Autocenzura sau ceea ce ne lipseşte
Mă simt nevoit să mă repet şi să mă întorc la un microeseu mai vechi, Reversul libertăţii, din volumul al doilea al cărţii mele Pro Domo (Editura Scrisul Românesc, 2013) în care avansam ideea că Libertatea – problema capitală a istoriei şi a vieţii sociale – nu este o zeiţă fără pată şi trebuie să ne-o închipuim ca pe o medalie cu două feţe, cu aversul şi reversul ei. De fapt, nu numai libertatea, ci toate lucrurile şi fenomenele acestei lumi pot fi privite ca o medalie cu două feţe, cu aversul şi reversul lor. Dar noi suntem îmbibaţi de prejudecăţi şi de păreri preconcepute, ca buretele de apă. Nu cunoaştem bine istoria universală şi nici istoria naţională şi nu vrem să învăţăm nimic din ele.
Aşa se face că, până mai deunăzi, noi nu vedeam decât o faţă a libertăţii, cea luminoasă, aversul ei, care ni se refuzase de atâta amar de vreme. Libertatea devenise, pentru noi, o obsesie, un ideal şi o aspiraţie, cel mai înalt ideal şi cea mai puternică aspiraţie, pentru care eram în stare să ne sacrificăm şi viaţa. Şi unii dintre noi chiar şi-au sacrificat-o!
Cealaltă faţă a libertăţii, reversul ei, ni s-a dezvăluit treptat, după 1990, când am putut constata că libertatea nu are numai o faţă luminoasă, graţioasă, ci şi una întunecată şi dizgraţioasă, chiar grotescă.
După ani de-a rândul, în care libertatea ne-a fost îngrădită, am trecut brusc, dintr-o dată, la o libertate fără limite, care a degenerat repede în haos şi anarhie. Ne-a fost dat, astfel, să trăim, de la o vreme, drama sau tragedia libertăţii, căci libertatea poate deveni, la un moment dat, o şi mai grea povară, decât absenţa ei, atâta timp cât această libertate nu este conştientizată şi asumată, responsabilizator.
Aceasta este drama României de astăzi, o dramă a libertăţii neasumate şi neconştientizate, neresponsabilizate.
Tema libertăţii de exprimare nu poate fi ruptă de tema libertăţii în general, care nu poate fi bine înţeleasă decât dintr-o perspectivă mitologică şi filosofică, iar pentru aceasta trebuie să facem un recurs la mitologia greacă.
La vechii greci, Ananke era zeiţa necesităţii universale, personificarea constrângerii absolute, văzută ca o frână indispensabilă, ca un obstacol ineluctabil în calea voinţei, ca o limitare a libertăţii şi a mişcării. În gândirea antropocentrică a vechilor greci nu exista libertate fără constrângere, care era reprezentată de Lege. Nemesis, fiica lui Ananke, era zeiţa răzbunării şi a justiţiei divine, care juca un rol de restabilire a echilibrului lumii. Deviza ei, înscrisă pe templul de la Delfi, era măsura: ,,Nimic prea mult’’. Depăşirea măsurii atrăgea pedeapsa divină.
Între Ananke şi Nemesis poate fi fixat întreg statutul libertăţii în gândirea vechilor greci, ale căror idei au trecut la romani. Lucian Blaga avea perfectă dreptate când spunea, în Trilogia culturii, că vechii greci au fost cuceriţi numai sub raport militar de romani, dar i-au cucerit spiritual pe aceştia.
Una dintre funcţiile cele mai importante exercitate de Ananke este cenzura (latinescul censura – control). Ananke efectua – se poate spune aşa – o cenzură cosmică. După cum acelaşi Lucian Blaga vorbea, în cadrul sistemului său filosofic, de o ,,cenzură transcendentă’’, pe care o instituie Marele Anonim (metafora blagiană pentru divinitate) pentru a opri cunoaşterea paradisiacă.
Deci există cenzură şi la un nivel mai înalt, nu numai politic, ca să facem o glumă metafizică.
Nu există libertate spontană. Libertatea junglei este numai pentru animale. G. Călinescu spunea, într-una din tabletele sale din Gâlceava înţeleptului cu lumea, o frază memorabilă, de o mare vigoare şi expresivitate: ,,Cine deschide cuşca urangutanului are o stranie idee de libertate’’.
Nu există decât libertate trecută prin conştiinţă.
Cenzura este impusă în istorie de regimurile totalitare, de dreapta sau de stânga, de regimurile extremiste.
