17.1 C
Roșiorii de Vede
joi, martie 28, 2024

ION DEACONESCU – Pasărea sunt eu

ION DEACONESCU

sau

Fascinația romanului demn de Premiul Nobel:

Pasărea sunt eu

De la Pușca de vânătoare, mirifica bijuterie editorială a japonezului Yasushi Inoue, nu am mai citit un atât de captivant și scânteietor roman precum acesta, al scriitorului craiovean Ion Deaconescu: Pasărea sunt eu.

După ce l-am citit pe nerăsuflate, în urmă cu doi ani și jumătate, m-am întrebat – cufundat într-o liniște lăuntrică desăvârșită, vecină cu ataraxia -: Ce poți să mai spui, să mai comentezi despre o asemenea carte ?

Mi-am răspuns instantaneu: Nimic. Absolut nimic. Decât poate să exclami, năpădit de reverie: Bu-cu-ri-e !

Această carte a fost trăită și scrisă cu enormă, cu incomensurabilă BUCURIE. Conform țelului suprem și obsedantei mărturisiri a lui Constantin BRÂNCUȘI: Eu vă dăruiesc bucurie pură.

Poate tocmai de aceea Dumnezeu a rânduit să treacă doi ani și jumătate până să mă încumet a reveni asupra romanului Pasărea sunt eu. (Editura GRINTA, Cluj-Napoca, 2020, format A5, 130 de pagini).

Revin acum, în prima zi de post negru din anul 2023: ajunul Bobotezei.

Bobotează după care urmează ziua Sfântului Ioan Botezătorul, care încheie suita sărbătorilor de iarnă.

Vă rog să-mi permiteți, stimați cititori, să nu survolăm, deocamdată, universul tainic al acestei cărți înainte de a vă oferi detalii semnificative despre celebrul scriitor nipon, Yasushi Inoue. S-a născut la 6 mai 1907, adică exact cu patru decenii înaintea lui Ion Deaconescu (n. 7 martie 1947, la Târgu Logrești, în Gorj, adică la doi pași de Hobița natală a lui BRÂNCUȘI).

Ediția princeps a microromanului Pușca de vânătoare, intitulat – în această primă ediție japoneză – Ryoju, a văzut lumina tiparului în 1949, pe când pruncul gorjean Ion Deaconescu împlinea abia vârsta de doi ani.

Yasushi Inoue a fost încununat cu Premiul AKUTAGAWA, -, pentru romanul Lupte cu tauri (cu care debuta în genul proteic, în 1947).

Până la trecerea sa în eternitate (29 ianuarie 1991) s-a bucurat de alte importante recunoașteri, fiind unul dintre cei mai venerați scriitori din Țara Soarelui Răsare, printre care Marele Premiu Japonez pentru Literatură – cel mai însemnat din literatura niponă, un soi de Premiul Nobel.

Publicase peste 40 de romane, 80 de nuvele, numeroase volume de poeme (înainte de război) și scenarii. A fost membru al Academiei de Arte, președinte al Asociației Literare din Japonia, președinte al PEN Club Japonia, succesor al lui Yasunari Kawabata.

Prima traducere în românește a constituit-o Pușca de vânătoare, în 1969, la Editura pentru Literatură Universală din București (96 pag., format 13×20 cm), a doua în 2013 (Ed. Humanitas), iar a treia în 2017.

Pe urmele lui Cicero și Epicur -, Yasushi Inoue și Ion Deaconescu își propun – în viziunea noastră – inducerea și cultivarea stării privilegiate de ataraxie, adică de calm, seninătate, echilibru interior, ceea ce constituia ținta și idealul sistemelor filosofice din Antichitate.

Este bine de reamintit că, în limba latină, cuvântul echivalent pentru ataraxie este tranquilitas, adică armonie, pace sufletească.

Dincolo de orice paradox, cele două capodopere literare la care ne referim: Pușca de vânătoare și Pasărea sunt eu, de Yasushi Inoue și, respectiv, de Ion Deaconescu, transmit din belșug această stare de liniște lăuntrică, de armonie, de ataraxie, deși subiectele abordate sunt cât se poate de grave.

Amândouă au ca temă primordială singurătatea ca „stare fundamentală a ființei umane, ba chiar ca o negare a vieții, având ca solitară consolare frumusețea naturii” (în cazul Puștii de vânătoare).

În ipostaza experimentatului prof. univ. dr. Ion Deaconescu – autor a peste 50 de volume și antologii, cursuri universitare și studii academice, răsplătit cu 30 de premii și distincții, dintre care 15 internaționale, organizatorul, la Craiova, al celui mai important festival internațional din lume dedicat Poetului nostru Național: Mihai Eminescu – , singurătatea apare ca stare de grație, stare creatoare de maximă rezonanță, pe care o pune în operă Titanul din Hobița, BRÂNCUȘI, recunoscut drept părintele sculpturii moderne din secolul XX (încă de la Sărutul, creat în anul nașterii lui Yasushi Inoue: 1907, al cărui cap de serie/ primă versiune se află în colecția Muzeului de Artă/ Palatul „Jean Mihail” din Craiova).

Ambele scrieri pot fi asumate ca proze cu vibrații poetice de excepție, „de o intensitate emoțională extremă”.

Cartea japonezului vizează conexiunile și reverberațiile dintre vânătoare (ca meșteșug și artă, inclusiv ca blestem al vieții) și solitudinea omului.

Yasushi Inoue folosește ca pretext/ impuls inițial poezia Pușca de vânătoare, pe care o scrie pentru o revistă de profil, cinegetică, după care „croșetează” cu măiestrie patru destine în trei scrisori.

Ion Deaconescu începe printr-o mărturisire, de o naturalețe dezarmantă, plină de tâlcuri profunde, dar și de pragmatism, cu care deschide ultra-succinta sa Precuvântare: „Am avut marele noroc să cunosc și să stau de vorbă cu câțiva oameni care s-au aflat, pentru o vreme, în preajma lui BRÂNCUȘI: Natalia Dumitrescu, Ionel Jianu, V.G. Paleolog, Etienne Hajdu, Eugen Ionesco, ei înșiși îndrăgostiți de ceea ce făcea marele artist, un altfel de mag, ce a marcat noul drum al sculpturii moderne, un profund visător, dar și un înțelept, care a reușit să transfigureze spațiul și timpul (s.n.)”.

Doldora de informații prețioase și judecăți de valoare rostite cu aerul cel mai firesc din lume, această frază este urmată de alta, cu virtuți lămuritor-purificatoare, aidoma unui catharsis, virtuți demne de o altă capodoperă, de astă-dată creată de Mihail Sadoveanu – Hanul Ancuței:

Îngerul meu sfătuitor mi-a înlesnit calea spre aceste persoane alese, ca un început de lume și vis, ascultând povești adevărate despre un creator care, prin lucrările sale, a despărțit uscatul de ape, dragostea de minciună, fericirea de durere, umbra de trup, revărsând o lumină, știută doar de el, asupra acestei lumi neștiutoare, egoistă și trufașă.”.

Încă din start este reliefată, cu forță expresivă indubitabilă, dimensiunea de irefragabil Demiurg a lui BRÂNCUȘI – în cuvinte, sintagme și sinapse demne de capitolul dintâi: Geneza, din Vechiul Testament.

Fără a se sfii deloc să-și augmenteze, până la incandescență, fiorul liric, Ion Deaconescu se destăinuiește:

El m-a învățat că, dacă atingi o frunză, plânge pădurea, dacă rupi o floare urlă dragostea de durere, dacă lovești o piatră sau o bucată de marmură suferă lumea întreagă. Am aflat ce fel de om era BRÂNCUȘI, rău cu sine, bun și exagerat cu ceilalți, bonom și rafinat, bolovănos cu parveniții, prieten adevărat cu cei care îi intrau în Atelier, iubitor de frumos și de femei deștepte.”.

Finalul acestei Precuvântări vestește, în sonorități ferme și neînduplecate, precum toaca necruțătoare care-i cheamă – la Liturghie, Vecernie ori Miezonoptică – pe monahii din chiliile adumbrite de rugăciunile fără încetare:

După atâția ani de la aceste întâlniri pariziene, am hotărât să scriu această carte despre Sfântul din Hobița, ajuns în orașul-lumină și, fără să-mi dau seama, ușa paginilor s-a deschis precum o pleoapă sub greutatea lacrimei.”.

Pe cât de molcomă, pe atât de relevantă, propoziția ultimă cade aproape asurzitor, în smerenia sa, ca un zăvor care, închizând Precuvântarea, deschide iureșul capitolelor ce vor urma, 29 la număr, cât versiunile Păsărilor… întruchipate de magistralul sculptor:

Lacrimă de fericire, desigur.”. – asta-i propoziția de referință, cu care se încheie Predoslovia, dând cale liberă valurilor cuceritoare ale cărții Pasărea sunt eu, pe care – acum observ – autorul nu a trecut, pe coperta interioară, nici roman, nici poem în proză, nici eseu, volumul întrunind calitățile de vârf ale acestor tustrele genuri literare. Având, însă, înainte de toate, anvergura unui roman liric de cea mai aleasă noblețe.

