20.4 C
Roșiorii de Vede
joi, martie 28, 2024

MARIN SORESCU – punţi spre nemurire

Dan Lupescu

1936-1996

MARIN SORESCU – punţi spre nemurire

Interviu cu prof. univ. dr. George SORESCU,

Laureat al Academiei Române

george-sorescu-3

  • De la Craiova până în Bulzeşti sunt vreo 25-26 km, pe vechiul drum dintre Bănie şi Rm. Vâlcea. Cam tot atâţia însumează şoseaua principală a comunei, cu sate ,,înşirate ca mărgelele pe aţă”, după cum scria Marin Sorescu. De unde vine numele Bulzeşti? Are legătură cu ,,bulz”, cuvânt cu evidente rezonanţe dacice, precum ,,barză”, ,,brazdă”?…
  • Distanţa de la Craiova la Bulzeşti este de 26 km, cum aţi menţionat. Satele componente, care se extind pe câţiva kilometri, sunt: Bulzeşti, Gura Racului, Seculeşti, Prejoi şi Frăţila. Numele satului a făcut obiectul unor cercetări, atât ale mele, cât şi ale lui Marin. Pornind de la etimologia cuvântului ,,bulz”, am observat că are o vechime destul de mare, provenienţa fiind ardelenească, transilvăneană.
  • Într-una dintre numeroasele zone ale dacilor liberi, din judeţul Bihor, există comuna Bulz, atestată documentar de peste 600 de ani, care include încă două sate: Munteni şi Remeţi.
  • Prin 1975, mă aflam la Cluj, într-o policlinică particulară, în care a intrat un bătrân care, printre altele, i-a spus doctorului că este din Bulzeşti. Am tresărit, am zâmbit şi i-am mărturisit că şi eu sunt din Bulzeşti, din sudul Carpaţilor Meridionali. „Da – mi-a răspuns. Dar eu sunt din Munţii Apuseni”… Privind retrospectiv, avem mărturii că, prin transhumanţe pastorale, foarte mulţi transilvăneni au venit în Oltenia şi în Muntenia, aşezându-se în subcarpaţii româneşti. Locului în care s-au stabilit i-au dat numele celui din care proveneau: Bulzeşti. Nu există nicio îndoială, în acest sens.
  • Putem afirma că Bulzeştiul constituie un topos sacru? Ce tradiţii şi datini păstraţi încă vii în memorie?
  • Bulzeştiul este, cu adevărat, un loc sacru pentru că are o vechime destul de îndelungată. Acum câţiva ani, în Bulzeşti a fost descoperită o comoară de mii de monede din argint, de pe vremea lui Mihai Viteazul, comentată în numeroase reviste şi publicaţii cotidiene. Am cunoscut aceste tradiţii: jocuri, dansuri populare, poveşti, povestiri despre căutătorii de comori, întâmplări cu aer legendar… au circulat în anii copilăriei mele şi adeseori m-au fascinat. Marin a început să le culeagă din anul 1971, apoi le-a publicat în ciclul ,,La Lilieci”, începând din 1973, răstimp de aproape un sfert de secol. Ultimul volum, al şaselea, a apărut post-mortem, în 1998, sub îngrijirea mea, la doi ani de la trecerea în eternitate a lui Marin
  • Neamul Soreştilor este de baştină din Bulzeşti ori s-a răsădit aici din alte zări româneşti?
  • Am efectuat cercetări în arhivele din Craiova şi din Bucureşti, ajungând la concluzia că, încă din secolul al XVI-lea, mai multe familii Sorescu s-au stabilit aici, venind din Transilvania. Doi fraţi păstori, din Mărginimea Sibiului, au migrat în Oltenia şi Muntenia, prin transhumanţă pastorală. Un Murgu Sorescu şi un Radu Sorescu…
  • Este cel care trăia, când a fost regăsit de rudele din Bulzeşti. Avea atunci 106 ani.
