Categorized | Timp liber

Maria Nicula, ca o clepsidră măsurând iubirea

Posted on 19 October 2013

                           Maria Nicula, ca o clepsidră măsurând iubirea                

                 

 

           Licențiată a Facultății de litere, Universitatea București, redactor și traducător la editura Vremea, poeta Maria NICULA își face simțită prezența în peisajul poetic românesc aparent târziu, dar, asemenea unui vulcan care nu a mai erupt de foarte multă vreme, cu explozii surprinzătoare, stăpână pe instrumentele și emoțiile unui modernism din ce în ce mai captivant.

          Maria Nicula se alătură generației de poeți care au luat în stăpânire baricadele pe care se dau luptele unor revendicări existențiale, și care-și impun propriul limbaj poetic, fără a mai fi tributari unor tradiții de care se delimitează cu violența și sinceritatea propriilor experiențe poetice:

     ”demonii îşi flutură mantiile împotmolindu-şi caii şi bicele pe trupurile noastre angoasate de dor prin birturi şi violuri meschine în ceaţa asta parc-ar fugi toate valurile şi s-ar sparge în nişte ziduri străine bine păzite în zori.”

        Discursul poetic al Mariei Nicula este aproape apocaliptic prin curajul de a străbate sentimentele în cel mai simplu mod cu putință, acela de a scrijelii adânc și definitiv în dorințele celuilalt, pe simțurile lui, pe  așteptările și neodihna lui propria clepsidră a iubirii și a denunțului erotic:

          ” Nicio femeie nu poate să te cheme niciun cuvânt nu poate să te rostească nicio vară nu poate să te cuprindă nici un lut nu poate să te inventeze cum te-nchid eu surd între coapse dintr-un capăt în altul al gemetelor risipite în albul tău alb în roşul meu roşu ca-ntr-o clepsidră.”

          Poemele Mariei Nicula sunt redute pe care trebuie să le cucerești cuvânt cu cuvânt, trăire cu trăire, într-o simfonie a curajului de a visa împreună, de a spune cu sinceritate că lumea în care trăim nu este, așa cum am crezut, o catedrală a liniștii, ci o nesfârșită și cutezătoare ascensiune spre iubire.

                                                                                      Ion BĂDOI

 

 

 

               ***

 

Am văzut doi îndrăgostiţi

pe o stradă veche

cu case fără acoperiş

şi copaci fără trunchiuri

peste care cerul se scurgea greu

în cioburi de vară.

 

I-am recunoscut de departe

cale de-un ev neînceput încă.

N-aveau coloană vertebrală

se frânsese atunci când unul coborâse

şi celălalt urcase ca să se-atingă

pe deasupra cuvintelor.

 

N-aveau nici ochi

deveniseră orbi de-atâta căutare

n-aveau nici urechi

surziseră de la atâtea strigăte

n-aveau nici braţe

le picaseră de atâta pipăit frenetic

n-aveau nici picioare

fiindcă nu mai trebuiau să ajungă nicăieri.

 

 

 

               ***

 

Cărările‑au rămas pustii în mine

trupurile celorlalţi s‑au făcut umbre

pe la colţuri

în vii s‑au stafidit strugurii

şi cenuşile s‑au spulberat din urne

cuiele ţintuiesc ferestrele

ca pe nişte mântuitori neînviaţi

la picioarele cărora zac grinzile

roase de la atâta nelocuire

n‑au mai rămas decât viermii orbilor

doar ei mai dorm liniştiţi

aşteptându‑ţi

suflul

 

ca să devină fluturi.

 

 

 

               ***

 

Nicio femeie nu poate să te cheme
niciun cuvânt nu poate să te rostească
nicio vară nu poate să te cuprindă
nici un lut nu poate să te inventeze

cum te-nchid eu
surd
între coapse
dintr-un capăt în altul
al gemetelor
risipite
în albul tău alb
în roşul meu roşu

ca-ntr-o clepsidră

pe care o răsucesc
dintr-un orologiu într-altul
ca să-mi picuri
până la sfârşitul cărnii.

 

 

 

               ***

 

Ne plouă literele
alcătuindu-ne
pe mine trucat
pe tine niciodată la fel.

Apoi ne iubim printre ele
la distanţe ameţitoare
de puncte de suspensie
în timp ce portativul se clatină
şi notele propriilor nume

uitate inventate găsite
prădate arvunite ocolite

se dezlănţuie într-o căutare orgiastică
a muzicii cu gust abisal de rut
în care să ne mai întrupăm o dată
ca să ne întrepătrundem
până la cea dintâi limbă
a pământului.

 

 

               ***

 

Umbrele noastre se târăsc

agonizând

ca nişte animale lovite

pe malurile lumii

 

ne caută sfredelind lumina

 

urlă la noi

la trecători

şi la drumuri

 

le călcăm pletele şi sexul

învineţite de lipsa căutării

cu degete lungi şi unghii ciobite

în neastâmpăr.

 

Umbrele noastre se refac numai noaptea

în noi.

 

 

 

               ***

 

Prin venele mele curg paşii desculţi

cu care te caut

degete chircite de insomnii

şi litere speriate de arşiţa nopţilor goale.

 

Sângele desfăcut în ţipete scurte

se vrea încălzit între oase

şi‑n palmele tuturor zilelor de mâine.

 

 

               ***

În ceaţa prin care ne bolborosim alergările
după nimicul ăsta consistent
de ceasuri trecătoare
aripile îngerilor au fost tăiate de mult

aruncate pe câmpii extraterestre
aşteaptă o altă facere
să reintre în noi

demonii îşi flutură mantiile
împotmolindu-şi caii şi bicele
pe trupurile noastre angoasate de dor
prin birturi şi violuri meschine

în ceaţa asta parc-ar fugi toate valurile
şi s-ar sparge în nişte ziduri străine
bine păzite în zori.

 

 

                  ***

 

 

Iubitul meu suferă de noapte

îi devorează ochii şi sângele
cu care scrijeleşte
agonii şi nuntiri
în somn

se despleteşte în venele lui calde
în care se zbate lumina
de a doua zi
curcubeu.

 

 

 

        

Arhiva

Activitate

Vizite: