 26 de capitole, concepute cu o admirabilă rigoare, cvasi-matematică, cu știința și arta analizei și sintezei, definitorie doar pentru veritabilii iubitori de oameni și de Dumnezeu, pentru cei cu expertiză în comunicare, comuniune și cuminecare, dar și pentru spiritele înalte, locuite de Lumină, energie pozitivă, dinamism contagios – spirite care se hrănesc, la vedere, din mina de aur a cunoașterii, convinși fiind – deodată cu Aristofan – că, dintre toate minunile cu care zeii au înzestrat Pământul, omul este creația perfectă.

Deși nu-s evidențiate ca atare, două sunt tronsoanele fundamentale ale romanului Meandrele unui destin (Viraje): capitolele I – VI (care reprezintă rememorarea primilor ani de viață ai autoarei), respectiv, VII – XXVI (care  au un pregnant caracter de prezentare, pe baze documentare marcate de acribie și luciditate, a destinului acestei părți de țară și a României „ciuntite”, din ultimele trei sferturi de secol, totul fiind filtrat prin multitudinea de meandre și viraje la care soarta a obligat-o pe protagonistă).

Pentru a înțelege mai bine ampla deschidere (și cuprindere) a volumului doamnei Marga-Rita Popeli-Tatu, considerăm că formula și calea cele mai convingătoare pot reieși din citarea ca atare a capitolelor, incluzând detaliile lor de structură:

1. Biografii, destine: 1. Obârșia familiei Popiel-Popeli, 2.Vatra familiei Verbițchi, 3. Familiile Gubca și Andrianov, 4. Manuc-Bei Mirzaian, ruda colaterală;

III. Între Cer și Pământ: 1. Puțină hodină. Satul de pe deal, 2. Biserica năruită, 3 Zahaicani. Satul de împrumut, 4. Curentul C. Stere în Basarabia;

1. Noile generații: 1. Căsătoria părinților. Preludiu, 2. Alegerea numelui, „o grea povară”. 3. Amintiri despre Capitala Basarabiei, 4 Trăsăturile părinților, dincolo de portiță, 5 Plaja de pe malul Nistrului;
2. Părăsirea Cruglicului: 1. Izbiște. Satul dintre dealuri, 2. Ițic dughenarul și tanti Rifca, 3. Țiganii satului și obârșia lor, 4. Dealuri, drumuri. Pădurea spânzuratului;
3. Anotimpuri: 1. Izvoarele din vale, 2. Lijanca, războiul de țesut: pianul satului, 3. Avionul și Steaua pentru colind.

Iată, în continuare, următoarele capitole, în care minuțiozitatea reconstituirii istorice a celor trei sferturi de secol din zbuciumata istorie a Basarabiei, dar și a României prevalează, având, se subînțelege, reverberații profunde în destinul protagonistei, al familiei/ familiilor ei, al cercului de rude, prieteni, colegi:

VII. Crâmpeie de istorie: 1 Basarabia sub imperiul rus (1812-1917), 2. Unirea Basarabiei cu România:

VIII. Viața în România Mare: 1. Basarabia după Unire (1918-1940), 2. Cu părinții la Teleșeu, 3. Prima călătorie cu trenul. Carmen Sylva;

1. Un oraș istoric: Din trecutul orașului Orhei;
2. O nouă perspectivă: 1. Frământări și decizii, 2. Minte de copil, 3 Tabăra de la Miclești. Anul 1939;
3. Basarabia în centrul atenției: 1.Negocieri între N. Titulescu și M. Litvinov, 2. Activitatea culturală înainte de ocupare;

XII. Perioada extremismului în România: 1. Ion Antonescu și Garda de Fier, 2. Basarabia scoasă la mezat. Anul 1940, 3. Sinistrul bate la ușa fiecărui basarabean, 4. Basarabia sub ocupație sovietică;

XIII. Al Doilea Război Mondial: 1. Alianța româno-germană, 2. Între Prut și Nistru, 3. În căutarea frontului, 4. Curtea marțială. Apelul sătenilor, 5. Reîntoarcerea la liceu;

XIV. Ofensivă – contraofensivă: 1. Dincolo de Nistru, 2. Ultimul Crăciun în Basarabia liberă…

Consistenta pastă a construcției epice Meandrele unui destin se deschide, apoi, asemenea unui evantai, într-o sarabandă de înfoiate cozi de păuni, cu virtuți nemuritoare: rememorările peripețiilor, probe, provocări și riscuri, pe care familiile evocate în carte aveau să le trăiască în deceniile, multe, de refugiere definitivă în Patria-Mumă: România, la Sibiu, Cluj, Craiova, Tg. Mureș și, finalmente, în București, unde prozatoarea profesoară trăiește și creează din amurgul veacului trecut și până în prezent.