  • Radu Sorescu s-a stabilit în comuna Alunu, din judeţul Vâlcea, iar Murgu Sorescu în nordul Doljului, la Gura Racului, unde a cumpărat aproape doi kilometri de moşie. După el au rămas 25 de familii de Soreşti… Acest fapt mi-a fost narat, în anii copilăriei, de un bătrân înzestrat cu darul povestirii: Petre Sorescu, care a insistat asupra unui episod petrecut în acele momente istorice. Şi anume că un boier Gănescu şi-a însuşit, cu japca, din pământurile localnicilor. Confirmarea acestei realităţi mi-a dat-o mama, care – ori de câte ori făcea pomenirea celor duşi, împărţind colivă, colaci şi cele cuvenite prin tradiţie – dădea de pomană şi pentru un Mihai Sorescu, despre care eu nu ştiam nimic. Întrebând-o cine a fost acesta, mama mi-a destăinuit că Mihai Sorescu a fost unul din neamurile noastre care, împreună cu alţi şase vecini de moşie din comuna Bulzeşti, a mers la un proces în Bucureşti, trăgând clopotele Mitropoliei, în semn de protest şi pentru a stârni atenţia asupra raptului făcut de boierul ce le însuşise pământul. Cei şapte au rămas mai multă vreme în Capitala ţării, ocupându-se cu negoţul, pentru a subzista pe toată durata procesului. Chemat în faţa instanţei şi pus de judecător să jure pe Biblie că pământul în dispută este al lui, boierul Gănescu nu a avut curajul să mintă, să jure strâmb. Astfel, moşnenii din Bulzeşti l-au ,,răzbit” pe boier, recâştigându-şi moşia… Ţin să precizez că, în urma cercetărilor întreprinse în arhive, am descoperit că există într-adevăr acte cu numele Sorescu, în Bulzeştii de Dolj, încă de la 1700. Profesorul universitar Gheorghe Bolocan, cercetător ştiinţific la Academia Română, venind la Universitatea din Craiova, mi-a încredinţat fişe despre Soreştii ajunşi în Bucureşti, unul dintre ei, şetrar, putând fi întâlnit chiar în Înaltul Divan al Ţării Româneşti (1831-1847). Erau din ramura celor din Buzău, din care se trage Vasile Cârlova… Prin 1985-86, i-am furnizat această informaţie lui Marin, care era redactor şef al revistei ,,Ramuri”, susţinută şi prin cele două genealogii întocmite, una de Filitti, alta de Moldoveanu, conform cărora bunicul lui Vasile: Stancu Cârlova se căsătorise cu Elena Sorescu, din zona Buzăului. (Vezi revista cu ,,Mărturii documentare” referitoare la Soreştii din Buzău şi ,,legăturile de sânge” ale familiei Cârlova cu Soreştii din Dolj – ,,Revista Arhiepiscopiei Craiovei şi Arhiepiscopiei Râmnicului”, 2003). Marin s-a hotărât, atunci, să republice poeziile lui Vasile Cârlova, într-o ediţie critică, însoţită de comentariile celor mai importanţi specialişti: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii… Cârlova a fost un poet de talent, dar care a murit în condiţii destul de neplăcute la Craiova, întrucât tatăl său, Ioniţă, se stabilise aici, în urma căsătoriei cu Sevastiţa Lăcusteanu. Cornel Sorescu, fost director la postul public Radio Craiova, mi-a comunicat că, în Ţara Loviştei, a existat un demnitar Sorescu, pârcălab sau paharnic – Dimitrie.  De asemenea, cercetătorul Toma Rădulescu, şef de secţie la Muzeul Olteniei, mi-a pus la dispoziţie date despre Soreştii ce pot fi găsiţi în documentele din colecţiile acestui important muzeu regional.
  • Contribuie ,,Dinastia Sorescu” la aura mitică a Bulzeştiului?
  • Da! Deoarece complexul de tradiţii cărora Marin Sorescu le-a redat viaţă, în cele şase volume din ciclul ,,La Lilieci”, dovedeşte că aura aceasta mitică a Bulzeştiului s-a perpetuat până în secolul XX.
  • Când am utilizat sintagma ,,Dinastia Sorescu” am avut în vedere faptul că toţi membrii familiei din care vă trageţi sunteţi autori de cărţi, lui Marin alăturându-i-se Ionică şi fiica sa, regretata Sorina, fratele cel mai mare: Nicolae, fiica sa: Beatrice Silvia Sorescu, Dv înşivă şi fiul: Radu…
  • Vorbind de tradiţia literară a Soreştilor, se cuvine să reliefez că mama noastră, Nicolina Sorescu, fiica notarului George Ionescu, a fost o bună povestitoare, fiind naratorul de bază în poemele lui Marin Sorescu din grupajul foarte amplu ,,La Lilieci”. Mama Nicolina a avut două surori, ambele profesoare în Bucureşti. Rădăcina poetică a neamului nostru o constituie însă tatăl nostru: Ştefan I. Sorescu (şapte clase primare), primul versificator, în metru popular. Târziu, după ce atât eu, cât şi Marin debutasem editorial şi aveam, fiecare, deja câteva volume publicate -, am descoperit că tatăl nostru, soldat pe fronturile cumplite de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, scrisese poeme în momentele de repaus dintre bătălii. În acele poeme, el evoca momentele tragice din primul război mondial. Manuscrisele sale s-au pierdut pe parcurs, altele fiind însuşite şi distruse de un consătean, numai o parte dintre ele fiind descoperite de mine şi de Marin… Iată ce am mai recuperat, cu semnătura ,,Soldat Ştefan I. Sorescu, când era în război, 1917”…
  • Sunt poeme aşternute pe hârtie cu un scris mărunt, cu cerneală roşie şi trăsături ce trădează celebrele peniţe ,,Redis”, speciale, pentru normele scrierii caligrafice din acele vremuri…
  • La sugestia lui Marin, i-am editat tatălui un volum… Ştefan I. Sorescu: ,,Versuri de pe front”, primul poem fiind ,,Jalea românului 1917”… Prefaţă, ediţie îngrijită şi note de George Sorescu, însoţite de fotografii-document (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014).