Subiectul dezbaterii De la cenzură la autocenzură este vast şi nu se limitează numai la libertatea de exprimare, la libertatea cuvântului, ci se referă la toate actele şi la întregul comportament uman.
Imediat după 1990, cenzura politică a regimului totalitar comunist, exercitată de Direcţia Presei (n.b. care fusese desfiinţată oficial, ca instituţie, încă din 1982!) a căzut, a fost suprimată. Se părea că intrăm într-o epocă luminoasă şi de durată a libertăţii normale a presei şi a tipăriturilor şi a mass-media, dar n-a fost aşa. Odată cu libertatea de exprimare necenzurată, cealaltă faţă, întunecată, dizgraţioasă şi grotescă a libertăţii, reversul ei, a început să-şi spună din plin cuvântul.
A început să se manifeste, mai întâi, subcultura, siluirea limbii române în fel şi chip. Stricătorii de limbă s-au înmulţit mai mult ca oricând. Abuzul de neologisme, în special de anglicisme, este ca la el acasă. Eugen Simion avea dreptate când afirma, în Fragmente critice, că am ajuns să folosim, în mass-media, un jargon ciudat: ,,romgleza’’. ,,Beţia de cuvinte’’, pe care o ostraciza, la vremea lui, Titu Maiorescu, la ora actuală face ravagii în presa noastră aşa-zis culturală.
Ca şi cum toate acestea n-ar fi suficiente şi ca tot acest spectacol jalnic să fie cât mai complet, limbajul trivial şi pornografic a câştigat pretutindeni, nu numai în mass-media, dar şi în literatură, tot mai mult teren. Şi toate acestea, în numele libertăţii de exprimare!
Ce este de făcut? A dispărut cenzura, dar ne-a rămas ceva mult mai important: autocenzura, care nu poate dispărea niciodată, definitiv, pentru că este strâns legată de condiţia umană şi se află în conştiinţa noastră.
Socrate vorbea despre un demon al său, despre un spirit (gr. ,,daimon’’ – spirit) ce acţiona ca o frână morală care îl oprea de la faptele rele şi ca o voce interioară ce-i şoptea cum să reacţioneze în anumite împrejurări ale vieţii. Aceasta este autocenzura, o frână morală interioară, un simţ al măsurii şi al bunei cuviinţe, conform devizei: ,,Nimic prea mult’’, înscrisă pe templul de la Delfi, alături de o altă maximă nu mai puţin celebră: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi!’’. Autocunoaşterea este o premisă a libertăţii, iar autocenzura este un autocontrol, o consecinţă a autocunoaşterii.
Autocenzura este chiar esenţa democraţiei, ceea ce ne lipseşte cel mai mult la ora actuală. De aceea suntem atât de departe, deocamdată, de democraţie, pentru că nu ne cunoaştem atât de bine pe noi înşine şi n-avem frână morală şi autocontrol.
Totul depinde de gradul de cultură al unei naţiuni, pentru că numai cultura ne poate elibera. Numai prin cultură putem deveni liberi cu adevărat.
Ovidiu GHIDIRMIC
Fenomenologia privirii critice
Profesor de elită şi publicist remarcabil, de pe meleaguri vâlcene (născut la Bărbăteşti-Vâlcea, 1952), descendent dintr-o familie cu tradiţii culturale (unchiul său Ştefan Bobei a fost asistent al lui Mihail Dragomirescu), coautor la unele manuale şi programe didactice, Ion Predescu are şi o bogată activitate de critic şi istoric literar, reflectată în prestigioase reviste de cultură din ţară (,,Scrisul Românesc’’, ,,Vatra’’, ,,Tribuna’’, ,,Ramuri’’, ,,Orizont’’, ,,Atheneum’’, ,,Euphorion’’ etc).
Eseul monografic Cezar Baltag, conceptul şi privirea (Editura ,,Scrisul Românesc’’, 2013) este la origine o teză de doctorat, susţinută sub coordonarea ştiinţifică a profesorului univ. dr. Eugen Negrici, unul dintre cei mai cunoscuţi şi autorizaţi critici români de astăzi, care este şi prefaţatorul volumului, totodată.
Cezar Baltag rămâne unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai generaţiei ’60, alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana şi alţii nu mai puţin valoroşi. Despre Cezar Baltag s-au scris foarte multe studii, eseuri şi articole publicate în reviste sau în volume de critică şi istorie literară, dar în afară de prezentul eseu monografic al lui Ion Predescu nu mai există decât o altă încercare exegetică: Cezar Baltag, monografie, antologie comentată, receptare critică (Editura Aula, Braşov, 2001) de Mircea A. Diaconu.
