MAREŞALUL ION ANTONESCU – o biografie
de Teşu SOLOMOVICI
( I I )
Ion Antonescu în anii Primului Război Mondial
Războiul pentru Unitatea Naţională început în 15 august 1916 îl surprinde pe căpitanul Ion Antonescu în Biroul de Operaţii al Corpului 4 Armată, unde fusese mutat încă de la 1 aprilie 1915. Generalul Constantin Prezan, comandantul Corpului 4 Armată, îl remarcă imediat pe Ion Antonescu. Acesta îi va purta lui Prezan o preţuire nedezminţită, iar colaborarea deosebit de fructuoasă Prezan-Antonescu va asigura armatelor româneşti victorii istorice. La 16 august 1916, când generalul prezan devine comandantul Frontului de Nord, el îl promovează pe căpitanul Ion Antonescu şef al Biroului de Operaţii al acestei armate. Susţinut puternic de Prezan, căpitanul Antonescu desfăşoară o activitate supraomenească: concepe şi redactează proiecte şi ordine de operaţiuni, supraveghează executarea lor şi ia hotărâri grabnice în orice împrejurare, încărcându-se astfel cu curaj de partea sa de răspundere. Armata de Nord reuşeşte să învingă rezistenţa inamicului, pe care îl împinge adânc în Transilvania. Numai când mersul operaţiunilor de pe celelalte fronturi ale teatrului de operaţiuni determină Marile Cartier General român să retragă trupele din Transilvania pe poziţiile de frontieră, va fi obligată şi Armata de Nord, în plină victorie, să se retragă. Antonescu propune fixarea trupelor române în Carpaţii Moldovei, de unde zădărniceşte toate încercările inamice de a străpunge linia de apărare. Măsurile luate de Prezan şi Antonescu constituie un exemplu clasic de apărare pe trei văi – Bicaz, Trotuş şi Oituz – care deschid, convergent, căile de comunicaţie spre Oneşti. Rezultatul a fost că Moldova nu a putut fi invadată de inamic, deşi forţele duşmane erau superioare ca număr şi materiale.
La 1 noiembrie 1916, la propunerea generalului Prezan, Ion Antonescu , avansat la gradul de maior, este numit şef al Biroului de Operaţii al Armatei I. Şi din nou îşi dovedeşte iscusinţa militară, astfel că el este felicitat şi decorat de Regele Ferdinand.
La 12 noiembrie 1916 devine şeful Biroului de Operaţii, fără şef de Stat Major, al Grupului de Armate comandate de generalul Prezan, unde pregăteşte Bătălia de la Bucureşti, a cărei concepţie constituie una din cele mai măiestre şi îndrăzneţe operaţiuni de război. Bătălia ţine de la 12 la 20 noiembrie 1916. În tot acest timp, maiorul Ion Antonescu a dovedit o energie şi rezistenţă inepuizabile, nu numai prin faptul că a elaborat mereu şi la timp toate proiectele de operaţiuni şi ordinele de execuţie, dar mai ales prin aceea că dinamizează aparatul executiv, comandanţi şi trupe.
Documentele atestează rolul covârşitor deţinut de Antonescu în pregătirea şi conducerea operaţiunilor din Moldova din anul1917. Bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz poartă amprenta gândirii militare şi patriotismului său exemplar. ………………………………………………………………………………………………………………………………
Pentru anii primului Război Mondial, nu avem o cronică mai exactă decât cea întocmită de Ion Antonescu. Este atu-ul mărturiei directe a unuia din eroii epopeii. Înainte de a relata bătăliile şi evenimentele politice, Antonescu schiţează cadrul românesc şi programul politic al unirii tuturor românilor. Antonescu insistă asupra dezvoltării conştiinţei naţionale a poporului român, în ce priveşte originea, valoarea şi drepturile lui istorice.
„ Datorită acestei renaşteri, s-a ajuns la un program politic, care ducea la realizarea programului pe care Mihai Viteazul l-a lăsat, odată cu capul lui, moştenire sfântă întregului popor, scrie Antonescu”.
Programul urmărea înfăptuirea următoarelor trei mari idei:
a) Mai întâi Unirea celor două Principate.