  • Vă propun, domnule profesor, să poposim în prezent… Din piscul venerabilei vârste de 89 de ani (deşi nu arătaţi nici de 65!!), cum revedeţi anii copilăriei?
  • Evenimentele din anii copilăriei îşi regăsesc, sub aspect liric, expresia în primele mele trei volume de poezii publicate în 1970, 1978 şi 1994: Întoarcerea Euridicei, Desen sonor şi Aripi în timp. Am încercat să fixez aceste impresii şi pe baza câtorva amintiri, pe care le-am publicat în volumul de nuvele Neodihna vămilor, în care evoc Jocul ielelor, Căutătorii de Comori, Datini, Credinţe, Obiceiuri…Într-un asemenea context, îmi revin vibraţiile specifice unei întâmplări din 1971, pe când locuiam într-un bloc de pe str. 6 Martie. Marin m-a rugat, prin telefon, să o invit pe mama de la Bulzeşti în Craiova, la mine, unde urma să vină şi el, pentru a discuta unele probleme de familie. După ce am mâncat – ce ne adusese mama gătit în mod expres pentru noi -, am mers cu Marin în bucătărie şi am început să-i povestesc că am cules, de la bătrânii Sorescu din Bulzeşti, oameni în vârstă de 80-90 de ani, mai multe povestiri, întâmplări şi eresuri, pe care aş dori să le public într-un volum de Venind din sufragerie, mama ne-a întrebat scurt: ,,Ce discutaţi, mă, voi aici?”… Marin îi răspunde: ,,Uite ce vrea să facă George , vrea să scrie un volum cu aspectele cutare şi cutare… din Bulzeşti. Dar aş vrea să scriu şi eu…”. Atunci, mama i-a zis: ,,Marine, păi să-ţi spun eu…” . Mama – patru clase primare, o memorie homerică – era o bună naratoare, fiică de notar, din comuna Bulzeşti. Avea două surori profesoare în Bucureşti… şi cunoştea, pe o rază de mai multe sate, tot felul de întâmplări, pe care i le-a povestit lui Marin din anul 1971,  Marin, prelucrându-le, le-a adăugat altor întâmplări semnificative, narate de alţi octogenari din Bulzeşti…”
  • De aici a ieşit epopeea ,,La Lilieci”…
  • Epopeea ,,La Lilieci” –, Epopeea…, cum, bine şi inspirat, apreciaţi dv, domnule Dan Lupescu… Pot oferi amănunte acum, despre ,,La Lilieci?