Deşi este un scriitor complex, poet şi eseist, de o incontestabilă valoare, Cezar Baltag se pare că a intrat, deocamdată, într-un con de umbră, ceea ce s-a întâmplat şi cu alţi exponenţi ai generaţiei sale. Or, tocmai acesta este unul din rosturile criticii, de a-i scoate pe scriitorii uitaţi la lumină şi de a-i impune conştiinţei publice. Misiune de care exegetul se achită în mod exemplar, prin această carte din care se pot reţine multe observaţii percutante.
Ion Predescu este un analist profund şi subtil, format la şcoala criticii franceze. Referinţele din critica franceză se ţin lanţ în acest volum. Nume de cea mai mare rezonanţă ale criticii franceze revin frecvent în eseul său monografic. Chiar sintagma din titlu: ,,conceptul şi privirea’’ este preluată din critica franceză, din eseul ,,L’Oeil vivant’’ ale lui Jean Starobinski. Se poate spune că Ion Predescu profesează o fenomenologie a privirii critice. Relaţia dintre concept şi privire este biunivocă. Privirea descoperă conceptul care o atrage. Cea mai importantă operaţie a hermeneuticii constă în descoperirea conceptelor ce stau la baza operei. Critica lucrează, înainte de toate, cu concepte. Această teorie se aplică foarte bine unui scriitor atât de conceptualizat şi intelectualizat ca autorul Răsfrângerilor.
Ion Predescu aspiră spre un discurs critic cât mai complet, integrator. Eseistul practică o hermeneutică filosofică sprijinită pe o amplă erudiţie, dar recurge şi la alte orientări critice, la textualism, semiotică, poetică şi poietică, urmărind ,,mecanismul gândirii producătoare’’, în consens cu magistrul şi coordonatorul său ştiinţific.
În prima parte, exegetul se ocupă, cum era şi firesc, de altfel, de eseurile lui Cezar Baltag, pentru că, dacă este să găsim un ,,cogito’’ al operei lui Cezar Baltag, aici îl descoperim, în latura cea mai conceptuală a creaţiei sale. Autorul ţine să precizeze, de la bun început, că eseurile lui Cezar Baltag nu sunt poetice, metaforice, cum ne putem aştepta, ci ştiinţifice, filosofice şi teosofice şi literare. Ne reţin atenţia: Maiorescu sau verticalitatea culturii, Autenticitate şi substanţă la Camil Petrescu, Metaforă şi destin la Lucian Blaga, Paradigma eliadiană, Timpul sărbătorii sau prezentul continuu.
Cezar Baltag se regăseşte cel mai mult în mnodelul Mircea Eliade, din a cărui operă a şi tradus şi pentru înţelegerea căruia a profesat o hermeneutică a sacrului.
Partea cea mai consistentă a volumului este dedicată poeziei. Cezar Baltag s-a impus ca unul dintre cei mai rafinaţi poeţi ai generaţiei sale, un poet ermetic, orfic şi ezoteric, de descendenţă barbiană, înrudir cu Nichita Stănescu, despre care a şi scris, declarându-şi afinităţile structurale şi de limbaj. Eseurile şi poezia sunt ca două vase comunicante. Chiar poezia lui Cezar Baltag are o pregnantă tentă eseistică.
În prezentarea poeziei, Ion Predescu procedează cronologic şi prin parafraze foarte expresive şi explicite: Comuna de aur (Efluviile diegezei); Vis planetar (Mit, simbol); Răsfrângeri (Extazele reci ale conceptului); Odihnă în ţipăt (Lumea e un semn, forma un preconcept); Şah orb; Madona din dud (Homo ludens); Unicorn în oglindă (Producerea fonematică şi orizontul de aşteptare al conceptului); Dialog la mal (Euristica reflexivităţii); Euridice şi umbra (Jocurile Thanatosului); Chemarea Numelui (Transcendenţa semnului).
Cezar Baltag, conceptul şi privirea de Ion Predescu este un eseu incitant şi provocator, viu şi şocant pe alocuri, cu fraze memorabile, ce se reţin la lectură. Una dintre ele mă îndeamnă la reflecţie şi meditaţie: ,,Critica este creaţie, în măsura în care e stil’’. Aşa este, stilul salvează critica de ariditate şi o face plăcută la lectură, ca o proză de idei.
Ovidiu GHIDIRMIC