Senzorialitatea lirică a interviurilor prin care Excelenţa Sa, jurnalistul Ion Bădoi, ne prezintă integral patria pământească şi mistuirile ei spirituale
Aş începe prin a spune că în ziaristică, jurnalistul veritabil devine şi rămâne spirit totdeauna drept şi niciodată satisfăcut de minim pentru că, oricare i-ar fi aspectul contextual, realitatea nu poate fi prezervată. Am avut fericirea de a întâlni un jurnalist academist, (termen atribuit profesionistului rasat, tenace) pe care l-am descoperit activat de convergenţa acelui proces istoric măcinat de complexificări şi mutaţii socio – politice, marcat frecvent de amplitudine seismică. Exigenţa, latura sa de natură psihologică, de cele mai multe ori a radiografiat – folosindu-se de filtrul intervievărilor – însăşi viaţa, surprinsă în adâncimea ei prin aspectele exterioare, prin moravuri, fizionomii, abisuri de conştiinţă, ori vocabular. Adept al fundamentalei schimbări de atitudine faţă de realitatea unei societăţi decadente, pentru distinsul jurnalist ION BĂDOI – director fondator al “Opiniei Teleormanului” – angajarea în susţinerea idealurilor sociale şi naţionale face ca ideologia patriotică să devină dominantă, mai ales, în contextul perspectivei de distingere a conturului riguros ce evidenţiază ecuaţia nationalistă. Luând spre analiză structura volumului “Cronicar al timpului meu” (Editura Art Creativ – Bucureşti, 2018) semnat de Domnia Sa, vom descoperi gândurile sacrosancte ale bătrânului mag Ion Bădoi, precum ale aceluia din “Sacro Sanctae scientiae” – lucrare cantemiriană.
Vom sesiza imperioasa atitudine vis-à-vis de pericolul în care se află Limba Română, atât în interiorul ţării cât şi în zonele de interferenţă etnică (dincolo de graniţe) parcurgând articolul Laudă apărătorilor PATRIEI MELE – LIMBA ROMÂNĂ (p.22) unde, dincolo de înflăcărate declaraţii pe această temă, exprimate de Olga Căpăţână, Aurora Petan, Pr. Bojan Alexandrovici excelent titularizat Protopop de Dacia Ripensis, structurând şi interviul luat lui Ion Ungureanu, fost ministru al culturii din Republica Moldova, nu vom omite faptul de a recomanda o reevaluare a eminescianităţii care să-şi mute sediul în fiinţa noastră naţională deoarece, rostirea esenţială, întruchiparea logosului este glossa, limba, echilibrul. (iertare, Messer !) În mod deosebit ne atrage atenţia interviul cu susţinere cronologică al Mariei Berenyi în care este evidenţiat învăţământul românesc din Budapesta la jumătatea secolului al XIX – lea, datorat în mare parte străduinţei profesorului Alexandru Roman condamnat în martie 1869 la un an de temniţă într-un nedrept proces de presă.
Totuşi, Ion Bădoi – ca un adevărat maestru al metaforelor de substrat – sugerează faptul că ontologia manifestată istoriceşte între Câmpia Panoniei şi Munţii Apuseni, este o medicina entis care nu vindecă nimic, dar judecă totul: (Plânge mierla prin păduri / Robu-i Roman la Unguri / Pentru sfânta dreptate / Că noi n-avem din ea parte – [folclor] ) Dinspre ceva asemănător ni se arată şi criza substanţei de conştiinţă evidenţiată în conţinutul titlului TRIANON, o stafie ce bântuie Ardealul (p.216) prin care, distinsul nostru jurnalist, intenţionează să declanşeze stimulatorul peren al gândirii constructive, până când va face următoarea observaţie: Şi totuşi, a fost ales un prefect de etnie maghiară, care, întâmplător sau nu, la investire a “uitat” să depună jurământul de credinţă. Această aparenţă nu este un X exterior, un altceva pentru esenţă, ci este propria aparenţă a esenţei ce nu se lasă diluată deşi, mirosul ei provocat prin agitaţie nationalistă în virtutea a ceea ce a fost cândva imperiul austro – ungar, vine de undeva din fundul grădinii…
Tot aici putem încadra situaţia cetăţenilor sârbi de origine română de pe Valea Timocului, astfel încât, credem că ar trebui canonizată Ziua Suferinţei Româneşti, cu speranţa că doar marcând o zi anume în sinacsarul ortodox, se va întâmpla revigorarea românismului de structură… Parcurgem cu deosebit interes titlul Lecţia din Manualul de anticristologie. Interesantă diviziune, interesantă înţelegere restrictivă a conceptului escatologic…Invocăm aici concluzii din Tratatul logico – filosofic al lui Wittgenstein. De ce ? Simplu: Marile probleme ale vieţii sunt condamnate să nu devină vreodată obiect al discursului ştiinţific sau, semn al tensiunii insolubile între exigenţele ortodoxe, şi logicismul filosofic.