  • george-sorescu-1
  • Desigur, din moment ce firul convorbirii noastre a ajuns la această fabuloasă şi monumentală Columnă lirică, în consonanţă cu tămăduitoarele ,,Rapsodii române” ale lui George Enescu, cu tăcerile pline de tâlcuri zidite de Constantin Brâncuşi în piatra de moară a ,,Mesei” sale dacice, de pomenire a strămoşilor cu destin martiric, a porţii dintre sacru şi profan, ,,Poarta sărutului” întru viaţă veşnică, dar şi zvâcnet spre lumina celestă, pururi vie, în ritmul modulelor/ mărgelelor fără de sfârşit din ,,Columna” infinirii de la Târgu Jiu a aceluiaşi titan, BRÂNCUŞI, născut, trupeşte, la Hobiţa, în Gorj, apoi, ,,pentru a doua oară”, cum însuşi afirma deseori, la Craiova, această a doua naştere fiind, se înţelege, în plan spiritual, ca iniţiat în taine ezoterice… …La Marin Sorescu, în cazul atât de originalei şi autenticei sale erupţii de tip amazonian, dar mai ales zamolxian: ,,La Lilieci”, fiecare dintre poeme începe ca o relatare inocentă, de fotoreporter sau cameraman abia ieşit (căzut?) pe terenul reavăn al realităţii… şi tot aşa se continuă, aproape ca un ecou, peste timp, al neorealismului italian, pentru ca, în final, printr-o observaţie ori replică, la fel de firească, dar şocantă prin cearcănul/ haloul/ curcubeul ei de noutate, să facă saltul în zări metafizice!… Astfel, Marin Sorescu lasă cititorul copleşit brusc de gânduri de o cu totul altă natură decât cele de până atunci, copleşit de o stare de meditaţie, surprins şi nedumerit, curios şi iluminat, cufundat în tăceri cu obârşii ancestrale… Fiecare dintre aceste sute de poeme din ,,Liliecii” lui Marin Sorescu se încheie, parcă, printr-un botez neaşteptat, printr-o scufundare în cristelniţa Duhului Sfânt, urmată instantaneu de un sentiment ciudat de mântuire, de tămăduire lăuntrică şi de împăcare, de armonie cu sine, cu lumea, cu Dumnezeirea… Este clipa mirifică de iluminare, de Înviere, adică de maximă, divină deschidere spre noi dimensiuni spirituale… De ţâşnire, dacă vreţi, direct în 5D, dacă nu chiar în 7D – noi şi izbăvitoare dimensiuni spirituale, subliniez…
  • Ciclul atât de original ,,La Lilieci” cuprinde şase volume, publicate în intervalul 1973-1998. Prin dimensiunea şi valoarea lor, aceste poeme constituie o sinteză spirituală, ba chiar şi materială a Bulzeştilor, în diferite ipostaze şi în diferite momente istorice. Ciclul ,,La Lilieci” cuprinde 386 de poeme…
  • Printr-o tenacitate demnă de toată lauda, prin rigoare şi temeritate exemplare, regretata Dv nepoată, conf. univ. dr. Sorina Sorescu, a reunit cele şase volume ,,La Lilieci” într-unul singur, de dimensiuni mari, Biblie în Alb cu irizări sidefii, impresie pe care ne-o dă coperta din carton imaculat, de culoarea laptelui proaspăt muls, în zori de zi, vara, ducându-ne fiorul spre exclamaţia lui Ioan Alexandru: ,,Beau lapte din şistar şi-mi pare/ Că beau lapte amestecat cu soare…” – din volumul de debut al poetului transilvan, intitulat ,,Cum să vă spun”… Pe coperta interioară a exemplarului pe care l-aţi scos din bibliotecă şi pe care tocmai l-am deschis scrie: ,,Marin Sorescu. La Lilieci (volumele I-VI), cu zece texte recent recuperate. Ediţie întocmită şi îngrijită de Sorina Sorescu, însoţită de interviuri cu Marin Sorescu, de un dosar cu referinţe critice şi un interviu cu George Sorescu”.
  • Când apăruse ,,Eneida” lui Vergiliu, scrisă după model homeric, un contemporan al lui Vergiliu a exclamat: ,,Consideraţi-vă depăşiţi, scriitori greci. Daţi-vă la o parte, scriitori romani. Nu ştiu în ce mod, în ce chip, dar s-a născut ceva mai măreţ decât ,,Iliada”… Păstrându-ne cumpătul, totuşi, la fel se poate afirma şi despre ciclul ,,La Liliecial lui Marin Sorescu, prin faptul că, prin dimensiunea şi valoarea lor, cele 386 de poeme pot – pe alocuri – sta alături de epopeea lui Homer. Prof. Marian Barbu (Craiova), Tudoriţa Albu (Braşov) şi Emil Istocescu (Drăgăşani) s-au ocupat de epopee.