Ultimele 12 capitole ale celui mai recent volum al doamnei Marga-Rita Popeli-Tatu, Meandrele unui destin (Viraje) au aceeași admirabilă densitate epică, sunt la fel de captivante și incitante ca și predecesoarele lor și sunt dispuse după următoarea structură

1. Blestemul teritoriului râvnit: Plecarea în bejenie;

XVI. În inima Transilvaniei: 1. Refugiata, 2. Departe, cât mai departe;

XVII. Înainte de capitulare: Satele Bungard și Raciu, 2. Amintiri despre Iulic și Arcadie, 3. În căutarea bagajelor;

XVIII. 23 August 1944 – o nouă istorie: 1. Armistițiul de la Moscova, 2. Destinul ultimului rege;

XIX. După capitulare: 1. Soarta basarabenilor refugiați, 2. Fuga în Oltenia, 3. Viața la mănăstire. Părintele Arsenie Boca;

1. Întoarcerea în Transilvania: 1. Polata satului Boz, 2. Vizita mătușei Domnichia;

XXI. Reforma învățământului, un nou viraj: 1. Mutarea în orașul Sibiu. Un tineret readaptat, 2. Lucia Cosma – privighetoarea Ardealului, 3. Pariuri pe hipodromul de la Băneasa, 4. Interprete pe scena Teatrului din Sibiu, 5. Pregătirea postliceală;

XXII. Părăsirea leagănului părintesc: 1. Căsătoria Irucăi, 2. O căsătorie cu surprize;

XXIII. Prin orașele Transilvaniei: 1. Intrarea în viața normală, 2. Orașul trandafirilor;

XXIV: Ultima mutare: 1. Cu familia în București, 2. Alte surprize, alte trăiri, 3. Drum fără întoarcere;

XXV. Spiritul mătușei Domnichia: Miracol sau coincidență ?;

XXVI. În doi, cu trecutul după noi: O zi cu surprize.

Se cuvine să reamintim cititorilor că, în afara romanului Spirala și chiparosul, la care am făcut deja mai multe trimiteri, doamna Marga-Rita Popeli-Tatu a mai semnat o suită de cărți, dintre care amintim: Înfruntând destinul (2006) și Ecouri peste timp (2008), Satul de la capătul tramvaiului, respectiv, Casa din Ivry – Un rechin la Paris, dar și un alt volum într-un gen sidefiu-transparent, pe care l-a botezat, cu surâzătoare modestie, trăiri: Propileele sonore – Ramada Majestic.

Deși în octombrie 2019 va împlini frumoasa vârstă de 91 de ani -, tinerețea contagioasă, exuberantă îi este definitorie doamnei Marga-Rita Popeli-Tatu, o caracterizează ca stare de spirit – viu, dinamic, totdeauna scormonitor, doritor de a cunoaște noi și noi tărâmuri, zări și etape, consemnând și împărtășind rapid semenilor virtuțile lumilor pe care le explorează, în care plonjează și se scaldă, ca într-o cristelniță magică, mistuită și înălțată de setea copilului fără de prihană.