Fapt împlonit în 1859, când Moldova şi Muntenia s-au contopit şi au constituit ţara de atunci cunoscută în lume cu numele de România.
b) Independenţa Ţării. Scop atins la 1878, când, după 4 secole de dureroase înjosiri şi suferinţe . Principatele, astfel unite, îşi iau în deplină libertate zborul către progres şi îşi îndreaptă privirea către Carpaţi.
c) Gruparea tuturor românilor din Dacia -Traiană într-un unitar liber şi puternic.
În fine, după doi ani de nesfârşită şi chinuitoare neutralitate, ziua cea mai mare a Neamului soseşte. La 15 august 1916, regele trage sabia şi, cu un gest energic, răstoarnă dintr-o dată bariera care, de 1000 de ani, frângea în două trupul aceleiaşi Ţări. În aceeaşi noapte trupele noastre de acoperire treceau în fuga mare Carpaţii, în tot lungul lor. Inamicul fiind surprins aruncă armele şi fuge. Rând pe rând, defileurile cad în mâna noastră. Porţile Transilvaniei sunt astfel larg deschise celor trei armate care, mai târziu, vor înainta concentric, către inima ei. Pentru prima oară, de la Mihai Viteazul, Stindardele româneşti înveselesc şi luminează câmpiile scăldate, o eternitate, numai în lacrimi şi în sânge. Pe urma lor, în genunchi şi plângând, copiii şi femeile cernite, strigau „Doamne! Ajută-le!”.
Astfel începem, într-o zi de sărbătoare, războiul cel mai măreţ din istoria noastră, ca glorie, suferinţe, sacrificiu, umilinţe şi rezultate. În timpul acesta trupele se mobilizau cu grăbire şi, dornice să dea mai curând pieptul cu duşmanul, alergau către zonele de concentrare…
…………………………………………………………………………………………………………………………..
O reuşită a lui Antonescu: ocuparea Budapestei
Toată istoria ofensivei şi ocupării Budapestei de către trupele române a fost lăsată voit în obscuritate. În centru acestei istorii se află Ion Antonescu; interese internaţionale au impus ca despre această acţiune militară şi politică să se vorbească cât mai puţin. Nici astăzi povestea nu e pe deplin clarificată. Magherescu o schiţează cam aşa:
„Locotenent-colonelul Antonescu, chemat la şefia Secţiei a III-a, în cadrul comandamentului încredinţat generalului Prezan, întocmeşte planul de campanie, iar trupele române înaintează victorioase până la poalele Apusenilor. Acolo românii sunt siliţi să facă faţă ofensivei trupelor maghiare, pe care le înfrâng după lupte grele, silindu-le să se retragă şi să părăsească întreaga Transilvanie. Armata română eliberează tot teritoriul românesc dintre Carpaţi şi Tisa, depăşeşte Oradea, Aradul, trece frontiera, pătrunde în Ungaria, trece Tisa pe un pod de vase şi înaintează spre Budapesta. Comisia Aliată de la Paris, înspăimântată de această incredibilă desfăşurare de forţe ale unei armate care fusese considerată distrusă şi dezonorată, prin faptul că încheiase pace separată cu germanii, intervine şi, prin trimişi speciali, opreşte coloanele române pe linia unde ajunseseră, la circa o sută de kilometri de Budapesta. Dar brigada de cavalerie a generalului Rusescu nu se opreşte. Nesocotind ordinul primit de la Marele Cartier, brigada se pune într-un marş forţat şi intră cu două zile în avans în Budapesta, ocupând-o cu două regimente de cavalerie. Budapesta a răsuflat uşurată, sub adumbrirea tricolorului românesc, desfăşurat în Piaţa Andrassy, scăpând de sub teroarea lui bela Kuhn, care începuse să instaureze în Ungaria comunismul, model sovietic. După două zile, o brigadă de Vânători de Munte, intră şi ea falnic în Budapesta. Şi astfel războiul românesc se termină printr-o victorie care are ca rezultat întregirea neamului”.
Nemediatizată suficient, ocuparea Budapestei nu va fi înregistrată între reuşitele lui Ion Antonescu. Doar câteva propoziţiuni a permis acesta să se scrie despre episodul maghiar, atunci când a devenit Conducătorul Statului:
( Va urma )