  • Corifeii criticii literare au realizat un adevărat consens, observând, cu toţii, că, prin noua viziune şi prin noul stil de împletire a naraţiunii cu dialogul şi butada, Marin Sorescu frapa, încă din 1973, de la publicarea celui dintâi volum ,,La Lilieci”, prin perspectiva cu totul novatoare şi ravisantă – pe cât de oltenească/ solară/ meridională şi românească, pe atât de universală –, perspectivă din care plasa (în avanscena istoriei, în fosa mitică a orchestrei şi în luminile eclatante, halucinante ale rampei!) lumea satului nostru, văzută retrospectiv, dar şi prospectiv… Surpriza criticilor literari a fost devastatoare… Deşi scriitorul nostru o făcuse şi până atunci, încă de la debutul editorial cu volumul scandalos de sincer şi doar în aparenţă candid ,,Singur printre poeţi” (titlu iniţial: ,,Singur printre bandiţi”) -, ei nu se aşteptau câtuşi de puţin ca Marin Sorescu să ia în răspăr (într-un asemenea ,,hal”?!?), inspirat şi convingător, convenţiile şi conivenţele lirice, nepăsându-i de ele, ca şi cum acestea nici nu ar fi existat vreodată. La fel procedase, cu şase decenii şi jumătate mai înainte, BRÂNCUŞI, prin sculpturile ,,Sărutul” şi ,,Cuminţenia pământului”, prin care a revoluţionat sculptura mondială, înfrăţind prezentul cu trecutul matusalemic, contemporaneitatea cu arhetipurile, în fond re-deschizând orizonturile, pe nedrept uitate, ale izvoarelor primordiale… În ciclul de dimensiuni ciclopice ,,La Lilieci”, Marin Sorescu logodeşte – întru aceeaşi tulpină viguroasă, suculentă, mustind de roadă şi de sensuri – tragicul şi comicul, făcând să coexiste aceste două chipuri ale aceleaşi Fiinţe a Poemului, logodnă/ altoire şi fiinţare în cheie apreciată drept ironică, marcată însă de simpatia, empatia şi biorezonanţa autorului. În prelungirea unui Neagoe Basarab, autorul primei capodopere din literatura română, dar şi a lui Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Ion Budai Deleanu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Anton Pann, Ion Barbu, Lucian Blaga, Miron Radu Paraschivescu şi Valeriu Anania -, Marin Sorescu scoate din creuzetul inspiraţiei sale geniale o Troiţă cu virtuţi de totem: icoana satului Bulzeşti, cel totdeauna viu, gâlgâind de taine şi de ispite, de provocări, pârleazuri în doi peri şi în dodii, răscruciuri cu fântâni în cumpănă (uriaşi cocostârci, într-un picior, ai câmpiei), măguri, gorgane fantomatice şi tumuli răsunând înfiorător, din adâncuri, ceramică de Cucuteni, Vădastra, Gumelniţa, Cârna şi Cârcea, ulcioare cu apă vie-apă moartă, munţi ce se bat cap în cap, cai năzdrăvani, în iureş de galopări nesfârşite, Feţi Frumoşi şi Ilene Cozânzene ce te îndeamnă să iei drumul, mereu şi mereu, de la capăt… Sinergia spiritului românesc la modul absolut – cum definea Adrian Păunescu Spiritului Olteniei – cu spiritul lumii celei mai vechi, dansul pe tăişul infinitezimal dintre Orient şi Occident, sinteză şi punte între toate civilizaţiile Terrei sunt valorificate cu asupra de măsură de Marin Sorescu în maiestuosul şi regalul său ciclu de 386 de poeme… Vrând-nevrând, ne duce cu gândul la sentinţa dată de Ion D. Sîrbu: ,,Europa e un biet continent; Oltenia este o Lume!”…
  • Sub raport valoric, ,,La Lilieciconstituie o contribuţie deosebită la cunoaşterea Bulzeştiului de către generaţiile tinere, pe care Marin Sorescu, prelucrând materialele primite de la naratori, le-a prins în aceste Este, de fapt, şi o operă de arheologie lingvistică, etnografică, sociologică, istorică şi, desigur, mitică. Este o epopee a universului nostru rural, deci totul este epic! Se narează ca în epopeile homerice. Transformările vizează structurile evocate din ,,illo tempore”. La baza fiecărui poem e cineva care narează. Prin aceste poeme, deseori scenic, Marin Sorescu a readus pe scenă o lume azi dispărută. Pentru că l-aţi evocat pe Brâncuşi, precizez că am primit un telefon şi o carte de la academicianul Grigore Brâncuş, la 3 februarie 2015. Cartea: ,,Expresie populară în ciclul La Lilieci de Marin Sorescu” constituie un studiu de 173 de pagini, cu analiza expresiilor populare din cele şase volume. Fiind student, l-am cunoscut la Universitatea din Bucureşti. Rudă cu sculptorul Constantin Brâncuşi. ,,Dragă George – îmi scrie el -, sper să fii de acord cu aprecierile mele”. Mulţumindu-i, la telefon, m-a întrebat de Radu, care i-a fost student: ,,Ce face Radu?”.

 

  • Vă propun să închidem aceste bucle în timp, ce-l au ca protagonist pe fratele Marin, şi să revenim la copilul şi adolescentul George Sorescu… Prin ce v-a rămas în memorie primul învăţător?
