Marea deportare a poporului român
Viorica Olaru-Cemîrtan
Dr. în istorie
( I )
Primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei:
crime împotriva umanităţii
Aplicând prevederile protocolului adiţional secret al tratatului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, făcând uz de presiune politică, diplomatică şi militară asupra României, în perioada 28 iunie – 2 iulie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat prin forţa armelor circa o cincime din suprafaţa teritorială a României Mari, şi anume Basarabia (44.422 km² cu 3 ml. 200 mii locuitori), Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa (6 mii km² cu peste 500 mii locuitori). „Actul de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Imperiul Sovietic a constituit începutul procesului monstruoaselor deformări sociale” sau, cu alte cuvinte, în acea zi a început holocaustul împotriva poporului român.
Primii care au simţit acest început de holocaust au fost soldaţii din armata română, în retragere, care au fost maltrataţi şi dezarmaţi. Deoarece aveau ordin de a se retrage, soldaţii români nu puteau să folosească forţa pentru apărarea personală sau a bunurilor sale. Era firesc să se respecte condiţiile cu privire la cedarea Basarabiei şi armata sovietică să nu abuzeze în nici un fel. Realitatea, însă, a fost de alt gen. Pe lângă soldaţii sovietici care au făcut abuz de forţa şi poziţia sa, agenţii bolşevici din Basarabia au fost şi ei destul de activi în această campanie de prigoană a armatei române. Ei îndemnau populaţia la acte neruşinate de a ataca ostaşii români, jefuindu-i şi livrând prada armatei sovietice.
Deoarece ocuparea acestor provincii româneşti de către Uniunea Sovietică s-a înfăptuit contrar voinţei majorităţii populaţiei, la vestea despre trecerea Nistrului de către trupele sovietice, mii de basarabeni şi bucovineni s-au refugiat în România, părăsindu-şi locuinţele şi averea. În anul 1940, după datele Ministerului de Interne al României „în legătură cu tristul eveniment al pierderii Basarabiei şi Bucovinei s-au refugiat în ţară peste 23.000 capi de familie, care n-au vrut sa încerce rigorile regimului bolşevic, străin de neam şi de mentalitatea noastră românească”. Conform recensământului populaţiei din 6 aprilie 1941, „pe teritoriul diminuat al României” au fost înregistraţi 68 953 refugiaţi din teritoriile ocupate de ruşi. Fluxul de refugiaţi era mare şi mare era „jalea şi amărăciunea, căci cu cei ce se refugiau pleca o stăpânire românească, dar nu şi o cultură naţională şi o religie creştină de două mii de ani”. Însă, nu toţi care au dorit au avut posibilitatea reală de a se refugia. Au existat numeroase cazuri când înşişi soldaţii armatei roşii le-au împiedicat anumitor persoane refugierea.
Mărturiile recente ale unor supravieţuitori ne demonstrează faptul că un şir de primari, preoţi, funcţionari şi oameni publici din Basarabia, deşi îşi imaginau transformările care aveau să aibă loc odată cu instaurarea regimului sovietic şi consecinţele pe care aveau să le suporte, nu au dorit să-şi părăsească locul de baştină şi rezultatul muncii lor de o viaţă. Ţărănimea, în cea mai mare parte, a rămas. Fiind conştienţi de urmările grave pe care urmau să le suporte, totuşi, puţini dintre cei rămaşi şi-ar fi putut imagina că va fi rupt de la baştină şi, distrugându-i-se familia, va fi supus represaliilor.
Într-o perioadă scurtă de timp (28 iunie-2 august 1940), cu multe presiuni şi fraude, în teritoriile anexate la lagărul sovietic s-au pus bazele regimului bolşevic. Paroxismul politicii bolşevice a fost atins la 2 august 1940, când Sovietul Suprem al URSS a creat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească pe baza a 6 judeţe din Basarabia (Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca) şi a 6 raioane ale RASSM (Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol) şi a „primit-o” în componenţa URSS. Acest fapt poate fi considerat un dictat de la Moscova, în baza propunerii Kievului. Crearea în mod arbitrar a unei noi republici unionale, condamnarea românilor basarabeni la coexistenţa în lagărul sovietic cu etnii cu care nu aveau nimic comun şi implantarea ideologiei bolşevice în noul teritoriu anexat a fost factorul determinant al deportărilor ce aveau să urmeze.
Atitudinea organelor puterii sovietice faţă de basarabeni a fost foarte rigidă. Începând cu perioada retragerii armatei şi administraţiei române din Basarabia, autorităţile sovietice au comis numeroase şi diverse abuzuri, nu doar faţă de soldaţii şi reprezentanţii administraţiei române, dar şi faţă de simplii locuitori. Fără nici un temei juridic sau moral, au fost supuşi maltratărilor fiecare cetăţean care, dintr-un motiv sau altul, nu-şi manifesta adeziunea la regimul bolşevic.
Legalizarea acestei atitudini de maltratare fizică şi desconsiderare morală a basarabenilor nu a întârziat mult. Deja la 9 iulie 1940, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al URSS, V. Molotov, semnează hotărârea numărul 1201-471 „Cu privire la activitatea tribunalelor militare pe teritoriul Basarabiei şi Nordului Bucovinei”. Conform documentului, tribunalele militare au împuternicirea de a examina toate dosarele privind „crimele contrarevoluţionare şi banditeşti ale locuitorilor Basarabiei şi Nordului Bucovinei” şi de a le califica după Codul Penal al RSS Ucrainene. Astfel, teroarea a fost legalizată în noile teritorii anexate. O zi mai târziu, Lavrentij Beria, printr-un document strict secret, i-a cerut lui Molotov suplimentarea trupelor NKVD şi majorarea numărului unităţilor militare de escortă. Decizia CC al PC(b) era dură: toţi cei care colaboraseră cu administraţia română urmau să fie arestaţi imediat. În urma arestării, majoritatea erau deportaţi în Siberia, fiind condamnaţi la termeni de detenţie în lagărele „Arhipelagului Gulag”.
( Va urma )