Titlurile celor 29 de capitole (12×2 plus 5) sunt autentice poeme într-un vers, cu miresme de haiku japonez.

29 de capitole – cât înălțimea în metri: 29, a Columnei lui Traian din Roma și a Coloanei cerului/ Columna recunoștinței fără sfârșit a lui BRÂNCUȘI, din Sanctuarul dacic de la Târgu Jiu.

Primele 12 titluri sunt:

M-am născut după rouă, Cătușele întristării, Nabila, Vipera și vânătorii de povești, Zbor contra suferință, Din umărul stâng înflorește dragostea, Dansul continuă, Ca o stea de veghe, Dragoni zburători, Când totul se va judeca în lipsă, Lombre mhabitait, Miezul celui dintâi zbor.

Scrisă la persoana întâi, cartea lui Ion Deaconescu este o confesiune fără de țărmuri a lui BRÂNCUȘI, ca un original, detaliat și insolit jurnal intim – cu ținte inițiatice, ezoterice.

Iată paragraful secund din primul capitol, M-am născut după rouă :

DA, piatra m-a băgat în seamă, recunosc, și ce grozav este să fac dragoste cu ea. Și-atunci m-apropii de piatră, o măsor din privire, o mângâi, îi simt fierbințeala și tresărirea, pentru că ea are memorie, e gânditoare, ca și vorbele ori sunetele. Important este s-o înțelegi, căci e grea, puternică, te împovărează, îți stoarce sufletul din tine. Ești doar tu și ea și ce lung e drumul când ești singur. Nu te ajută nimeni, nu ai nevoie de martori, de strigăte, de oftat. Ea te simte, la rându-i, te înfruntă ori te acceptă, totul depinde de pulsația daltei, de tăria loviturii de ciocan, de iubirea din ochii ce caută minunea viitoare.”.

Nu cred că exagerăm deloc dacă afirmăm că această carte se deschide prin a oferi senzația că ne invită să plonjăm într-o veritabilă anchetă (reconstituire !?), precum în Vocile nopții de Augustin Buzura, derulându-se mai apoi aidoma romanului unui destin aflat sub pecetea singurătății alergătorului (creatorului) de cursă lungă.

Confesiunile marelui Sculptor, monologul său interior (dar așternut pe hârtie) lasă mai mereu senzația că sunt și stimulate, și subminate de „bumerangul” viforoaselor și, totuși, atât de liniștitoarelor voci ale conștiinței, ale lucidității sale privind propriul destin, ale meditației veșnic roditoare asupra rostului Artistului :

Nu, piatra nu are doar memorie, are și viitor, ce se transferă și celui care îi împlinește menirea. Adică al cioplitorului ce, de unul singur (s.n.), caută invizibilul pentru ochi și geamătul nașterii miracolului înfăptuit. (…) Pentru mine, nu moartea e grea, ci faptul că viața n-o să-mi aparțină pentru totdeauna. De aceea mă lupt cu clipa ca s-o fac oră, zi, săptămână, lună, îi schimb rostul și măsura, pentru că doar așa câștigi o parte din timpul (s.n.) ce nu te bagă în seamă, de parcă ai fi un leș, își bate joc de tine, te sfidează și, nu de puține ori, te îngenunchează. Eu am un secret, e simplu : nu se vede bine decât cu inima, văd sufletul lucrurilor și, pentru a ajunge la el, mă lepăd de mine, sunt altcineva, poate un pic mai înțelept și îngăduitor. (…) Iar eu sunt gata să simt altfel piatra, să mă înnebunească mirosul său de sân de copilă, de pere coapte, de mere în pârg, iar când o ating cred că e carnea trupului tînăr ori poate începutul unui basm care NU se va termina niciodată. Sunt singur, doar cu pietrele, cu bucățile de marmură și de lemn și aștept, de-atâta vreme, să mi se întâmple ceva.”.

DA, chiar așa începe acest roman al lui Ion Deaconescu, care poate fi, în egală măsură, basm, eres, scrutare a zărilor, eseu poematic despre căutarea Sinelui, duel necruțător cu Singurătatea și cu Timpul, căutare înfrigurată a lui Dumnezeu și dialog cu Demiurgul Absolut, rafală de întrebări smerite, propensiune pentru pocăință, aventură a cunoașterii necontenite.

Pasărea sunt eu se impune prin coloratura intensă a vibrațiilor lăuntrice, prin „tensiunea ideilor și franchețea reflexivă proprie unui prozator” (conform lui Ion Vlad despre Vocile nopții) de anvergură indubitabilă, care urmărește, cu nări fine de detectiv profesionist de super-clasă, aventura unui spirit de excepție numit BRÂNCUȘI.

Mai-mai că suntem tentați să ne lăsăm pradă gândului că Ion Deaconescu a găsit, în peregrinările sale pe Terra, dar și pe orbite celeste, câteva zeci de foi răzlețe, pe care cel de-al treilea Dumnezeu (după Dumnezeu-Shakespeare și Dumnezeu-Beethoven) : BRÂNCUȘI, și-a notat trăirile sale nepereche. Le-a ascuns bine Ion Deaconescu.

Le ține, în taină, doar pentru sufletul său. Le ținea. Până când Dumnezeu a rânduit să le dea libertatea de a zbura spre cititori, spre iubitorii Spiritului BRÂNCUȘI, prin efervescența paginilor acestei cărți a cărei Arhitectură Sacră a gândit-o, a trăit-o și a pus-o în operă NU Soleiman Magnificul, ci românul de stirpe nobilă – Magnificul Ion Deaconescu, stră-stră-nepot de diac, de diacon, înzestrat cu harul Cuvântului, Cuvânt care este la Dumnezeu.

Cuvânt care DUMNEZEU se cheamă :

Va ajunge și la mine (n.n. fericirea) pentru că o să-mi vină rândul să strig în ploaia caldă a vieții că Dumnezeu are întotdeauna grijă ca fiecare om să fie mângâiat pe obraz și să primească sărutul pe frunte, iar buzele să tremure când rostesc Te iubesc, Doamne !. Stau în atelier, înconjurat de statui și pietre, de moloz și bucăți de lemn ce au primit un alt chip (…), iar eu sufăr ori strig de Bucurie, mă lovesc cu fruntea de pridvorul cerului și văd doar ceea ce NU se vede : ce-i dincolo de orizont și de lume, rănile și amintirile viitoare (,,,) Mai bine beau o cană de grijanie de prune și alung fluturele adormit de fericirea ce se naște, cu atâta chin, din marmura ce s-a săturat de atâta așteptare. Mă așez pe scaunul cu trei picioare și închid ochii obosit de prea multă căutare. (…) Am orbit, nu mai văd nimic, simt doar un miros de gutuie venind dinspre icoana ce s-a spart de ciudă. Și-mi imaginez că m-am îmbrăcat cu flori așteptând să cadă una. Poate o să spun, cândva, că m-am născut după rouă.”.

Cu privirea sa de Sfinx nemuritor, Nicolae Dabija a dibuit străfundurile acestei cărți, definind-o ca pe „o biografie văzută altfel a lui Constantin BRÂNCUȘI. Ea poate fi atribuită oricărui alt purtător de Geniu, care se luptă cu clipa s-o facă oră. Protagonistul lucrării NU modelează păsări, ci zboruri, NU cioplește cocoși, ci cântece, NU închipuie coloane, ci legături între Pământ și cer.”.

Veșnic viul Poet al Neamului nostru, de dincolo și de dincoace de Prut, Nicolae Dabija, se dezlănțuie cvasi-intempestiv, precum Bătrânul Danubiu, pe timpuri, când scăpa din chingile teribile ale Cazanelor clocotitoare de taine nemaivăzute, nemaiauzite :

Despre asta povestește Ion Deaconescu și NU despre păsări, cocoși, coloane etc., oferindu-ne astfel mai mult decât un roman. E o simfonie complexă cu un travaliu tematic amplu, cu meditații despre creație, viață, lume, artist, natură, dragoste, destin, țară, univers, Dumnezeu. Și un poem în proză, încărcat de metafore, ca o albină de polen. Sau – ca un atelier de sculptor, plin cu păsări încătușate în blocuri neatinse încă de daltă, pregătite să-și ia zborul în ceruri ce se vor naște doar în măsura în care va fi străbătut de ele. ”.

Aceste substanțiale citate din acad. Nicolae Dabija intră în profundă, răscolitoare consonanță cu judecățile de valoare semnate de Al. Lungu referitoare la versurile celui mai valoros scriitor craiovean în viață (alături de Marian Barbu și Florea Firan, dar aceștia – preponderent în critica și istoria literară) : „Deaconescu își structurează poezia în veritabile istorii ale Ființei care se caută peste tot, mai ales în lacrimă și strigăt. Poetul desenează liric cotidianul în care filigranul tumultului său interior pare cizelat de penelul unui Botticelli sau de armoniile unui Debussy. ”.

Instantaneu, gândul ne fuge către rafinatul Mircea Ciobanu, autor de „Istorii” ca parabole ale existenței -, după cum îl caracterizează universitarul clujean Ion Vlad.