  • Am avut doi învăţători de bază. Unul: Constantin Lupeanu, viitorul socru al profesorului Miu, care a fost şi inspector şcolar în Dolj, altul: Ilie Trăşculescu, din zona apropiată Soreştilor, Gura Racului… Cei doi erau adevăraţi educatori, în sensul pozitiv al cuvântului. Obişnuiam să citesc din biblioteca particulară a casei şi să aduc multe elemente de noutate în discuţiile din cadrul orelor şcolare, regretatul Ilie Trăşculescu mă invita să prezint aceste noutăţi ori de câte ori ne venea câte o inspecţie de la Craiova…Tot el s-a adresat în câteva rânduri mamei mele (rămasă singură, cu şase copii, de la vârsta de 37 de ani), îndemnând-o să mă dea la şcoală, mai sus, pentru că – preciza – ,,îmi place cum George învaţă carte”. Aceste îndemnuri omiteau faptul că nu agream aritmetica. Nu am avut nicio aplicaţie şi nicio chemare pentru matematică, nici la gimnaziu, nici la liceu. Am fost salvat, în clasa a VI-a de liceu, prin înfiinţarea ramurii umaniste şi a celei ştiinţifice (realiste), elevii putând să opteze pentru una dintre Am ales, se înţelege, partea umanistă. În 1948, am dat doi ani într-unul. Eram foarte bine pregătit la literatură, gramatică, franceză şi latină. Tot în această perioadă începusem să scriu versuri, fără să ştiu că şi tatăl meu avusese preocupări similare. La examenul de română pentru clasa a VII-a de liceu îmi căzuse poemul ,,Noi vrem pământde George Coşbuc. Am avut un lapsus de moment. Un coleg a vrut să intervină, pentru a mă completa. Profesorul Luca Preda, căruia îi dădusem un caieţel cu versuri, l-a oprit: ,,Lasă-l în pace că el este poet şi-şi va aminti”. Mi-am amintit şi am completat: ,,Răzbunător al meu, oricare vei fi tu,/ Răsai din propria-mi cenuşă”. Se inspirase din ,,Eneida” lui Vergiliu şi a scris ,,Noi vrem pământ”… George Coşbuc era un bun cunoscător al limbii germane şi al literaturii europene. A tradus ,,Divina Comediede Dante Alighieri, versiune integrală, din italiană, în trei volume. Publicată post-mortem, această capodoperă a literaturii universale, ,,Divina Comedia”, în versiunea lui Coşbuc, a fost prefaţată de Ramiro Ortiz.
  • Îngăduiţi-mi, domnule profesor, să precizez că, în 1897, la Craiova, i-a apărut lui Coşbuc – de la a cărui naştere, la Hordou, în Ţara Năsăudului, s-au împlinit, la 20 septembrie, 150 de ani – ,,Antologia sanscrită” (fragmente din ,,Rig-Veda”, ,,Mahabharata”, ,,Ramayana”), iar în 1898, în Bucureşti, a publicat, tot în propria-i traducere, ,,Sacuntala” de Kalidasa…
  • Deşi a rămas în istoria literaturii cu eticheta de ,,poet al ţărănimii”, plecând de la o parte a universului său liric, George Coşbuc a fost unul dintre cei mai cultivaţi poeţi ai perioadei sale. A fost şi rămâne un virtuoz al prozodiei, utilizând inclusiv terza rima şi introducând, în literatura română, gazelul, preluat din lirica orientală. Asemenea lui Mihai Eminescu, el s-a inspirat din momentele de bază ale istoriei românilor, ei doi fiind singurii care au adus în actualitatea vremii lor toate marile personalităţi, de la daci şi romani până în veacurile XVI-XVIII-XIX, bătăliile glorioase şi clipele de răscruce din istoria noastră naţională. O vreme, Coşbuc a trăit şi a creat în Craiova, unde i s-a născut unicul fiu, Alexandru, decedat într-un accident de automobil, la Tismana, în 1915. Această tragedie intempestivă l-a marcat atât de teribil pe marele poet transilvan încât nu a mai putut scrie şi nu i-a putut supravieţui nici trei ani, stingându-se şi el, la 9 mai 1918.
