Lupta pentru moştenirea lui Dumitru Arizan
Dumitru Arizan, salvatorul oraşului Roşiorii de Vede, moare în data de 10/23 decembrie 1918, la o lună de la încheierea primului război mondial, la ora 8 seara, în casa sa din strada Basarabilor, Nr. 2. Moartea industriaşului roşiorean a fost verificată de medicul Rosnovici, care a eliberat certificatul constatator Nr. 260 din data de 11/24 decembrie 1918, având ca martori pe Ene M. Pârcălabu, de 52 de ani, şi pe Voicu Mocioacă, de 45 de ani, ambii muncitori. Avea 30 de ani şi nu era căsătorit, aşa cum se consemnează în Actul de moarte Nr. 439, conform extrasului din registrul actelor de morţi pe anul 1918, eliberat de primăria oraşului Roşiorii de Vede. Nu avem niciun document din care să aflăm cauza morţii sale, dar începuse perioada, „imediat după pace ori care ar fi rezultatul războiului”, când “comuna Roşiori pentru care semnează D-l N. Tămăşescu cât şi pentru toţi subsemnatarii” ar fi trebuit să restituie suma industriaşului roşiorean.
Acea sumă impresionantă, de 500 000 lei, aparţinuse societăţii comerciale “Fraţii Dumitru &Traian Arizan”, aşa că, după şase luni de la decesul lui Dumitru Arizan, moştenitorii acestuia se întâlnesc, la data de 14 iunie 1919, şi hotărăsc, printr-un “Act de lichidare şi transacţiune” să împartă averea lăsată de defunctul lor frate. Au participat şi au semnat acest act Ion Arizan, proprietar, domiciliat în Roşiorii de Vede, asistat de Ion Oprescu, „consiliul judiciar”, Eliza Gheorghe Roşeanu, cu „autorizaţia soţului său Gheorghe Roşeanu, avocat”, domiciliată în Turnu Măgurele, Eleftera Alexandru Mielcescu, „cu autorizaţia soţului său Alexandru Mielcescu, Magistrat, domiciliaţi în Piteşti” , fraţi ai defunctului Dumitru Arizan, şi Traian A. Arizan, proprietar şi comerciant, domiciliat în Roşiorii de Vede, fratele decedatului şi asociat cu acesta în firma „ D.&T. Arizan” din localitate.
Aşa cum declară cei patru semnatari , Actul de lichidare şi transacţiune constituie „o lichidare definitivă a patrimoniului Societăţei D.&T. Arizan”. O precizare extrem de importantă în acest act este următoarea:”Recunoaştem toate părţile că 500.000.-(cinci sute mii lei), împrumutată Comunei Roşiori şi locuitorilor semnatari ai actului din 14 noiembrie 1916, aprobat prin ordinul Ministrului de Interne No. 8902/919, este vărsată de defunctul Dumitru Arizan din Casa Societăţei D.&T. Arizan, care a luat sfârşit prin moartea fratelui nostru D. Arizan”.
Cei patru fraţi cad la învoială asupra averii lăsate de Dumitru A. Arizan, cel care a împrumutat Primăria comunei Roşiorii de Vede cu suma de 500 000 lei pentru a fi plătită armatei germane, şi nu Anghel Arizan, tatăl său, cum se scrie aiuristic pe site-ul oficial al administraţiei locale, care murise deja în ziua de 7 martie 1914, la „ora 11.00, înainte de amiază”, cu doi ani şi jumătate înainte de sosirea ocupantului în oraş.
Astfel, pe lângă suma de 500 000 lei pe care ar trebui să o primească de la Primăria Roşiorii de Vede, aşa cum se stipulase în Actul de împrumut, şi pe care o împart frăţeşte, şi în deplină armonie cu legile contabilităţii care guvernau societăţile comerciale din acele vremuri, se adaugă procentele de 6%, „ce curg în baza zisului act din 14 noiembrie 1916” şi ele se vor percepe de fiecare moştenitor , proporţional cu partea sa de capital. Atât de convinşi erau fraţii lui Dumitru Arizan că-şi vor recupera banii încât prevăd în acest „Act de lichidare şi transacţiune” că „ se va notifica Primăriei Roşiori, Ministerului de Interne şi Ministerului de Finanţe această învoială pentru ca plata sumelor să se facă în proporţiile sus arătate”, fără să-şi închipuie că drumul de la dorinţă la realizare este lung şi, mai ales în acele vremuri aspre, greu de străbătut.
Se mai împart şi sumele ce se vor încasa ca despăgubiri de război ce derivă din „materiale, mărfuri, unelte, părţi de maşini, cari au fost înlocuite de asociaţie, animale şi sume impuse asociaţiunei D.&T. Arizan de către armatele germane, armatele române, ca şi din rechiziţii, precum şi nefolosinţa morei”, şi se mai înţeleg să renunţe „de a mai cere sorei noastre Eliza G. Roşeanu de a raporta dota ce i-a fost constituită prin actul dotal transcris în registrul de foi dotale a Trib. Teleorman la No. 10/903, ca şi dota sorei noastre Eleftera Mielcescu, ce i-a fost constituită din actul dotal autentificat de Jud. Ocolului Roşiori la No. 1412/911” , şi nu vor avea nicio pretenţie asupra „mobilelor şi imobilelor ce constituie” aceste dote.