Ion Bădoi ne pune la încercare cunoştinţele filosofice prin această disciplină ascetică răsturnată. Ne face clar înţelesul că o carte foarte bună o poţi începe a citi de oriunde a-i deschide-o. Un posibil model chiar şi pentru Cristian Bădiliţă ? În a citi se situează abstractul şi concretul libertăţii, drept adevărul necesităţii de libertate. Această dilemă, precum şi încercările de a o soluţiona apodictic în favoarea cititorului, ţine de mai puţin cunoscuta psihologie jurnalistică prin care Ion Bădoi demonstrează profesionalismul absolut. Continuăm să fim surprinşi de un titlu ferm, la opt ani de la plecarea în lumea spiritelor a unui Titan al culturii româneşti, şi anume: Nu trageţi în Adrian Păunescu ! (p. 239) Bine formulat ! Chiar şi după opt ani de la deces, Adrian Păunescu (dascălul meu de vers) este şi va rămâne modelul unui Pontifex Maximus Cultural Naţional şi va fi contestat de unii (prea puţini) ori adulat de alţii (cei mai mulţi)… Este explicabil de ce o asemenea înţelegere hiperobiectivă a spaţiului şi timpului păunescian a trezit interesul pasionat al unui redutabil jurnalist cum este Ion Bădoi care activează cronologia luptelor cerebrale susţinute şi câştigate de Păunescu în timpul său “trăit”, cât şi elementele unice ale temporalizării sale originale: “În Adrian Păunescu s-a tras din toate poziţiile şi cu toate armele posibile”. […] “A fost contestat omul, scriitorul, conducătorul de cenaclu, ziaristul, omul politic, dar niciodată nu i s-a contestat talentul, sau, dacă s-a încercat, contestatarii s-au făcut de râs”.
Continuându-ne lectura vom aborda un titlu de referinţă lansându-ne în abisul poesferei declinate, Înălţătoare trudă, falnică realizare poetică, (p.363) prin conjunctura căruia se contribuie la reîntâlnirea noastră după ani şi ani cu Desluşitorul chipurilor de cuvinte, cu cel care ne-a însoţit prin episodul atât de repede uitat, numit Artur Silvestri, cu cel pe care l-am descoperit la Editura Cartea Românească în 1986 Privind în ochii patriei, nimeni altul decât Theodor Râpan, foarte apreciat de către regretatul (alt bun şi mare prieten) Radu Cârneci. Iată aşadar, cum heraclitismul (relaţia filosofică dintre spirit şi foc… arderea spirituală) şi logicismul reflex, demonstrează la Ion Bădoi un caracter de infinită procesualitate al realităţii creându-şi un mediu omogen al gândirii, a cărui structură se identifică cu imaginea concretă cotidiană a societăţii, şi astfel, gândirea de substanţă se va contopi cu gândirea pentru situaţia unui subiect. Supus noilor orientări de natură politico – socială, distinsul jurnalist va puncta în mai toate interviurile sale nuanţa de apocastază transferată prezentului chiar dacă motivaţiile sunt diverse, cu atât mai mult cu cât, ca stare, Domnia Sa se manifestă deschis în procesele dinamice profesionale de intensificare a modulaţiei emoţionale, în raport cu conţinutul concret al existenţei sociale . (vezi printre altele, Lecţia de Cucuteni p.196)
Deoarece conştiinţa hotărăşte prin optare preferinţa unui anumit gen de carte, vom recomanda totuşi cu sinceritate parcurgerea volumului pus în discuţie, şi vom lăsa la latitudinea onor cititorului nostru decizia de a (sau nu) pune în lumină determinaţiile acestui complex obiectiv umanist, numit ION BĂDOI, atrăgând atenţia asupra faptului că orice valoare culturală autentică, se poate transforma într-un moment important al îmbogăţirii experienţei privind procesul fundamental al propriei noastre existenţe.
CRISTIAN NEAGU