Întocmai poate fi „taxat” și Ion Deaconescu, ca autor al unei „Istorii”/ „Cronici” despre BRÂNCUȘI ca parabolă a existenței sale telurice, dar și spirituale/ divine/ celeste.

Alegem un citat consistent din Ion Vlad, ale cărui sentințe – referitoare la Mircea Ciobanu – se pliază impecabil, ca o mânușă de ofițer imperial, pe construcția epică a lui Ion Deaconescu :

Istoriile sunt povestiri care compun un epos (nu neapărat pus sub semnul de recunoaștere al totalității, ci mai degrabă al cosmicității, al respectării destinelor modelate de timp (s.n.), de relații inextricabile, de mecanisme ale existenței), configurând tot mai accentuat un narator-martor sau un narator ce cultivă reflexivitatea, expus – ca să spunem astfel -, tot mai angajat în raporturile dintre personajele unei cronici.”.

Fiecare dintre cele 29 de capitole, ale cărții lui Ion Deaconescu, poate fi considerat câte o ultra-concentrată și extrem de densă astfel de istorie/ cronică.

Evidențiind „limpezimea rostirii” drept calitatea precumpănitoare a creațiilor craioveanului Ion Deaconescu -, Al. Lungu invocă următoarele argumente : „metaforele NU se aglomerează într-o împotrivire înghesuită, ci se într-aripează în suite de zbor bine meșteșugit, fiind ferită (n.n. creația autorului din Bănie) de artificii, căci o cerebralitate infuzată cu vibrații afective conferă poemelor un echilibru senin.”.

Adică starea de ataraxie, despre care vorbeam la începutul acestei cronici literare.

La rândul său, Constantin Cubleșan, îl consideră pe Ion Deaconescu unul dintre creatorii de marcă ai momentului, „poate prea puțin interesat a-și face cunoscută prezența, poate prea modest și de bun simț – calități fără preț și fără căutare în zilele de azi”, după care evidențiază „o neabătură încredere în propriul cuvânt, rostit și rostuit sub zodia unui astru al autenticității creatoare.”.

*

Spicuim secvențe mustind de sensuri multiple din capitolul Vipera și vânătorii de povești :

Eram de vreo 10-11 ani și în fiecare dimineață trebuia să plec cu vitele la păscut. Mama mă trezea la ora 6, îmi punea câte ceva de mâncat în traistă și, luându-l pe Lăbuș cu mine, plecam pe o coastă cu pruni și meri, pământ ce-i fusese dat tatălui meu de o mătușă, înainte de a se prăpădi. (…) Aveam libertatea totală de a fi singur, de a asculta păsările, de a privi imensitatea cerului, dar, mai ales, de a visa și de a întemeia gânduri și speranțe. (…) M-a trezit lătratul lui Lăbuș, din ce în ce mai tare, de parcă ar fi venit ursul sau lupul să înhațe vreun miel. M-am ridicat în picioare și am înlemnit văzând de ce câinele se zbătea așa de tare să mă scol : în fața mea, la câțiva pași, o viperă de vreo doi metri, cu capul ridicat și limba bifurcată șuierând a atac, înainta spre mine. Dintr-un impuls de autoapărare, preț de o secundă, două, am luat, din întâmplare, o piatră colțuroasă și-am aruncat-o, din porunca fricii, în șarpele ce mă fixa amenințător. Minune : am lovit vipera drept sub ceafă, în moalele capului. (…) Copil fiind, am înțeles totuși că am trecut pe lângă moarte, având o cumpănă, cum se zice pe la noi, pentru că, dacă vipera m-ar fi mușcat, șansele de a fi trăit ar fi fost inexistente. Pentru totdeauna m-a marcat această situație, pe care niciodată nu am spus-o părinților, cred că nimănui (…) După ce m-am liniștit, am privit cu atenție șarpele de culoare gri închis, ce zăcea întins în iarbă și m-a surprins desenul de pe spinarea lui, forme geometrice perfecte, aidoma celor de pe stâlpul pridvoarelor de la noi, îngemănându-se una cu cealaltă, de un verde strălucitor, verde pal, de la cap până spre coada viperei. O frumusețe stranie această dantelă, de parcă ar fi fost realizată de un mare artist, romburi impecabile ce se prelungeau unul în celălalt, precum un șirag de nestemate. ”.

Păstrând tonul rostirii subtile și amplitudinea tensiunii ideatice, în partea finală – a capitolului asupra căruia poposim cu maximă atenție –, BRÂNCUȘI își continuă spovedania : „Cândva, după ani și ani, (…) având în minte desenul de pe spinarea viperei, m-am apucat să cioplesc coloana nesfârșitului. NU mi-a fost greu, dimpotrivă, dalta cioplea singură, mâna gândea și urmărea gândul din materia ce căpăta faimă pentru că o iubeam ca pe o femeie, îmi plăcea să organizez haosul, înțelegându-l de la început, el având o viață și un destin aparte.”.

Penultimul paragraf sună ca un contrapunct din simfoniile celebre :

De-atâtea ori, recunosc, m-am spovedit în fața materiei pe care am modelat-o cu inima și sufletul, am tăcut și, în schimb, am simțit mirosul tămâiei din chilii și răcoarea bobului de rouă. Cel care a creat cuvântul e mut. Dar aude și vede ce-i în lume, vremea de pe coapse de fecioară, plânsul florii de rozmarin, ca și dorul piersicii în pârgă. Mie mi-a fost de ajuns o piatră, un boț de marmură, un trunchi de copac pentru a face SĂ CÂNTE (s.n.) , să tresară neștiutul.”.

*

Capitolul care poartă titlul încifratului autoportret pe care, dintr-o zvâcnire, BRÂNCUȘI și l-a caligrafiat într-un moment de inspirație divină : Relativement tel que moi începe ca spovedania inocentă a unui muntean de-al nostru, Badea Cârțan – pe care, zărindu-l dis-de-dimineață, dormind la poalele Columnei lui Traian din Roma, ziariștii italieni l-au numit pe dată ”Dacul, a coborât dacul de pe Columnă !”. Titlu care a făcut să vuiască presa acelor vremuri din întreaga lume:

Polaire, câinele meu drag, tovarășul care-mi păzește Atelierul și-mi însuflețește zilele cu un lătrat ori un scâncit adânc, mă privește cu ochi întrebători, simțind, cu siguranță, că nu-s în apele mele. Ieri, nefiind atent, am lovit vioara ce zăcea pe raft, a alunecat și a crăpat când s-a lovit de podea. Cânt ca să privesc vremea, dar și spre a îngemăna sunetul și tăcerea, muzica oferindu-mi o stare de profundă meditație, de nevolnicie față de tot ce-i în jur, pentru că natura, lucrurile, materia își au propria lor viață și un destin sigur. Cânt la vioara mea, pe care am făcut-o cu multă migală și dragoste și mă trezesc într-o altă lume (s.n.), dincolo de cea reală, unde se aud cântece minunate, fără cuvinte, ca și când Dumnezeu a devenit dirijorul Universului.”.

BRÂNCUȘI își continuă spovedania, parcă surâzătoare, făcând o acoladă prin care trimite la o frumoasă povestioară indiană în care „două păsări frumoase, prietene una cu alta, locuiesc împreună în același copac. Una se hrănește cu boabele dulci de grăunțe, cealaltă, fără să mănânce, îmbrățișează totul cu privirea”.

Este un preludiu al purității contagioase, pentru mărturisirea care urmează: „Adică, contemplă spațiul nemărginit. La fel sunt și eu : când iau vioara în mână privesc dincolo de orizont și de lucruri, VĂZÂND NEVĂZUTUL și ascultând cum depărtările murmură, precum un fir subțire de apă de munte. Simt o fericire regească, ce, până la urmă, mă întoarce la cele omenești, atât de banale și reci. Mâine o voi lua pe Polaire și vom merge în afara orașului la un meșter lutier, pe nume Selmer, pe care mi l-a recomandat prietenul Satie.”.

După alte câteva detalii semnificative, BRÂNCUȘI punctează decisiv, cu cea mai orbitoare naturalețe din lume și printr-un „joc de glezne” de antilopă al mirificelor cuvinte învestite cu siguranța dansului infailibil, în ring, al lui Cassius Clay.

Astfel deschide noi orizonturi destăinuirilor sale: „Mă opresc câteodată din lucru și mă gândesc de ce șlefuiesc piatra ori metalul până la străfulgerarea luminii și nu pot să nu-mi amintesc de sfatul unui bătrân dulgher că lemnul, aidoma apei, se scurge printre degetele celui care îl lucrează, devine sublimat, o materie curgătoare de aur, de neputință și frică, până devine lemn lăuntric. Iar tu, dulgherul, artistul, vei uita de tine, de trupul tău, de tot ce-i pământean, câștigând, în schimb, ceva minunat, greu de explicat în vorbe, în ființa ta, tulburată și fremătând de o bucurie stranie.”.

Acum, abia acum, după această dantelărie de finețea parfumului de trandafir, dar și de reverberații cu profunzimi incomensurabile, abia acum BRÂNCUȘI atinge zenitul spovedaniei sale :

Această stare specială, relativement tel que moi, m-a făcut de-atâtea ori să simt că NU mai sunt eu, că m-am depărtat de carnea trupului, devenind de prisos, încercând senzația zborului, a desprinderii de țărână, existând, acolo, în interiorul ființei tale, o muzică fluidă, dar NU ca a fluviilor, dimpotrivă, calmă, odihnitoare, un mister de sunete ce fac să vibreze cutia de rezonanță a sufletului.”.

Marele Artist – cu obârșii în Gorj, sub sprânceana cutremurătoare a Vârfului Gugu, din Munții Godeanu, unde a sălășluit Zamolxe, lăsându-ne moștenire Peștera sa misterioasă – adaugă încă un cerc hermeneutic mărturisirilor sale de sculptor-filosof, Demiurg al sculpturii metafizice, sculptor al Numărului de Aur și al Cubului de Aur, sculptor care a ales să-și plaseze întreaga viață sub crugul ceresc al Sacrificiului, asumându-și, de bună voie și nesilit de nimeni, ci doar de liberul său arbitru, misiunea, greaua, dar atât de nobila misiune de A Fi purtătorul de torță al implementării în sculptura mondială a metafizicii ESENȚEI eternității -, în spiritul tezaurului de înțelepciune din cele zece volume ale Proverbelor românilor, publicate de Iuliu Zanne, cu care – alături de Biblie – BRÂNCUȘI dormea la cap, în Atelierul său din Paris, și asupra cărora poposea deseori ca într-un ritual sacerdotal  :

Aici, în acest lăcaș sfânt, susțin înțelepții, își au sălașul dragostea, uimirea, râsul, durerea, spaima, forța, mânia și repulsia, adică cele opt efecte ale trăirii artistice, de aceea artiștii își pun atâtea măști în fața oamenilor de rând spre a nu se da de gol, chipul căpătând o lumină întunecată, iar lacrima o strălucire de diamant.”.

Într-o gradație de înaltă subtilitate, apropiindu-se de finalul spovedaniei sale din acest capitol, BRÂNCUȘI ne seduce prin noi și cuceritoare descifrări de tâlcuri :

Scriitorii vorbesc de puterea cuvintelor, noi, pietrarii, dulgherii – de transfigurarea materiei, a lutului, a lemnului, a metalului, a marmurei, când dând cu dalta NU mai ești păstrător al acestei lumi, ci creator de alte lumi, asemănător zeului suprem din filosofia indiană : <<Eu sunt gustul în ape, în Lună și în Soare, eu sunt lumina, sunt silaba sacră OM în toate Vedele, sunt sunetul în eter>>. NU de puține ori, când cioplesc, sunetul născut din contactul daltei cu piatra este aidoma primului strigăt al celui care se naște, intrarea în lume a pruncului, dar și eliberarea mamei, ce se aseamănă cu cioplitorul ce creează un alt chip materiei. O face să nască ori să se nască.”.

Dacă toate celelalte capitole se încheie printr-o propoziție ori printr-o frază scurtă, deschizând zările spre cele următoare, provocând și stârnind orizontul de așteptare al cititorului – după modelul oferit de F. M. Dostoievski în romanele sale sau, la noi, de George Coșbuc, care practica, pe scară largă, versul-zăvor -, de astă-dată autorul face o excepție, alegând o frază lungă, gâlgâitoare : „El, arhitectul lumii, un altfel de rânduitor de fapte și neîmpliniri, de iubire și singurătate, întotdeauna înzestrat cu forța de a spune : Eu sunt acesta. Sau : Eu sunt, egal cu un altul, dar și cu pretenția de a fi UNIC.”.

Iată cum se încheie alte capitole, prin propoziții-chintesență sau fraze – fulgere de esențe …brâncușiene, adică ale celui despre care, încă din 1914, cronicarul de arte plastice Tudor Arghezi se exprima astfel : „dintr-un atelier multă vreme sărac (BRÂNCUȘI) aruncă din când în când pe fereastră câte un bolovan scobit, care, ciudat, începe îndată să umble și să impresioneze, ca o ființă vie” :

Zbor contra suferință” ;

Și tu, venită atât de departe, ca o stea de veghe” ;

Dragoni zburători – chiar păsările mele fără aripi, doar cu inimă asemeni jarului nestins” ;

„ – Cine este ?, se aude întrebarea, precum o sentință.

  • N-are nume.” ;

Pentru trădare, prețul e chiar visul răpus” ;

Eu mă răstignesc în orice semn, neștiut de alții” ;

Eileen, ce să-ți ofer ca să-mi redai libertatea ?” ;

Și atunci mă voi bucura spunând: Eu pot deveni un Altul” ;

Sorocul și mâhnirea s-au înfrățit” ;

Întotdeauna am căutat esența zborului. Zborul ! Ce minune !

Ca și timpul, de altfel. Pe care l-am petrecut și m-a petrecut.” ;

Tăcere, precum o altă naștere” ;

Păsările mele, în zboruri neîmblânzite” ;

În inima Pământului sunt eu, picătura ce poate deveni călăul muntelui.” ;

Pasărea sunt eu” ;

Deschide fereastra și ușa și apucă-te să trăiești din nou” ;

Ultimna călătorie spre povârnișul apusului atât de primitor”.

*

MEMENTO

*Sorana Georgescu-Gorjan (2001) : „Coloana infinită nu s-a materializat însă în metal nici în Parcul Central din New York, sub forma unui bloc de locuințe, așa cum îl visase Brâncuși în 1926, și nici ca un zgârie-nori din oțel inoxidabil, înalt de 400 (patru sute) de metri, la Chicago, în 1939.”

*Ion Monafu (1976) : „Prețuirea specială de care se bucură Brâncuși în America nu se datorează numai faptului că multe mari muzee dețin opere brâncușiene. Muzeul de Artă Modernă are o întreagă sală. (…) Creația lui Brâncuși nu mai aparține astăzi exclusiv istoriei artei, ci este studiată, de exemplu, interdisciplinar și în cadrul unor ramuri ale filosofiei, fertilizând, astfel, domenii științifice noi. De aceea, omagiul lumii academice americane adus nașterii lui Brâncuși a depășit nivelul pur comemorativ.”

În romanul lui Ion Deaconescu Pasărea sunt eu, întâlnim o ghirlandă de cuvinte-cheie, dintre care cele mai pregnante, disipate cu discreție, considerăm a fi: singurătate, Dumnezeu, tăcere și timpul. Pescuim o suită din cel de-al patrulea, anticipând concluzia că, asemenea oricărui creator, BRÂNCUȘI s-a aflat în permanență într-o dureros de dulce, cumplită, prometeică și metafizică încleștare/ bătălie cu Timpul:

*„Timp al minunilor” (pag. 22) ;

*„timp precum însăși viața” (p. 24) ;

*„nemaiavând timp de uitare, ci doar de trăire” (p.73);

*„Timpul ne ajunge pe fiecare din urmă” (p. 77) ;

*„dincolo de timp, ca o prevestire ori o condamnare” (p. 83) ;

*„dincolo de lume și de timp” (p. 85) ;

*„netrăind timpul dat, poate doar clipe ale acestuia” (p. 89) ;

*„nu mi-am trăit viața, ci timpul de care nimeni nu știe ce înseamnă” (p. 97) ;

*„Coloana ta e mai mult decât un stâlp cosmic, unind Pământul cu nemărginirea, transcende timpul și se naște din răstimp, din începutul începuturilor” (p. 99) ;

*„cum și ce e timpul. Timpul meu, al tău, al tuturor ; Am citit cândva că timpul prezent este un timp provizoriu, timpul meu n-are viitor și nici o durată.” (p. 102) ;

*„Întotdeauna am căutat esența zborului. Zborul! Ce minune! Ca și timpul, de altfel. Pe care l-am petrecut și m-a petrecut” (p. 103) ;

*„Aici timpul reîncepe în dimineți fără soare” (p. 113) ;

*„A începe o carte de poezie sau de proză este ca și cum ai bate la poarta unui castel uitat de timp și de oameni.” (116);

*„Toate acestea le-am făcut singur, manual, finisajul artistic presupune foarte mult timp și este similar cu a lua totul de la început Nu am permis nimănui să facă finisajul deoarece acest bronz este propria mea creație specială” (p. 118);

*„Dacă aș fi creat Templul din Indore, aș fi prefăcut timpul în bucurie și meditație, în contemplare” (p. 121) ;

*„Gata, acel timp a devenit astăzi, timp norocos, aproape un sărut pe inima obosită de-atâta neliniște” (p. 122).

Ne place să credem că proverbul egiptean ”Omul se teme de timp -, timpul se teme de piramide” l-a locuit atât de adânc pe Ion Deaconescu (poate chiar fără ca el să o știe !) încât, prin cartea sa Pasărea sunt eu, ne oferă, cu o candoare de copil căruia abia i-au căzut dinții de lapte, versiunea, tainic infuzată, a parafrazei acestuia, în spirit oltenesc: „Omul se teme de timp -, timpul se teme de Ansamblul sacru al lui BRÂNCUȘI de la Târgu Jiu”.

*

Unul dintre capitolele care ne-a atras atenția în mod deosebit – deși TOATE sunt demne de a fi citate integral – are titlul Pasărea cea văzută de orbi. Îi este dedicat mirabilelor întâlniri cu Tristan Tzara, poetul avangardist cu obârșii românești, care a înființat curentul literar dadaist și care a trăit la Paris partea cea mai semnificativă a vieții și activității sale creatoare.

Confesiunea lui BRÂNCUȘI începe pe tonul cel mai firesc din lume: „Ieri, m-am trezit în atelier cu Tzara, prietenul meu bun, căruia îi spun mereu că și-a luat numele de la patrie, el fiind, aici, la Paris, chiar patria noastră, a celor ce au plecat din România ca să o ducă mai bine. Și, ca de fiecare dată, îmi povestește TOT ce se întâmplă la Paris, cu o stăruință aproape literară, căci nu e un bârfitor, ci un povestitor de mare talent.”.

BRÂNCUȘI menționează că prietenul său, Tristan Tzara, îi povestește atâtea despre oamenii pe care i-a întânit, despre artiștii vanitoși, plini de mândria de a fi cunoscuți, despre cei eliberați de cele trei părți ale întunericului, despre ce NU există nici aici, nici dincolo, el fiind un filosof în felul de a înțelege viața și a o prețui.

Marele sculptor își aprofundează mărturisirile cu noi și pilduitoare detalii: „Mereu îmi ține lecții despre liniștea interioară, despre stăpânirea de sine, despre purtare, cunoaștere, înțelegere și credință. E un înțelept, tot căutând să dobândească desăvârșirea și să dezlege taina cuvintelor încă nerostite. Prin dăruire și prietenie curată, mă recunoaște cum sunt într-adevăr și tot ce spune mă luminează și mă tulbură, cum s-a întâmplat când s-a apropiat de o pasăre și a început s-o mângâie: Nu-i văd forma, nici începutul și sfârșitul, nici ochii sau ciocul, nu are pene, dar e vie, gata să zboare, precum Soarele luminează în jur, e ființă relevată, văzută și de orbi. În ea ți-ai pus inima și mintea, în ea vei locui după aceea și vei străbate cerul, nepătruns de nimeni.”.

BRÂNCUȘI își deapănă fuiorul trăirilor cu discrete inflexiuni ezoterice: „M-au șocat aceste vorbe, eliberându-mă parcă de păcate, de bătrânețe și moarte, gândindu-mă că se deosebește de ceilalți printr-o dăruire unică, de parcă ar fi un călugăr înțelept, ce oferă păcătoșilor din bucata lui săracă de pâine, pentru că generozitatea e mereu îndărătnică și greu de stăpânit, ca și vântul. Dar mai știu că bucuria lăuntrică va deveni cândva matca durerii.”.

Pe coperta din spate a ediției a doua, din 2020, a fascinantei evocări Pasărea sunt eu (Editura Grinta, Cluj-Napoca), dedicată lui BRÂNCUȘI de Ion Deaconescu -, Nicolae Dabija consemnează, în stilu-i scânteietor: „E greu să prinzi în vârful pixului toate aceste minuni, de care e capabilă arta, și să faci din ele o carte. Pentru asta e nevoie de mult curaj, de mult talent, de o dragoste nesfârșită pentru tot ce înseamnă Brâncuși. Scriitorul Ion Deaconescu a dat dovadă de toate acestea. Și, poate, și pentru că mama marelui lui concetățean se numise tot Deaconescu, mama Maria, cum i-a spus și-i mai spune, ca unei născătoare de Dumnezeu, toată Oltenia. Și a scris o lucrare excepțională, relevantă, unică, despre compatriotul său. Pe care numai Brâncuși ar fi putut s-o scrie. Dacă ar fi schimbat dalta pe condei și piatra pe coli de hârtie.”.

Revenim la capitolul despre ctitorul dadaismului și decupăm din tainica mărturisire a lui BRÂNCUȘI: „Tristan, având mereu în teacă sabia cunoașterii și a iubirii, știe să taie, ca nimeni altul, în carnea prostiei, spunând că din iubire se nasc oamenii, din ploaie hrana, din semințe viața și din cuvinte binele ori ura, pacea și războiul.”.

Urmează un citat extins, din două paragrafe, din exegeza ad-hoc a lui Tristan Tzara pe marginea capodoperelor lui BRÂNCUȘI: „Știi, dragul meu, că aerul este tangibil, etern și recunoscut de cei care știu să vadă ce NU se vede, să audă și să înțeleagă tăcerea, dar și timpul mereu prezent peste tot, însă altfel în acest atelier. Cocoșul tău desparte noaptea de zi, deci cunoaște când se schimbă vremea, de parcă ar avea simțul văzului, așadar, poate greșesc, dar pune timpul în cumpănă, este un semn al cunoașterii, pentru că dacă n-ar exista cântatul cocoșului, n-ar exista o nouă zi, adică temeiul existenței. Dans lair il y a les forme du désire. Et dans l’air existent l’enfer et le paradis. Păsările tale sunt calme, dar vibrante, sunt semnul divin al prezenței în univers, ele există și-n absența aerului, sunt vii și îndrăznețe, gânditoare și suple, precum o prelungire a gândului înspre steaua lui norocoasă, anulând distanțele și materia, sunt precum o mângâiere fierbinte ce provoacă frisoane și păcate car il ne faut pas devenir grand ou reve.”.

BRÂNCUȘI se întoarce la confesiunea lui frontală: „Dumnezeu mi l-a dat pe Tristan și el, de-atâtea ori, mi-a schimbat durerea ori supărarea în bucurie, de parcă ar fi o fântână cu apă proaspătă și rece, în miez de vară fierbinte. Poate că lucrările mele s-au însuflețit în prezența lui pentru că dă viață la tot ce vede și atinge, iubind, ca nimeni altul, florile și lucrurile toate, piatra și pământul, pomii și animalele, ca și când i-ar trece toată energia în cei din jurul său, fără să ceară nimic, nimănui. C’est une présence de la vie dans la vie.”.

*

Punctul culminant al cărții Pasărea sunt eu este atins în antepenultimul capitol, omonim (care dă și titlul acesteia). Cităm dinspre finalul capitolului amintit:

Fiecare poet este fiul tuturor cititorilor, cum un artist, sculptor, muzician, pictor aparține vântului, timpului și respirației Pământului, pietrei milenare și culorii curcubeului. Artiștii sunt noii primitivi, cei care cred că vor schimba pasul înspre ușile deschise ale inimii și vor însufleți singurătatea munților.”.

Penultimul paragraf frizează unicitatea mărturisirii bulversante a lui BRÂNCUȘI, la vârsta crepusculară – vârstă la care se află încă de la începutul acestui jurnal ezoteric:

E joi, dacă nu vineri și vizita lui Ezra mi-a înseninat ziua. Cu capul plecat și trist că am rămas din nou singur, îmi vine să cad în genunchi și să spun: Urcă, cerule, în mine ! Îmi trec degetele prin părul răvășit al zilei și refuz să cred că povestea s-a sfârșit. Povestea cu pasărea arestată de cei care, deși au picioare, se târăsc prin țărâna ce le sângerează genunchii, când noaptea greierii scuipă pe hârtiile lor mânjite de ură, mi-a însemnat pentru o vreme viața, trebuie să recunosc.”.

Dacă și-ar fi dorit ca scrierea sa să fie nuvelă, Ion Deaconescu ar fi pus punctul final imediat după acest ultim paragraf – punct culminant, în care tensiunea dramatică a trăirilor și mărturisilor lui BRÂNCUȘI atinge paroxismul:

E vineri, dacă nu sâmbătă și inima mi s-a prefăcut în fereastra prin care zboară păsările din grădină, ferestre deschise gândurilor și viselor, într-o nesfârșită călătorie spre asfințitul însângerat de-atâta lumină. Număr fiecare foșnet de aripă, mă bucur și mă surprind să văd păsări cu TREI aripi (s.n.), altele fără niciuna, păsări, multe păsări și dintr-odată mă aud strigând:

Pasărea sunt eu !”.

Că Ion Deaconescu este (și) un prozator foarte bine școlit/ cultivat o demonstrează amănuntul deosebit de însemnat că el respectă regula inexorabilă a diferenței esențiale dintre nuvelă și roman.

Dacă nuvela se încheie brusc după punctul culminant -, romanul este obigatoriu să-i ofere cititorului momente de respiro, de domolire a trăirilor sale (dincolo de punctul culminant).

Ion Deaconescu realizează acest imperativ prin cele din urmă două capitole din cartea sa: Templul meditației și Ultima călătorie.

*

Antepenultimul paragraf din romanul Pasărea sunt eu cuprinde următoarea mărturisire a lui BRÂNCUȘI: „Știu că de-o viață tot caut soluții și norme care NU există, că lucrurile NU pot să fie egale cu ele însele, dar NU pot să-mi scot din minte clipele minunate, fascinante, din copilărie, din satul dintre coline, când ziua mi se părea atât de mare, iar cerul mă îmbia la visare nesfârșită.”.

