Mărturisire – Argument
Cât timp nu vom fi acuzaţi de înaltă trădare pentru vina de a mai pune întrebări despre destinul nostru, cât timp nu vom mai permite să cadă uitări peste întrebări rostite şi nerostite, dar şi peste răspunsuri, şi nu se vor mai ridica umerii noştri în păguboase compromisuri, ne vom permite a ne afla într-o continuă şi ireversibilă revoluţie a instigării la neodihnă şi cunoaştere.
Cu convingerea că sunt mult mai multe răspunsuri care așteaptă întrebări, decât întrebări care așteaptă răspunsuri, mi-am propus ca aceste dialoguri să fie un îndemn, o confesiune, dar și un drum de plecare, cu speranţa că împreună vom dinamita anumite inerţii, că vor fi încurajate energiile care trebuie puse în slujba binelui naţional, că se vor trezi elitele româneşti din această indiferență ce pare imuabilă .
Dialogul este preferabil monologului, chiar şi numai pentru atributul acestuia de a fi un mijloc direct de comunicare şi cunoaştere reciprocă, de a fi un mijloc de ieşire din singurătatea orbitei noastre existenţiale, care se găseşte uneori la ani lumină distanţă de cei de lângă noi.
Pentru mine, dialogul înseamnă puterea şi îndrăzneala de a mai pune întrebări într-o lume care se abandonează din ce în ce mai mult monologului, dar şi curajul de a răspunde şi de a-ţi asuma răspunsurile. Ceea ce nu este chiar foarte simplu. Fiecare om are dreptul la o opinie, dar şi obligaţia de a o exprima. Dacă toţi am gândi la fel, ar fi mult mai periculos decât atunci când altul gândea pentru noi! Provocând dialogul, încercăm să-l reînvăţăm.
Am îndrăznit să cutez a afla, împreună cu partenerii mei de dialog, ce-i lipseşte poporului român să-şi recapete vechile maluri ale existenţei sale, să se unească în cadrul aceleeaşi limbi, să se închine sub acelaşi steag tricolor, să se privească în ochii prea multă vreme înlăcrimaţi şi să-şi spună unul altuia – frate.
Am încercat să alin suferința neamului meu batjocorit și să-i redeștept conștiința de sine în țări unde se trage cu arma în tot ce e românesc, acolo unde neamul meu este umilit și îndepărtat de propriile rădăcini, de propria limbă, de propria credință creștină. Este adevărat, nici în inima României nu-i este bine românului și nici Limbii Române, acolo unde se şterg urmele strămoşilor pentru ca urmaşii noştri să nu mai cunoască adevărul despre noi ca popor, să nu mai existăm în conştiinţa acelor locuri.
Îmi voi permite să vă arăt neliniştile mele puse sub semnul întrebării, cu convingerea că, aşa cum scria un mare poet, „puterea de a mai pune întrebări şi puterea de a mai auzi întrebări” reprezintă strigătul împotriva singurătăţii noastre umane.
Ion BĂDOI