Lecție deschisă despre poezie
DANIELA TOMA s-a născut la Braşov în data de 27 octombrie 1966 și este absolventă a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Litere, specializarea română-franceză. Este profesoară de limba şi literatura română;
Debut literar: Lumina din suflet, 2004, (poeme); urmează apoi volumele: Plânge timpul în palme, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2013; Mă numesc Doi, Editura Rovimed Publichers, Bacău, 2013; Forma paşilor pierduţi, Editura Transilvania Publichers, 2013; Traduceri: volumul SAECULUM – Cultură şi civilizaţie latină, 2002; Publicaţii în: Revista de cultură ANTARES, apărută sub egida USR –filiala S-E Galaţi, Revista de cultură Chronos – Peniţa de aur/izvor de cultură; Cervantes – Revista Internaţională de Cultură; Melidoniumm – Revistă de cultură, artă, tradiţii, credinţă, istorie, educaţie; Revista Popasuri culturale româneşti; Revista Spaţii culturale; Revista A.V.A – Agenda valorilor actuale; coautor – Caietele Blaga, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2012; coautor – Antologia poemului fantastic contemporan – Cerul de jos – ediţie îngrijită de Mihail Grămescu, Editura Virtuală, Bucureşti, 2013; Reviste şcolare: Lumea din cuvinte; Copilărie în paşi de dans; Aeterna latinitas; Lucian Blaga – un om, un destin (2006 -2007); Premiul pentru originalitate literară acordat de Asociaţia Clubul Expresia Ideii, Oneşti, România, 2012, Diplomă de excelenţă pentru talent literar şi contribuţie în cadrul grupului Cervantes şi al Editurii Inspirescu, Satu Mare, 2013.
evanghelia după mine însămi
în mine cresc toate rătăcirile tale
de aceea mă aflu întâmplare doar
acolo unde uneori îmi strigi numele
am să-mi las braţele să aştepte
aceleaşi lucruri
sau altele
nimic nu-mi prisoseşte
poate doar numărul anilor
sau singura pereche de ochelari
prin care n-aş vrea să te văd
risipindu-te
oh, da
ştiu
ai învăţat umbra să crească din tine
la fiecare răscruce
măcar să se întâmple ceva, îmi zici
cu mult înainte ca ochiul
să cadă adânc
în inimă
poemul acesta nu e despre viaţă
ci despre buzele
pe care a împietrit ecoul
sau nebunia
sau ceva
a rămas doar puţinul
din care nu se mai naşte
nimeni
poemul acesta nu e despre tine
ci despre o inimă
şi o lecţie deschisă
ca o capitulare
poem cu fluturi adevăraţi
nu mă întreb cât de mică mi-a rămas forma paşilor
dispărută temporar din motive de sănătate mintală
voi cere clemenţă înainte de a mai scrie greşit încă o dată veacul
nu ştiu ce mai urmează după fuga ce mă durea încă de când
tu năşteai suprafeţe limpezi în largul sufletului
şi-n toate celelalte limite
mă arăt cu degetul într-un ochi curat
chiar dacă locuiesc invers în pielea mea
altădată,
cu vrerea timpului, îmi voi paria bruma de arginţi
pe ziua-n care,
din pleoapa ta vor ninge
şi vor plânge
fluturi roz
scurt tratat de descompunere comparată
în noaptea ta mi-am văzut faţa de la început
credeam că primul şi ultimul dumnezeu
plângea pe umărul unei mame
alt rămas în urmă nedumerit
de ceva născut înainte de vreme
am răstignit şi biserica şi crucea
de frică
apucături de lătrător la stele
pe care nu le mai recunoşteai
mă văzusei la capătul lumii
şi ai tăcut
de fapt
ai fost tot timpul singura culoare
dezgustată de lanţurile mele
nu se dau medalii pentru locul unde aş vrea să fiu acum
şi oricum ele ar atârna greu pe piept
D day
paharul împlinit îţi soarbe inima cu dedicaţie
puţin mai mult decât o înghiţitură
dintre toate începuturile acesta e cel mai uşor de vărsat sub masă
pentru că mereu vor fi locuri noi de joacă
în gura dumnezeului nostru
ca şi când ne-am fi iubit cel mai mult unul în celălalt
paharele goale de toţi îngerii
în aceeaşi zi
paradisul danielelor – oare ajunge atât?
aş vrea să tac
apoi aş vrea să mă strig pe nume
în toţi oamenii laolaltă
ce înseamnă să fii om întreg
în ceea ce ai
sau să te regăseşti nechemat
în orice scandal ar face fiinţa ta?
să te înşface ea, aşa, deodată
şi să dea cu tine de pământ
cam câte accese de furie pe zi
ar putea avea realitatea?
niciodată îndeajuns, îţi spun
în definitiv,
toţi avem un loc pe lumea asta
unde nu ne mai putem întoarce
a fost odată
o dată şi bine
din cuprinsul unei declaraţii
nimeni nu ştie la ce te gândeşti
când numele tău de femeie e trecut prin foc
aruncat dinspre inimă
să nu mai poată fi răsfoit
Dumnezeu nu se mai lasă îmbrăţişat
în niciun început
doarme în el însuşi fără motiv
o ultimă clipă îşi strigă foamea
ca o umbră a mâinii drepte
sau ca o poftă ce-o pofteşti
uneori, noaptea târziu
vrei să ieşi din dispreţul acesta
te îngropi în răbdarea mea
iar eu,
eu
îţi voi bea toate nopţile în pahare de plastic
până când una singură
îţi va fi suficient de albă
în cuvinte din urmă
sau în mine
de pe negativ
există o vreme
când te legi pe dinăuntru
cu numele răstignit
bei o ceaşcă de cafea amară
ca să uiţi cât de singur eşti
ieşirea dureroasă din trupul celuilalt
sunet gol şi prelung
fără alte cuvinte de sprijin
nu înţelegi de ce nu aude ceasul acela
când îl rogi să mai stea
aştepţi rândul tău într-o viaţă
pe care cineva ţi-a dosit-o
n-ai voie să dai buzna
de câte ori vrei tu
păcat pământesc regretul
unde să-l închizi?
n-ai cum …
ai curaj să pretinzi că îţi eşti?
când te uiţi direct spre linia feţei
parcă n-ai vrea s-o-mparţi cu nimeni
e oribil să te împiedici de vechituri, îţi zici
şi te pregăteşti să joci rolul înţeleptului
în cine ştie ce stare de bine
pe care nimeni n-o mai spală
nici pe dinafară,
nici pe dinăuntru
o arunci pur şi simplu în mijlocul lumii
poate rămâne acolo
aşa te aperi de numele cu împrumut
pregătit dinainte ca tu să faci zgomot cu ziua ta
printre oameni
în mod cert vei mai face o oprire
între un pas şi celălalt
partea pe care n-o cunoşti este că tocmai atunci
te risipeşti cel mai mult
şi ce şir s-a creat în urma ta!
(Din volumul în pregătire, Evanghelia după mine însămi)