Penultimul paragraf:

De multe ori îmi vine să mă joc, să sar într-un picior, să merg desculț prin iarba plină de rouă, să cânt din fluier și să strig pe nume vecinii de altădată. Sau să bag un cui înroșit în apă, ca descântecele să se împlinească. Din păcate, nu sunt doctor, inginer sau dascăl, sunt un simplu om într-o viață trufașă și perversă, conștient că anii au trecut fără de rușine și că numeroase, prea multe dureri mi-au măcinat oasele și visele.”.

*

Alt MEMENTO

Dan Lupescu (2013): BRÂNCUȘI a ridicat Spiritul Bizantin și Moștenirea Bizanțului pe culmi nebănuite, prin opere unice – ca viziune, ca formă și esență – în care pulsează, într-un nou limbaj „morse”, Limbajul BRÂNCUȘI, smerenia discretă a sculptorului și a Neamului său, cumințenia pământului/ înțelepciunea pământului (care începe cu frica de Dumnezeu), motivele/ temele fundamentale ale culturii noastre tradiționale (decantată prin mii și mii de ani), spiritul Potecașului (păzitor al potecilor de peste munți, inclusiv spirituale, nemurit în frescele Bisericii de la Viorești, din preaja Slătioarei de Vâlcea) și, firește, o dragoste fără țărmuri față de Patria-Mumă: ROMÂNIA.

În secolul al XX-lea și în cele ce vor veni, BRÂNCUȘI s-a dovedit, se dovedește un neîntrecut Promotor al lamurei basmelor, eresurilor și datinilor strămoșești, al Sinergiei spiritului Daco-Geto-Traciei, Țărilor Române și Mediteranei, Esență a esențelor celor mai pure din Orient și Occident…

*

Paragraful din urmă:

Și ce dacă va veni acel ceas când, pentru ultima oară, mă voi privi în oglindă și speriat voi striga: veniți, păsări, păsările mele de aur și purtați-mă pe aripile voastre de vânt dincolo de timp și cer, poate și dincolo de începutul lumii. Și o liniște sălbatică mă va aștepta cu daruri încă neștiute de alții.”.

Ghilotina ultimei fraze, eliptice, cade cu blândețe parcă, incredibilă: „Ultima călătorie spre povârnișul apusului, atât de primitor.” – aceasta-i ultima frază.

Este cufundarea în tămăduitoarea stare de ataraxie.

Seninătatea în fața morții (căci despre așa ceva este vorba aici) a lui BRÂNCUȘI rimează frapant cu aceea a ciobănașului din balada identitară Miorița.

Nu-i vorba, în nici un caz, de așa-zisa resemnare – cum cred ignoranții, neisprăviții -, ci de înțelegerea și acceptarea realității că moartea NU este un capăt de drum. Dimpotrivă, este trecerea într-o nouă dimensiune – spirituală, adormirea întru Domnul, nașterea în cer.

Asemenea ciobanului din Miorița, BRÂNCUȘI are o atitudine meditativă, acceptând moartea ca pe un fapt ce aparține Firii, ca pe o integrare a efemerei vieți telurice în existența/ respirația infinită a Universului.

Dacă în Miorița întâlnim alegoria moarte-nuntă/ nuntă cosmică!, în viziunea lui BRÂNCUȘI depistăm binomul moarte-zbor nestăvilit, zbor intergalactic, zbor întru infinirea tăcerii, singurătății, zbor întru comunicarea, comuniunea și cuminecarea cu Dumnezeu.

*

*V. G. Paleolog (1968): „BRÂNCUȘI, în filosofia sa dintâi, pretindea, asemenea unor gânditori presocratici, că elementul esențial al întregii creații pământești, cele două regnuri potrivite existenței omenești, și anume atmosfera și reversul ei, apele, acele două forme ale existenței: viața și moartea – la fel ca și materia -, se confundă, în ultim, într-o formă unică – Tăcerea.Totul se scurge, repeta el, ca în gândirea heracliteană, în vasul tăcerii – mare oceanică unde se varsă întregul nostru univers. Acțiunile noastre, la fel ca orice act al existenței pământești, tot ce e viu se prăvălește în acest vas imens și mut – TĂCEREA. Tăcerea, a cărei efigie face noțiuni duale: Timpul și Eternitatea. Pentru ca să înțelegem mai bine aceste lucruri, Brâncuși îi va spune mesei sale rotunde, de acum înainte, Masa Tăcerii…”.

*

Poate că este cazul să aruncăm o privire peste umăr, înapoi, și să reținem – o dată cu Aureliu Goci – că: „Un oraș ca Târgu Jiu, sacralizat prin ideea de jertfă și eroizat prin moarte, devine locul unei acțiuni a sincretismului religios. Sfântul de la Hobița râmâne însă marcat de intruziuni folclorice și de eres păgân. Ambele mituri fundamentale ale românilor – mioritic și manolic pentru că au un sens sacrificial – sunt puse în lucrare pentru configurarea istorică, morală și estetică a unui Ansamblu comemorativ. Prin actul artistic, Brâncuși oficia un sacerdoțiu, pentru că mitul este un arhetip al sacrului (Mircea Eliade) sau eternul din om (Max Scheler). Ca și Arghezi, celălalt mare meșter gorjean, întrezărea mituri românești în sfera gândirii arhaice creștine. Figurile spațiului imaginate de Brâncuși, și încadrate în ritmuri și etape inițiatice, ca și tema infinitului, apropie și înrudește structural pe cei doi gorjeni de geniu.”.

*

Mare Maestru al limbajelor ezoterice, care a atins rangul suprem de IO (Om al Iubirii, adjudecat și de Domnitorii cei mai de vază ai Neamului românesc, școliți îndelung întru Spirit și Spiritualitate Zamolxian-Zalmoxiană) -, BRÂNCUȘI a presărat doar indicii, semne – pulverizate ici-acolo – despre operele sale.

NU a oferit niciodată, receptorului, interpretări, explicații …mură în gură. Ba, mai mult: după apariția, la Editura „Ramuri” din Craiova, a primelor două cărți din lume, scrise de V. G. Paleolog (în 1937, 1938), a treia în franceză (Ed. Forum, 1947), conjugate cu tipărirea anterioară (1921, în The Litttle Review – Londres-Paris, automne) a unui fin, șocant și de răsunet eseu BRÂNCUȘI, de Ezra Pound, Sculptorul a interzis cu strășnicie să se mai scrie cărți despre el câtă vreme este în viață.

Nu făcea, astfel, decât să respecte practica Marilor Spirite din stră-vechimea matusalemică a pelasgilor, proto-dacilor și tuturor stră-bunilor lui Zamolxe și Zalmoxe, care practicau exclusiv oralitatea – ca toți marii inițiați de pe Terra -, convinși fiind că, dacă acceptă să se scrie despre…, acea operă este închisă, decapitată, i se pune capăt și nu mai poate fi continuată, perfecționată…

Cartea de acum a universitarului Ion Deaconescu – scriitor plurivalent, cvasi-total, ex-prodecan al Facultății de Științe Sociale (Istorie, Filozofie, Geografie, Sociologie) din Universitatea Craiova, director al Editurii „Europa” – induce, cu eleganță și aproape imperceptibil, un discret, dar veritabil RITUAL DE INIȚIERE în Galaxia BRÂNCUȘI -, respectând aceeași regulă de netrecut, din oțel inoxidabil, a celor inițiați, de a NU da decât indicii, semne disparate…

*

Meditând o jumătate de secol asupra destinului cu totul și cu totul aparte al vieții și creației lui BRÂNCUȘI -, autorul incitantului roman Pasărea sunt eu și-a auto-zidit, în subconștient, fulgurații și judecăți de valoare magistrale, înredințate umanității de piscuri mondiale ale sculpturii, criticii și istoriei de artă.