Pentru farmecul în sine, cuceritor, al paginilor respective din Meandrele unui destin (Viraje), aflat în deplină concordanță și consonanță cu acelea similare din romanul Spirala și chiparosul, ținem să notăm că preludiul apariției pe lume a autoarei și evocarea – succintă, însă cât se poate de expresivă, densă și suculentă – a primilor ani ai existenței sale alături de Iruca și de părinți au menirea de a răspunde la întrebarea ‚‚De unde venim/ De unde vin eu?’’, pentru a avea șansa de a răspunde, ulterior, celorlalte două, esențiale pentru definirea unui om ori a unui neam, a unei comunități sau a unui popor, după cum reliefa, acum vreun mileniu și jumătate, împăratul-filosof din Roma antică, Marcus Aurelius: ‚‚Cine suntem?’’ și ‚‚Încotro mergem?’’…

Este creionat, astfel, universul uman de pe malul Nistrului moldovenesc, cu cele două epoci influente: cea rusească, dinaintea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917 în Rusia (pe când Basarabia făcea parte din Imperiul Țarist), respectiv, cea pur moldovenească – după cum o numește autoarea -, de după revoluția sovietică socialistă și alipirea la România, având rădăcini străvechi traco-dacice, cu obiceiuri laice și religioase de influență orfică.

Tevatura generată de alegerea prenumelui pentru nou venita pe lume (autoarea) are valențe de comedie de situație și, pe alocuri, chiar de comedie de limbaj. Cohorta de bunici, mătuși, verișoare și alte rubedenii îl asaltează pe proaspătul tată  cu fel de fel de propuneri de prenume: Larisa/ Lara, Ana/ după Ana Karenina, Nastasia, Olga, Livia, Cleopatra, Lucreția, Ofelia, Sara, Rașela, Maria…

Trezită din somnul ce o cuprinsese imediat după naștere și după primul alăptat, mama dă sentința irevocabilă: ‚‚Cu toată oboseala, trezită, am râs cu poftă – mărturisea proaspăta mămică; toți aveți mult haz. Înainte de naștere hotărâsem: dacă va fi băiat, să-i dăm numele Iulian, după numele nașului, iar dacă va fi fată – un nume de floare, Margarita.’’.

Atmosfera disputei se destinde brusc, iar străbunica adoptivă, bucuroasă, întărește propunerea: ‚‚Ai dreptate, Veruța! Margarita înseamnă perlă, nume împrumutat de la grecescul Margarites, în românește mărgărit, mărgăritar, pietriș mărunt, perlă, vâsc, lăcrimioară, de la a mărgări, a înflori.’’. Acestor argumente, tata, cu greaca învățată, stăpânind și limbile slave, adaugă: ‚‚În Rusia, Margarita, prescurtat Rita, are mare trecere, iar în Antiohia, Sfânta Margareta a fost o martiră din timpul împăratului Dioclețian. Era fiica unei regine care ar fi trăit prin secolul al II-lea.’’.

Scrise cu fervoare, cu talent narativ incontestabil, fior liric și dramatic de profunzime, vibrație și noblețe cuceritoare -, paginile romanului Meandrele unui destin te provoacă, asemenea celor din toate cărțile doamnei Marga-Rita Popeli-Tatu, să le citești cu sufletul la gură, reverberează adânc în inima, mintea și duhul lectorului, impactul lor fiind, în egală măsură, similar cu o cavalcadă trepidantă prin locuri și tărâmuri gâlgâind de istorie, călătorie logodită intempestiv cu secvențe hipnotizante de  oratoriu și simfonie a luminii, purtând în străfunduri – drapate subtil, în tonuri grave –  inflexiuni mântuitoare de recviem strunit cu forță demiurgică.

Frumoasă și incitantă ca o poveste de dragoste fără pereche (ca fiecare dintre cele o mie și una de povești salvatoare ale Șeherazadei, ca provocator-galantele narațiuni de amor din Decameronul lui Boccaccio ori ca nestematele din Hanul Ancuței, una dintre cele trei capodopere create de Mihail Sadoveanu) -, cartea venerabilei doamne Marga-Rita Popeli-Tatu are, totodată, virtuți de roman cu tentă mitică și legendară, culturală, spirituală și chiar metafizică.

Admirabila, nonagenara autoare ține să sublinieze că sâmburele real al romanului său este îmbrăcat cu pojghița umorului și a ficțiunii. De mare finețe, adăugăm noi, umorul. Și de largă respirație: ficțiunea.