  • george-soresc-2
  • Vă rog, domnule profesor George Sorescu, să punctaţi anii dv de gimnaziu şi liceu, apoi pe cei de student…
  • După cursurile şcolii primare din Bulzeşti, la sugestia învăţătorului Ilie Trăşculescu, sora din Bucureşti a mamei mele, profesoara de italiană Maria Ionescu, m-a luat la ea şi m-a ajutat să încep gimnaziul în Capitală. Am revenit în Craiova, la ,,Fraţii Buzeşti”, unde am dat, cum spuneam, într-un singur an, examenele pentru doi ani de liceu. În sesiunea iunie 1949, am devenit absolvent al Liceului ..Fraţii Buzeşti”, cu certificatul nr. 05057… Am urmat, apoi, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, fiind coleg cu Marin Bucur, Titus Popovici, Mioara Grigorescu-Avram, Teodor Vârgolici ş.a.. Mi-am ales ca temă pentru teza de licenţă ,,Ţiganiada de Ion Budai Deleanu”. Am funcţionat, ulterior, ca profesor de literatura română la Liceul ,,Traian” din Turnu Severin (1953-1961), conducând, câţiva ani, cercul literar ,,Al. Vlahuţă”. Încă din 1957, Marin Sorescu (student la Iaşi) era invitat în cenaclul de la Severin, unde citea poezii precum ,,Ada-Kaleh”, ,,Expatriatul”, ,,Lacul roşu”, ,,Cântec Şedinţele cenaclului erau ţinute lunar, în sala cea mare a Bibliotecii ,,I.G. Bibicescu”.
  • Care au fost cele mai importante modele umane pe care vi le-aţi ales ca repere în viaţă? Le-aţi luat din realitatea imediată sau din mitologie, istorie, artă?
  • În perioada anilor de studii liceale şi universitare, nu-mi fixasem un ideal de viaţă, pentru că eram sub influenţa scriitorilor noştri clasici, cât şi a altor persoane din zone de cultură apropiate familiei Sorescu. Aspiraţia iniţială era aceea de a fi profesor. Printr-un paradox, voiam să urmez şi teologia, să devin preot practicant. În anii când frecventam cu consecvenţă Biblioteca ,,Aman” din Craiova, căutam şi studiam cărţi de creştinism, de istoria religiilor, încât la orele de religie – de la Liceul ,,Fraţii Buzeşti” – colegii mă îndemnau: ,,Sorescule, mai pune-i o întrebare preotului-profesor, ca să treacă ora mai repede!”. După 12 ani, aflându-mă, ca lector universitar, la Institutul Pedagogic de 3 ani din Craiova, portarul m-a anunţat că mă caută cineva. Era fostul meu profesor de religie, din anii de licean, care auzise că lucrez în învăţământul superior. Mi-a mărturisit că m-a căutat doar de bucuria revederii şi pentru a-mi spune că s-a reprofilat şi a devenit profesor de muzică… Vreau să insist şi să vă spun, domnule Lupescu,  că, de-a lungul vieţii, problemele de religie m-au fascinat. Am citit şi am recitit Biblia în mai multe rânduri, chiar Biblia lui Şerban Cantacuzino din 1688, scrierile, arhicunoscute acum, ale lui Giovani Papini, Renard, Nietzsche, studii fundamentale privind marile religii: iudaismul, creştinismul, islamismul, hinduismul şi budismul. Am fost obsedat de curiozitatea de a cunoaşte geneza religiilor, cât şi structura anumitor mituri în care-şi găsesc expresia şi sunt explicate în ,,Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, respectiv, în celebrul studiu ,,De la Zamolxis la Gengis-Han”, ambele de Mircea Eliade. Mă frământă şi în deceniile de acum, de la cumpăna mileniilor, preocuparea de a studia aceste vaste şi complexe probleme, pentru a înţelege în ce măsură ele au fost prelucrate, complicate, stilizate, încât ne apar în diferite ipostaze, cu evident rol educativ.
  • Vocaţia literară de la cine aţi moştenit-o?