Gheorghe Roşeanu şi Alexandru Mielcescu, soţii celor două surori, Eliza şi Eleftera, le „autoriză a încheia contractele de faţă”, iar Ion Oprescu, „în calitate de Consiliu Judiciar”, declară că acceptă „Contractul de lichidare şi transacţie” şi dă „complectul consimţământ” la toate ce s-au convenit în el.
Actul s-a făcut în Bucureşti, „în patru exemplare originale pentru fiecare din părţi”, în data de 14 iunie 1919, autentificat sub No. 11711/919, de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, şi a fost trecut în Registrul de transcripţiuni comerciale sub No. 50 din 26/7/919, de la Tribunalul Judeţului Teleorman.
Peste 10 ani, doi dintre fraţii Arizan, Traian A. Arizan, domiciliat în Bucureşti, str. Viitorului Nr. 87, şi sora sa, Eleftera Al. Milcescu, autorizată de soţul său Al. Mielcescu, aşa cum cerea legea din acele timpuri, ambii domiciliaţi în Piteşti, B-dul Elisabeta Nr. 55, se hotărăsc să încheie un act de cesiune, prin care Traian A. Arizan, pentru „ sumele ce s`au plătit de cesionară pentru mine la Băncile Albina şi Furnica din Piteşti şi la D-nii I. Gheorghiţoiu şi Iordan Arizan din Piteşti, cedez D-nei Eleftera Al. Mielcescu toate drepturile ce mi se cuvin din creanţa de Lei 500.000 ( cinci sute mii) lei, ce moştenitorii defunctului Dumitru Arizan din Roşiori de Vede au asupra Primăriei Roşiori de Vede. Creanţa de lei 500.000 ( cinci sute mii) lei provine din împrumutul făcut de def. nostru frate Dumitru Arizan Primăriei Roşiori de Vede, cu actul de împrumut din 14 noiembrie 1916, şi din această sumă mi se cuvine mie suma de lei de două sute nouă zeci şi trei mii şase sute opt zeci şi nouă ( şi 25% lei 293.689,25 lei) conform actului de lichidare şi tranzacţie intervenit între moştenitorii def. Dumitru Arizan şi autentificat sub Nr. 11711/919 de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat.”
Preţul cesiunii este de 293.689,25 lei, pe care cedentul afirmă că i-a primit şi, totodată, garantează „existenţa valabilă a creanţei cedate”, iar Eleftera Al. Mielcescu declară că acceptă şi se declară mulţumită cu conţinutul acestui Act de cesiune, şi se obligă „a urmări realizarea creanţei pe cale benevolă sau judiciară, întrucât se cedează şi acţiunile aferente creanţei”.
Actul de cesiune este redactat de avocatul M. Abramovici din Piteşti, „după cererea părţilor a căror identitate o atest” şi este semnat de Traian A. Arizan, ca Dedent, Eleftera Al. Milcescu, în calitate de cesionară şi Al. Mielcescu, ca soţ pentru autorizare . Redactat într-un singur exemplar, în Piteşti, Actul de cesiune poartă data de 10 decembrie 1929.
Prin semnarea acestui act de cesiune, fiecare dintre fraţi a crezut că evenimentele din viaţa lor vor lua calea firească, spre limpezire şi degrabă rezolvare.
Traian A. Arizan rezolvase printr-un Act de tranzacţiune din 1926 problemele pe care le avea cu celebra Bancă Marmorosch Blank &CO SA, iar Eleftera Mielcescu, ajutată de Alexandru Mielcescu, magistrat, şi de o hotărâre a Comisiunei I Judeţeană din 31 Iulie 1920, prin care se recunoştea suma de 500.000 lei ca parte a despăgubirilor de război ce trebuiau oferite Primăriei din Roşiorii de Vede, spera să intre în posesia acestei sume, care îi revenea în totalitate, în urma înţelegerilor făcute între fraţi.
Urmau vremuri dificile, lupte care se vor întinde pe parcursul a multor ani, uneori soarta zâmbindu-le, dar, de cele mai multe ori, zâmbetul se transforma într-un rânjet cutremurător. Pentru familia Arizan vor urma ani trişti, dramatici, mai ales că aceşti ani vor fi întunecaţi şi de unii dintre concetăţenii lor.
( Va urma )
Ion BĂDOI
Notă:
Fotografia alăturată este din noiembrie 1916, imediat după intrarea armatelor germane în Roşiorii de Vede. Magazinul de manufactură şi galanterie era al negustorului Marin Corbeanu, amplasat chiar în centrul târgului, şi a rezistat până la cutremurul din 1977. Nu se văd urme ale „revoltei populare” şi nici ale „incendiului” pe care l-ar fi provocat trupele germane în „centrul comercial” al oraşului.