Am afirmat-o și în anteriorul nostru comentariu despre Spirala și chiparosul, reluăm și acum – pentru că este la fel de valabilă și în ceea ce privește cel mai recent prunc literar al său: Meandrele unui destin – aserțiunea noastră categorică în conformitate cu care structurile și construcțiile narative ale doamnei Marga-Rita Popeli-Tatu NU pot fi încadrate

• nici în aria romanului clasic, de tip balzacian: roman doric (de tip masculin, cum – din perspectiva esteticii receptării – l-a definit Nicolae Manolescu, în cele mai șocante cărți ale sale de la începutul anilor 80, din trilogia Arca lui Noe),
• nici în acela proustian, de analiză psihologică, roman ionic, în viziunea aceluiași reputat critic Nicolae Manolescu,
• și nici în arealul romanului corintic (concept de absolută originalitate, creat de celebrul critic român amintit), adică al romanului modern, care se naște după Marcel Proust (În căutarea timpului pierdut, 1913-1927), avându-i ca reprezentanți de excepție pe James Joyce (Ulisse, 1922), Franz Kafka (Procesul, 1925), Andre Gide (Falsificatorii de bani, 1926), Albert Camus (Străinul, 1942, lângă care poate fi invocată Căderea – structură narativă insolită și solitară), Robert Musil (Omul fără însușiri, 1930-1933), Herman Hesse (Lupul de stepă – 1927, Jocul cu mărgele de sticlă – 1943), autori și opere de certă valoare la nivel mondial, care au exercitat, decenii la rând, roluri de magisteriu și au avut influențe benefice asupra multor literaturi.

Ecouri din marile școli ale romanului european se insinuează discret, uneori abia perceptibil, în paginile romanului Meandrele unui destin (Viraje), scris cu un soi de înfiorare orfică, inițiatică, dar și cu setea irepresibilă de cunoaștere a esenței lumilor trecute, prezente și viitoare, de Marga-Rita Popeli-Tatu.

…Este încă una dintre cărțile fascinante ale unei scriitoare experimentate, deplin stăpână pe arsenalul stilistic al prozei adevărate, iradiind lumina iubirii de oameni și a bucuriei de a împărtăși cu aceștia valorile veritabile, care ne-au perpetuat specia în istorie: nonagenara și veșnic tânăra Marga-Rita Popeli-Tatu. Felicitări, distinsă Doamnă a Spiritului Românesc străvechi și de viță nobilă !

Cu virtuți narative de excepție, această nouă apariție a doamnei Marga-Rita Popeli-Tatu – autentică bijuterie editorială – vă va oferi bucuria, dragi prieteni ai literaturii beletristice, de a o citi pe nerăsuflate, aidoma unui veritabil roman de „capă și spadă”, grație evocării, cu mult har, a destinului unor familii de români de vază din Moldova de peste Prut, nevoiți să se refugieze în Patria-Mamă: România, sub presiunea letală a ultimatumului dat de bolșevicii de la Moscova, animați de dorința feroce de a smulge Basarabia de la sânul României Mari, chit că, în protocolul de asistență mutuală din 14/21 iulie 1936, Maxim Litvinov, ministrul de Externe al URSS, recunoscuse granița dintre România și Uniunea Sovietică pe NISTRU. Din partea română, protocolul fusese negociat și semnat de Nicolae Titulescu.

Romanul Meandrele unui destin (Viraje), are suflul unei adevărate epopei și este dedicat Centenarului de la desăvârșirea făuririi statului național unitar român, la 1 Decembrie 1918, cartea fiind scrisă de MARGA-RITA POPELI-TATU în memoria Majestăților lor Carol I, primul nostru rege încoronat, Ferdinand Întregitorul de Neam, Carol al II-lea și Mihai I al României.

Finalmente, la pag. 359, autoarea resimte obligația morală de a include următoarea reverență: „Aduc, pe această cale, mulțumiri atât lui Iulian Buzu, prietenul meu din copilărie, cât și Danielei Tatu-Chițoiu pentru sprijinul acordat în publicarea romanului”.

Aceasta este vestea minunată, pe care v-o dăruim, acum în preajma Sfintelor Sărbători Pascale 2019, împreună cu tradiționalele urări de sănătate și mult spor, bună voire, concordie și Lumină !

..//..

DAN LUPESCU

Craiova, martie-aprilie 2019