LicArt, în semifinale!
despre cum să trecem prin iarnă ca printr-o tăcere
Dalia Marilena Grosu
în seara asta
am simțit 1400 km care mi-au trecut prin tălpi
am văzut oameni căzând în fața mea
copii care își luau părinții în brațe
oameni pentru care acasă e durerea care
așteaptă în fața ușii cu capul plecat și fiecare
secundă e o apropiere care ucide
ți-am spus de câteva ori că aici nu mai e nimic
cu fiecare zi din iarna asta
se face mai frig și mai frică între noi doi
fiecare minut aici e ca o luptă pe care o pierd
fără să schițez măcar o încercare
lumina mă strânge într-un corset greu și strâns
din care nu știu cum să ies
încerc să fac cumva să te încălzesc
corpul meu nu mai are demult căldură
iar mâinile mele sunt ale oricărei femei
pe lângă care treci pe stradă
tăcerea asta dintre noi doi
e ca o agonie lungă care se prelungește
până când devine o stradă
pe unde trece un bărbat apoi o femeie
apoi un copil cu mâinile pline de praf
apoi cineva ale cărui palme
se șterg și ajung să fie umbre
hai să mergem acasă
să te așezi pe canapea și să te uiți la mine
ca într-o oglindă spartă
în care să auzi scâncetele tuturor femeilor
Jumătăţi
Crina Cristache
Mă micşorez molcom în timp ce lumea trece;
Mă înfierbânt absurd când ploaia-i încă rece.
Şiretul stâng mi-l leg cu nod dublat de tine,
Iar dreptul mi-l transform în stoluri de ruine.
Mă tângui că mi-e frig, mă vait că e prea soare.
Cu ochiul drept te văd, în timp ce stângul moare;
O pleoapă ţi-e iubită, iar alta ţi-e străină.
M-aprind, de tine stinsă, cu dragoste deplină.
pasaje din extraordinara agendă
Ana-Maria Lupaşcu
atâta liniște încât pot auzi respirația mea lipindu-se de geam,
încolăcirea aerului proaspăt trecând
prin furnirul plesnit al mobilei.
mă apropii. acum toate lucrurile zbaterii pentru care fac rău
sunt departe. întinde și tu brațele, continuă dansul
în gând ca și cum ar fi suficiente
cântecul de leagăn, celelalte obsesii în care mă ghemuiesc
cu imaginea ta. pleoapele deja te acoperă cu somn de prunc.
dormi neîntors, dormi dincolo de aer
prinde-mă strâns ca atunci când ți-e frică de realitatea mea de lagăr,
de mintea mea care te fixează.
încetează, te rog
acestea sunt gesturi pentru simularea morții. cine te-a învățat să
traversezi poemele pe care le scriu?
și urmam vocea. părea că ascult ceva în fiecare fotografie,
singurele pe care m-au lăsat
să le iau cu mine.