În mod aleatoriu, selectăm dintre ele:

*Paul Morand (1928) : „Dacă lumea din 2000 va fi așa cum ne-o închipuim noi în momentele de optimism, va trebui ca operele lui Brâncuși să se găsească în piețele publice…” ¸

*V.G. Paleolog (1937) : „Receptarea operei lui Brâncuși a devenit un bun spiritual superior, de acum ea aparține unui patrimoniu sacru al civilizației, fiind universal recunoscută, atât la Paris, cât și la New York, în India, ca și în alte părți ale lumii. Gloria ei nu a avut parte numai de surpriza succesului fulgurant, orbitor ; recunoașterea operei lui Brâncuși semnifică totodată acceptarea și consacrarea unui nou concept de frumos în arta statuară, ceea ce presupune adeziunea la o reformă spirituală încă departe de fi atins desăvârșirea și care se aseamănă cu cele mai profunde schimbări cunoscute de spiritul omenesc în parabola istoriei. Ceea ce au făcut Mallarmé și Joyce în literatură, Cézanne și Picasso în pictură; Satie în muzică,Jeans, Heisenberg, Einstein în științele exacte și în filozofie -, BRÂNCUȘI a făcut în sculptură. De asemenea, este bine cunoscut faptul că Giedion Welcker îl consideră pe Brâncuși drept cel mai mare sculptor în viață.” ;

*Henry Moore (1938) : „De la gotic încoace, sculptura europeană a fost invadată de tot soiul de mușchi și de buruieni, de excrescențe ale suprafeței, care au ascuns aproape în întregime forma. A fost misiunea specială a lui Constantin Brâncuși de a ne feri de aceste excrescențe și de a ne face din nou conștienți asupra însemnătății formei. Opera lui Brâncuși – pe lângă valoarea ei proprie – deține și o importanță istorică, în dezvoltarea sculpturii moderne.” ;

*Victor Crăciun (2010) : „Rupându-se de viața cotidiană a țării, urcând drumul Golgotei universale, purtând în desagă, alături de fluierul dorurilor, ambiția țăranului gorjean cu străluminări traco-dacice -, tânărul Brâncuși era purtat spre un destin mesianic, de la care nu s-a abătut niciodată.” ;

*Petre Pandrea (1968) : „Trebuie să știi să cauți și să găsești. Filosofia și morala română din proverbe, balade, zapise, sinete, basme și semne de artă plastică, din proclamațiile lui Tudor Vladimirescu, din cele „21 de puncte” ale Islazului, din tot atâtea texte de cronicari, pot fi înacadrate în sistemul de gândire și de sensibilitate al stoicilor antici, medievali și moderni. Stilul rural român de înțelepciune este similar cu stoicismul marelui orator roman Cicero, cu al lui Cato Censorius, Seneca sau Marc-Aurelian. Filosofi istorici au fost Vasile Pârvan, Ion Neculce, Miron Costin, Neagoe Basarab, Antim Ivireanu și alții mai recenți – Maiorescu, Eminescu.” ;

*Henry de Montherlant (1945) : „Brâncuși e un înaintemergător pe Calea Regală a Artei. Creator de artă cu caracter divin.” ;

*Oscar Chelimsky (1958) : „Din când în când, seara, cânta la vioară cântece romnânești, și atunci îi țâșneau lacrimi amare din ochi.” ;

*Carola Giedion Welcker (1958) : „Constantin Brâncuși înființează, din nou, noțiunea helenică a unei frumuseți naturale, fiică a proporției, și îi orientează evoluția viitoare.” ;

*Ezra Pound (1921) : „Un om se aruncă spre infinit, iar operele de artă sunt urma pe care o lasă în lumea fenomenală.” ;

*Lucian Blaga (1932) : „El este un geniu al forței folclorului ! Rudă mai mare în scânteieri și răsărituri cu George Enescu și Bela Bartok. Aceștia au exprimat colosala putere a folclorului – în muzică și poezie. El, Brâncuși – în marmură și bronz… Constantin Brâncuși este cea mai înaltă ridicare a spațiului moritic !…” ;

*Jean Cassou (1960) : „Acest filosof, acest artist arhaic rămâne una dintre cele mai mărețe figuri ale artei din toate vremurile.” ;

*Victor Crăciun (2001) : „Urmase școli trudnice și trainice: prima – a naturii și civilizației populare ; a doua – Școala de Arte și Meserii în Cetatea Băniei, veritabilă academie de meșteri mari,/ calfe și zidari, cum glăsuiește Legenda Meșterului Manole, sinteză a gândirii/ înțelepciunii constructive. A treia – cea de Belle Arte (n.n. Națională, înființată de Theodor Aman), de data aceasta nu la Craiova inițiatică, unde, după cum artistul însuși declara m-am născut a doua oară, ci la București, locul în care venise gata format meșteșugărește, ca magister, ridicându-se acum artist, între profesori la rândul lor cu har și cutezanță, câțiva cu studii și activitate în Europa, recunoscuți ca atare: G. Hegel, Ion Georgescu, Al. Tzigara-Samurcaș, D. Gerota – viitor coautor la Ecorșeu – și numeroși alții.” ;

*Herbert Read (1964) : „Trei pietre de hotar măsoară, în Europa, istoria Sculpturii: Phidias – Michelangelo – Brâncuși…” ;

*Giulio Carlo Argan (1967) : „Cu greu vom mai întâlni o altă țară care – ca România – să se recunoască atât de complet în opera unui artist…” ;

*Ilie Purcaru (1967) : „Operele sale sunt disputate între trei continente, iar faima lui ocupă toate universitățile lumii și toate savantele tomuri de istorie a artei. Din Indii până la Washington, de la Paris la Târgu Jiu, geografia gândirii brâncușiene impune, în tăietură directă, năzuința spre mai sus, mai departe, a unui gânditor de la noi. Regele regilor este cel care a apărat stâncile barbare de la Sarmizegetusa. Stâlpul casei lui Antonie Mogoș s-a răsucit în infinit. El e turnat în fier, argint, aluminiu, la Philadelphia, la Baltimore, în Gorj și la New Delhi – și ar fi trebuit, după dorința artistului, să împodobească Palatul UNESCO din Paris.” ;

*Athena Tacha Spear (1967) : „Opera lui Brâncuși plutește pe muchia de cuțit între abstracțiune și reprezentare. Acest om trebuie așezat în fruntea sculptorilor secolului al XX-lea.” ;

*Petre Pandrea (1967): „N-a disprețuit, din1896 până la 1902, nici Berlinul și nici Munchenul. Brâncuși și Petre Neagoe se opresc la Munchen ca la mama acasă. Neagoe știa nemțește ca mulți ardeleni culți. Brâncuși învățase nemțește între 12 și 22 de ani, la Craiova, printre numeroșii meseriași și profesori nemți. Doi ani prin Transilvania, Ungaria, Austria, Bavaria și Elveția au fost ani de limbă germană pentru Brâncuși, vizite la muzee și muncă (opt ore) în ateliere de meseriași nemți. Alte opt ore erau de conversație germană și de lecturi. Ionel Jianu spune despre acest învățat goethean ca despre un faustic Wilhelm Meister din Mica-Valahie ajuns la 28 de ani, când a ciocnit la porțile Orașului-Lumină.” ;

*William Tucker (1974): „Ansamblul de la Târgu Jiu rămâne singura sculptură a vremurilor moderne care se poate compara cu mărețele monumente ale Egiptului antic, ale Greciei și ale Renașterii.” ;

*V. G. Paleolog (1967) : „Sculptura îi datorează lui Brâncuși soluținarea problemei luminii, a iradierii în statuar. Brâncuși voia să sculpteze cu lumina. Brâncuși repetă și pune în operă gândirea lui Goethe după care Forma nu a fost decât dezvoltarea unui punct vital, a unui punct de lumină, care a fost hotărâtor la începutul Creației, ca determinare a materiei și a vieții, conform unui unghi de declinație decisiv.Tot ceea ce, în primordialitate, a căzut sub incidența luminii a devenit viață. ” .

Apropo de afirmația conform căreia BRÂNCUȘI „voia să sculpteze cu lumină”, se cuvine să observăm – fără nici un dubiu – că strălucitul creator al sculpturii-metafizice a și făcut-o. La modul genial. În anii deplinei sale maturități creatore: a sculptat NU doar cu lumina, ci a cutezat să inducă capodoperelor sale Lumina – adică Duhul Sfânt, Dumnezeirea, Iubirea.

Ceea ce, în zorii secolului al XXI-lea, aici, în Craiova, unde Titanul mărturisea că s-a născut a doua oară (ca Artist !), realizează, de ani buni, Emilian Popescu: sculptează cu lumina și cu vibrațiile aerului dimprejurul operelor sale, în care acestea pulsează o energie pozitivă incredibilă, vindecătoare. Aidoma și în prelungirea Spiritului Românesc al universului BRÂNCUȘI, conjugat la modul Absolut.

Fără să fi cunoscut ținta finală a psihologiei lui Jung și nici a budismului tibetan – însă avându-l în preajmă, la capul patului, pe Milarepa -, BRÂNCUȘI a urmărit permanent – prin Creația sa, grație ancestralului Spirit pelasgic, proto-traco-geto-dacic și românesc – metamorfozarea în plan celest, astral, cosmic NU doar a lui, ci a tuturor ființelor ce-i savurau operele, spre binele lor.

Omniprezentă și Atotțiitoare, dorința de lumină – altoită de BRÂNCUȘI pe dorul de îndumnezeire – este definită de Jung astfel: „…în suflet, încă de la începuturile sale primordiale, a existat o dorință de lumină și un imbold de nestăpânit de a se ridica din întunericul primordial, din noaptea psihică primară (…) Este aceeași dorință astăzi precum a fost timp de nenumărate milioane de ani. Dorul de lumină este dorul de conștiință.”.

*

*Constantin Zărnescu (1980): „Cumințenia pământului este probabil cea mai autentică imagine a omului arhaic care a locuit cu mai multe mii de ani în urmă în sud-estul Europei. Văzută în 1908 la Paris, ea a uluit toate sensibilitățile și s-a ridicat, pe urmă, întrebarea : cum a putut avea Constantin Brâncuși intuiția unei asemenea expresii străvechi, de la ce date tainice a pornit el ?… 50 de ani mai târziu, însă, sculptura brâncușiană primește o confirmare extraordinară prin descoperirea de către arheologii români a Gânditorului neolitic de la Hamangia (Dobrogea) vechi de peste 5.000 de ani, capodoperă de valoare mondială, aproape un frate mai mare al Cumințeniei pământului (Petru Comarnescu). Contemplând Cumințenia pământului, pictorul naiv francez Le Douannier Rousseau l-a asigurat pe Constantin Brâncuși: Tu ai transformat anticul în modern.”.

