Maria Nicula, ca o clepsidră măsurând iubirea
Licențiată a Facultății de litere, Universitatea București, redactor și traducător la editura Vremea, poeta Maria NICULA își face simțită prezența în peisajul poetic românesc aparent târziu, dar, asemenea unui vulcan care nu a mai erupt de foarte multă vreme, cu explozii surprinzătoare, stăpână pe instrumentele și emoțiile unui modernism din ce în ce mai captivant.
Maria Nicula se alătură generației de poeți care au luat în stăpânire baricadele pe care se dau luptele unor revendicări existențiale, și care-și impun propriul limbaj poetic, fără a mai fi tributari unor tradiții de care se delimitează cu violența și sinceritatea propriilor experiențe poetice:
”demonii îşi flutură mantiile împotmolindu-şi caii şi bicele pe trupurile noastre angoasate de dor prin birturi şi violuri meschine în ceaţa asta parc-ar fugi toate valurile şi s-ar sparge în nişte ziduri străine bine păzite în zori.”
Discursul poetic al Mariei Nicula este aproape apocaliptic prin curajul de a străbate sentimentele în cel mai simplu mod cu putință, acela de a scrijelii adânc și definitiv în dorințele celuilalt, pe simțurile lui, pe așteptările și neodihna lui propria clepsidră a iubirii și a denunțului erotic:
” Nicio femeie nu poate să te cheme niciun cuvânt nu poate să te rostească nicio vară nu poate să te cuprindă nici un lut nu poate să te inventeze cum te-nchid eu surd între coapse dintr-un capăt în altul al gemetelor risipite în albul tău alb în roşul meu roşu ca-ntr-o clepsidră.”
Poemele Mariei Nicula sunt redute pe care trebuie să le cucerești cuvânt cu cuvânt, trăire cu trăire, într-o simfonie a curajului de a visa împreună, de a spune cu sinceritate că lumea în care trăim nu este, așa cum am crezut, o catedrală a liniștii, ci o nesfârșită și cutezătoare ascensiune spre iubire.
Ion BĂDOI
***
Am văzut doi îndrăgostiţi
pe o stradă veche
cu case fără acoperiş
şi copaci fără trunchiuri
peste care cerul se scurgea greu
în cioburi de vară.
I-am recunoscut de departe
cale de-un ev neînceput încă.
N-aveau coloană vertebrală
se frânsese atunci când unul coborâse
şi celălalt urcase ca să se-atingă
pe deasupra cuvintelor.
N-aveau nici ochi
deveniseră orbi de-atâta căutare
n-aveau nici urechi
surziseră de la atâtea strigăte
n-aveau nici braţe
le picaseră de atâta pipăit frenetic
n-aveau nici picioare
fiindcă nu mai trebuiau să ajungă nicăieri.
***
Cărările‑au rămas pustii în mine
trupurile celorlalţi s‑au făcut umbre
pe la colţuri
în vii s‑au stafidit strugurii
şi cenuşile s‑au spulberat din urne
cuiele ţintuiesc ferestrele
ca pe nişte mântuitori neînviaţi
la picioarele cărora zac grinzile
roase de la atâta nelocuire
n‑au mai rămas decât viermii orbilor
doar ei mai dorm liniştiţi
aşteptându‑ţi
suflul
ca să devină fluturi.
***
Nicio femeie nu poate să te cheme
niciun cuvânt nu poate să te rostească
nicio vară nu poate să te cuprindă
nici un lut nu poate să te inventeze
cum te-nchid eu
surd
între coapse
dintr-un capăt în altul
al gemetelor
risipite
în albul tău alb
în roşul meu roşu
ca-ntr-o clepsidră
pe care o răsucesc
dintr-un orologiu într-altul
ca să-mi picuri
până la sfârşitul cărnii.
***
Ne plouă literele
alcătuindu-ne
pe mine trucat
pe tine niciodată la fel.
Apoi ne iubim printre ele
la distanţe ameţitoare
de puncte de suspensie
în timp ce portativul se clatină
şi notele propriilor nume
uitate inventate găsite
prădate arvunite ocolite
se dezlănţuie într-o căutare orgiastică
a muzicii cu gust abisal de rut
în care să ne mai întrupăm o dată
ca să ne întrepătrundem
până la cea dintâi limbă
a pământului.
***
Umbrele noastre se târăsc
agonizând
ca nişte animale lovite
pe malurile lumii
ne caută sfredelind lumina
urlă la noi
la trecători
şi la drumuri
le călcăm pletele şi sexul
învineţite de lipsa căutării
cu degete lungi şi unghii ciobite
în neastâmpăr.
Umbrele noastre se refac numai noaptea
în noi.
***
Prin venele mele curg paşii desculţi
cu care te caut
degete chircite de insomnii
şi litere speriate de arşiţa nopţilor goale.
Sângele desfăcut în ţipete scurte
se vrea încălzit între oase
şi‑n palmele tuturor zilelor de mâine.
***
În ceaţa prin care ne bolborosim alergările
după nimicul ăsta consistent
de ceasuri trecătoare
aripile îngerilor au fost tăiate de mult
aruncate pe câmpii extraterestre
aşteaptă o altă facere
să reintre în noi
demonii îşi flutură mantiile
împotmolindu-şi caii şi bicele
pe trupurile noastre angoasate de dor
prin birturi şi violuri meschine
în ceaţa asta parc-ar fugi toate valurile
şi s-ar sparge în nişte ziduri străine
bine păzite în zori.
***
Iubitul meu suferă de noapte
îi devorează ochii şi sângele
cu care scrijeleşte
agonii şi nuntiri
în somn
se despleteşte în venele lui calde
în care se zbate lumina
de a doua zi
curcubeu.