  • …Un alt paradox: pe când eram în clasele primare, am încercat să scriu un basm, deşi nu aveam reperele de bază şi nici orizontul respectiv. Spălând rufele, mama – căreia îi citeam ceea ce scriam – mă completa. Mai târziu, în anii de liceu, am scris un volumaş de versuri, care a circulat la profesorii mei Luca Preda şi Predică. Dar, în anii de facultate, cu excepţia câtorva momente lirice, am abandonat această preocupare, întrucât pregătirea pentru seminarii, orele de cursuri şi examenele îmi acaparau tot timpul. Marin, fiind elev la Liceul Militar ,,Dimitrie Cantemir” din Predeal, mi-a luat caietul de versuri şi a transcris o parte dintre ele, pe care mi le-a înapoiat. Restul au rămas la el. Dintre poeziile transcrise, se detaşa un poem de 104 strofe: ,,Bujor şi Iulina”, un fel de basm în versuri. Acesta l-a stârnit, cred, în asemenea măsură încât Marin – fără a mă concura – a scris, la rându-i, un basm în versuri intitulat ,,Ion Ciobanul şi Ileana Torcătoarea, de 177 de versuri clasice, izometrice, de 7-8 silabe, prozodic dispuse în forma catrenului. Acest basm, scris în 1951-52, la Predeal, era precedat de ,,Bunicul”, în care Marin îşi luase ca model arhetipal chiar pe bunicul nostru, George Ionescu (86 de ani), tatăl mamei noastre: Nicolina Şt. Sorescu. Fost notar în comunele Bulzeşti şi Balota, George Ionescu era un om blajin, bun povestitor, pe care Marin îl ascultase în copilărie cu încântare, luându-şi-l apoi ca model şi pretext liric… Nu mă pot abţine să nu vă recit măcar primele strofe, domnule Lupescu, pentru farmecul lor aparte: ,,Şi vântul a tăcut pe vale,/Şi sara s-a lăsat demult,/ Afară nu-i nicio suflare:/ Nici glas de ape şi nici cânt. Chiar vântul a tăcut pe vale.// Bunicul ca întotdeauna/ Mă cheamă pe genunchii săi/ Să-mi spună iar poveşti cu Muma-/Pădurii şi cu aprigi zmei, Cum spune el întotdeauna. (…)// Ca el nu-i nimeni de sfătos/ Cuvântul lui te cucereşte/ Şi glasu-i e melodios,/ Iar basmul spus de el trăieşte,/ Ca el nu-i nimeni de sfătos./ (…)//,,Povestea mea-i poveste veche/ Şi nu-i din carte adunată,/ Ea ne vorbeşte de-o pereche/ De-ndrăgostiţi… a fost odată…,/ Povestea mea-i poveste veche!(…)// Voi spune astăzi o poveste/ Ce mi-o spunea şi mie Moşu./ de-atunci e mult, ce mult mai este/ De când cu Împăratul Roşu!”…În felul acesta versifica Marin la vârsta de 15 ani… Deci, începuturile noastre literare stau sub semnul unei vizibile influenţe folclorice  (şi la Marin, şi la George Sorescu).
  • În consonanţă cu filonul extrem de puternic al culturii tradiţionale… Dar vocaţia pedagogică, cum v-o explicaţi?
  • Vocaţia pedagogică mi-a fost înrâurită de profesorul de filosofie Romică Stănculescu, de la Liceul ,,Fraţii Buzeşti”. Era un bun pedagog, un bun profesor, cu deschideri şi interpretări adecvate subiectului abordat. Pot să afirm că am rămas uimit, privind retrospectiv, la acei ani foarte turburi, că aici, la ,,Fraţii Buzeşti”, am avut şansa unor asemenea profesori cu vocaţie aparte. Am înţeles, mai târziu, că Romică Stănciulescu nu era un simplu profesor, ci avea o cultură filosofică temeinică. Întorcându-mă de la Bucureşti, în 1953, l-am reîntâlnit… Şi-a reaminti de mine… ,,Dragă Sorescule, ce mai faci?”… Mi-a mărturisit că a fost urmărit, în timp, de operele unor mari filosofi, precum Kant şi A insistat pe ideea că, fără o cultură filosofică profundă şi bine asimilată, nu poţi vorbi cu un intelectual. Şi, desigur, nu te poţi exprima ca un intelectual. Pentru că nu ai orizontul cunoaşterii complet. Din păcate, azi, mulţi dintre cei ce bat la ,,porţile afirmării” ori cred că s-au consacrat, în ultimii 15-20 de ani, nu sunt conştienţi de acest adevăr extrem de important. Fără cultură filosofică nu te poţi numi nici intelectual, nici scriitor, nici creator de artă sau om de cultură…
  • Mătuşile din Bucureşti ce rol au avut în formarea Dv?
  • Cel mai substanţial ajutor l-am primit de la Maria Ionescu, cum spuneam, profesoară de italiană, sora din Bucureşti a mamei. Aceasta m-a luat din Bulzeşti, după absolvirea claselor primare, şi m-a ajutat să urmez studiile gimnaziale în Capitală. Era, repet, profesoară de italiană, studiase şi fusese în Italia câţiva ani, avea o bibliotecă bună, pe care eu o scotoceam deseori, îmi alegeam cărţi… De atunci, încă de atunci m-am obişnuit să-i citesc pe Dante, pe Petrarca, ca şi pe alţi scriitori clasici…Fiind ani de război, a trebuit să mă transfer la ,,Fraţii Buzeşti”, în Craiova, mai aproape de Bulzeşti, însă mătuşa profesoară din Bucureşti a continuat să mă îndrume şi, mai ales, să mă sprijine pecuniar, cu preponderenţă pecuniar.

                                                                          ( Va urma )

dan-lupescu

Articole Conexe

Ultimele Articole