*

Rugăm cititorii să NU cadă în păcatul de a crede că Ion Deaconescu citează cumva din noianul judecăților de valoare menționate de noi, in extenso, mai sus. NU, nu le citează, dar SPIRITUL acestora se regăsește plenar în romanul său, Pasărea sunt eu.

Noi îndrăznim să lansăm ipoteza (cu vădite rezonanțe utopice) în conformitate cu care BRÂNCUȘI a anticipat, prin capodoperele sale UNICE în lumne, esența gândirii lui Carl Jung privind conținutul incoinștientului.

Surâzătoarele și atât de profund metafizicele sculpturi brâncușiene par a rosti – îngânându-l anticipativ pe Jung: „ …TOT ceea ce știu, dar la care NU mă gândesc momentan ; TOATE de care am fost odată conștient, dar pe care le-am uitat acum ; TOT ceea ce este perceoput de simțurile mele, dar care NU este reținut de mintea mea conștientă ; TOT ceea ce – involuntar și fără a-i acorda atenție – simt, gândesc, îmi amintesc, îmi doresc și fac, TOATE lucrurile VIITOARE care prind viață în mine și care vor ajunge cțndva la suprafața conștiinței…”.

Printr-un jurământ de taină, BRÂNCUȘI s-a legat ca tuturor acestora și multor altora – care pâlpâie, germinează și înmuguresc în „matricea tuturor potențialităților” (inconștientul) – să le dea viață, cu ajutorul Prea Bunului DUMNEZEU.

În viziunea imabatabilei cercetătoare Radmila Moacanin, citatul anterior poate fi interperetat astfel: „Inconștientul include VIITORUL conținut al psihicului conștient și anticipează viitoarele procese conștiente. Dar, în plus, inconștientul conține depozite ancestrale acumulate din vremuri imemoriale. Prin urmare, pentru Jung, nconștientul are o față Ianus: o parte a acesteia este îndreptată către PREistorie, către lumea instinctelor primare,pe cțnd cealaltă parte este îndreptată către viitorul destin al omului. (…) Ne putem gândi la inconștient ca la un TEZAUR care este dursa tututot inspirațiilor, a întregii creativități și înțelepciuni. (…) Inconștientul poate fi un GHID valoros care indică totodată CALEA către adevărata noastră destinație…”.

Dacă avem răbdarea și chemarea sapiențială de a ne boteza în lumina clară, apoi de a țâșni spre cea mai înaltă zare a clnștiinței: starea de beatitudine -, putem întrezări (întreauzi!) ecourile unui alt adevăr fundamental generat de operele lui BRÂNCUȘI, adevăr infuzat de Ion Deaconescu, cu mare rafinament, în romanul său, \njme acela că el, BRÂNCUȘI, atinge, grație iluminărilor sale succesive, în progresie geometrică, deseori, „cunoașterea INEFABILĂ, directă, imediată, dincolo de cuvinte…”.

*

Într-o altă ordine de idei, ne dă ghes gândul că Ion Deaconescu a scris cu BUCURIE această carte, străluminat permanent de taina unui surâzător, ștrengar curcubeu/ zâmbet al lui DUMNEZEU pe care numai inițiații pot descifra inscripția străvezie, demnă de un proverb chinezesc, care-i de fapt o dodie de-a lui Confucius: „Toți oamenii sunt deștepți. Unii înainte, ceilalți după”.

Sau : „Tăria roții NU stă în butuc, nici în spițe, nici în obadă -, ci în golul dintre ele”.

Ori : „Chiar și drumul de 10.000 de li, începe cu un prim pas.”.

Nu ne putem abține să nu menționăm colosalul ecou pe care-l are la scară planetară opera lui BRÂNCUȘI, mai ales după editarea celebrei monografii, din 1958, a istoricului de artă elvețian Carola Giedion Welcker, ale acelora semnate de arhitectul englez David Lewis, George Uscătescu (în același an 1958, titular de catedră universitară la Madrid), dar și a volumelor de impact urieșesc semnate de Ionel Jianu, Mircea Eliade, Peter Neagoe, Mircea Deac, Petru Comarnescu, Petre Pandrea, Sidney Geist, Constantin Zărnescu, Radu Varia, Constantin Noica, Doina Lemny, Barbu Brezianu, Alexandru Buican, Balas Edith, Mihai Cimpoi, Serge Fauchereau, ca și de Victor Crăciun, Zenovie Cârlugea, Ion Mocioi, Romulus Diaconescu, Sorana Georgescu-Gorjan, Pavel Floresco, Petre Gigea-Gorun, Ilarie Hinoveanu, Pontus Gunnar Karl Hulten, Natalia Dumitrescu, Alexandru Istrati (aceștia trei – în colaborare/ coautori), Î.P.S. Calinic, Prea Fericitul Patriarh Daniel Ciobotea, Dan Lupescu, Horia Muntenuș, Adrian Petringenaru, Radu Lucian Stancu, Cristian-Robert Velescu, Romulus Vulcănescu

Faima lui BRÂNCUȘI era atât de mare încă din timpul vieții sale încât numeroși tineri, ce aveau să devină mari sculptori, i-au cerut cu ardoare să-i accepte drept ucenici în Atelierul său din Paris, str. Impasse Ronsin nr. 10. Numim o parte dintre ei: Hanna Ben Dov, Irina Codreanu, Milița Petrașcu, Gh. D. Anghel, Amedeo Modigliani, Romulus Ladea, Isamu Naguchi.

Toți aceștia au învățat enorm de la BRÂNCUȘI, reținând, pentru tot restul vieții și creației lor artistice, fără ca acesta să le-o fi spus vreodată în mod expres, că religia sa, a Titanului din Hobița, născut a doua oară la Craiova, era pe cât de simplă, pe atât de specifică strămoșilor săi din SACRUL spațiu carpato-danubiano-pontic: Religia omeniei. Religia bunătății. Religia iubirii aproapelui, „prefațată”, firește, de Amor intellectualis Dei” (iubirea supremă, spirituală, a lui DUMNEZEU).

*

Să-i dăm, din nou, cuvântul lui BRÂNCUȘI :

*„Viața mea n-a fost decât un lung șir de minuni. Cea dintți dintre minuni – Craiova.” ;

*„Când nu mai suntem copii, suntem ca și morți.” ;

*Creează ca un Dumnezeu, poruncește ca un rege, trudește ca un rob.” ;

*„Dumnezeu este peste tot. Dumnezeu este când uiți de tine și când ești umil și când te dăruiești. Dumnezeu este în opera ta. Ea este magică. O doamnă de la New York, care a simțit asta, a îngenuncheat și a plâns în fața uneia dintre Păsările mele. Iubesc ceea ce se înalță.” ;

*„Eu am făcut piatra să cânte pentru Umanitate.” ;

*„Nebuni sunt toți aceia care consideră sculpturile mele drept abstracte. Ceea ce cred ei că este abstract, este tot ce poate fi mai realist. Căci realul NU înseamnă forma exterioară a lucrurilor, ci ideea și esența fenomenelor.” ;

*Priviți-le până când le veți vedea ! Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut.”;

*„Din plenitudinea ținutului meu însorit eu mi-am făurit o rezervă de BUCURIE pentru toată viața – și numai așa am putut rezista.” ;

*„Sărutul a reprezentat pentru mine Drumul Damascului.” ;

*„Există un țel în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te desprinzi de tine însuți.” ;

*„NU căutați formule obscure sau mistere. Eu vă dau bucurie curată.” ;

*„Pământul te naște, pământul te crește și iată că pământul te mistuiește…”. .

Orice alte cuvinte sunt de prisos.

*

Revenim, totuși, la Nicolae Dabija, care își încheie apoteotic exegeza sa însuflețitoare, dar deloc encomiastică, de parcă ar pleda cu toată fervoarea, fermitatea și devoțiunea, de acolo, de lângă umărul drept al lui Dumnezeu, unde se află acum, de parcă ar pleda, pledează cu tărie pentru a i se acorda scriitorului nostru craiovean Premiul Nobel :

Îndrăznesc să cred că romanul Pasărea sunt eu de Ion Deaconescu este una dintre marile cărți ale literaturii române scrise în acest secol.”.

Ne îngăduim să ducem mai departe această justă, maioresciană și splendidă judecată de valoare : Pasărea sunt eu de Ion Deaconescu este una dintre marile cărți ale literaturii române și, totodată, una dintre marile cărți ale literaturii europene și mondiale !

Autorul merită pe deplin să fie încununat cu Premiul Nobel pentru literatură.

..//..

                         DAN LUPESCU

                                                Craiova, 5 ianuarie – 9 martie 2023

Articolul precedent
Articolul următor

Articole Conexe

Ultimele Articole