Inscripție pe rama Portretului
de bărbat adevărat
Scriitor cvasi-total, universitarul George Sorescu ne lasă impresia – după ce i-am parcurs pe îndelete o bună parte a creației sale din sfera poeziei, prozei, criticii și istoriei literare – că și-a însușit în profunzime, ilustrează și slujește cu devoțiune idealul omului iluminat, cu obârșii temeinic înșurubate în falii greu de bănuit, dacă nu de-a dreptul inaccesibile pentru cei neinițiați în limbajul ezoteric al literaturii, mitologiei și filosofiei străvechi ori mai nouă, contemporană cu noi înșine.
El pare că merge, zâmbind, spre Dumnezeu, cu iubire, sete de absolut, speranță și încredere în izbânda finală, care izbăvire este.
Tocmai de aceea nu mă sfiesc să rostesc, în debutul acestei inscripții: Ajută-mă, Doamne, să pun început bun acestui nou prunc literar!
*
Hălăduind mai multe decenii – asemenea unui Prâslea cel voinic, dar care, poate, nici nu știe că se află în căutarea merelor de aur – prin universul operei scrise de Domnul Profesor George Sorescu, mi s-au limpezit, încet-încet, câțiva dintre vectorii personalității sale, care se regăsesc, firește, în creațiile cărora le-a dat viață.
Le înșir, fără alte comentarii, ca în ritualul datinii strămoșești numită „Strigarea numelor/ Strigarea peste sat”, din noaptea dinspre Joia Paștilor, când cerurile se deschid, iar flăcăii – înflăcărați de chiar numele pe care le strigă – dau drumul, de pe colinele ce le proteguiesc blajin cătunele, roților de foc, veritabile trasoare ochind inima codanelor/ mândruțelor de măritat, pe care și le doresc iubite, soții și mame ale copiilor ce urmează a fi procreați dimpreună.
Așteptând să audă ecoul propriilor prenume, fecioarele strigate se abandonează versurilor incantatorii, de jeratic magic: „Bădișor depărtișor,/ Nu-mi trimite-atâta dor…”.
*
Iată-le, trăsăturile de cariatidă vie ale omului, profesorului și creatorului George Sorescu: chip senin (inclusiv chipul spiritual!), armonie lăuntrică, modestie, vocație a faptei bune, simț al măsurii, pace interioară, frică de Dumnezeu (care vindecă de orice fobii), serenitate.
De când îl știu – și sunt vreo 50-51 de ani – este blând și smerit cu inima.
*
În tot ceea ce întreprinde și creează, poți regăsi – dacă nu te-ai născut orb pentru frumos ori călău al valorilor – vibrația rotundă, armonia muzicii de sfere, cu țintă întru infinire.
Regăsești linia pură și sigură, măiestrit caligrafiată, a întruchipărilor figurativ-metafizice, smalțul nevăzut, dar fierbinte, cromatica ancestrală a ceramicii noastre proto-dacice, de Cucuteni, Gumelnița, Vădastra, Cârcea, Schela Cladovei, Cârna și din suratele lor, tezaure de duh strămoșesc, îngropate (sau deja dezgropate) din miile de situri arheologice din antichitatea noastră, de opt-nouă ori milenară.
*
Trecând, în septembrie 2017, pragul de purpură al vârstei biologice nonagenare -, George Sorescu se poate mândri că și-a purtat cu demnitate și bărbăție crucea destinului său temerar, rămânând – spiritualmente – permanent în corabia neamului său.
Rămânând, mereu împreună, cu apostolii minunați ai identității – unice – a străbunilor săi din vatra Europei vechi, adică de aici, din mirificul spațiu carpato-danubiano-pontic.
La 92 de ani și două luni de viață aproape isihastă -, George Sorescu este vertical și demn, mai dihai decât sicomorii din Parcul Romanescu, ori supraviețuitorul incredibil: arborele veșniciei, Ginkgo Biloba, pe care nici „atomica” de la Hiroshima nu l-a putut răpune.
Mintea sa este mai verde, mai crudă în prospețimea sa incredibilă și mai deschisă decât a multor „șoimi ai patriei” care, la 65-70 de ani, se auto-extermină, considerându-se …bătrâni, terminați, fără vlagă și fără orizont… Iar trupurile lor, nevinovate, execută ce le dictează creierul, docil, al domniilor lor. Adică intră în năruire.
*
În tot și în toate, protagonistul nostru drag a dovedit și probează rigoarea, exactitatea și finețea specifice doar câtorva maeștri ai neurochirurgiei minim invazive, precum medicii primari, de la Colentina, Ionuț Gobej și Dorin Bica, echipă de standard planetar!, care practică incizii cât se poate de mici, dar care deschid căile descoperirii esenței tumorilor pe creier -, în cazul nostru, al operelor atent disecate, analizate, interpretate de George Sorescu, posesor autoritar al artei hermeneutului care fu ucenic la clasicii din antichitate și din Renaștere.
Se vede, totodată, că nu întâmplător, la începutul anilor 60 – după ce se afirmase plenar, răstimp de opt ani, la Liceul „Traian” din Drobeta-Turnu Severin -, George Sorescu a fost ales de cel ce fusese profesorul viitorului Rege Mihai I și avea să avanseze până la piscul de doctor docent, bravul craiovean Ion Zamfirescu, să-i fie asistent universitar la Literatură Universală și Comparată, la Craiova, știind că mentorul lui Marin Sorescu se școlise cu G. Călinescu și Tudor Vianu, în prima Citadelă a filologiei noastre, din cadrul Universității București, ctitorită de A. I. Cuza, Domnitorul Principatelor Române.
În tot ce au în ele mai bun, valoros și antologic, poemele lui George Sorescu se plasează la aceeași altitudine cu creațiile cele mai izbutite ale fratelui său Marin Sorescu.
Exegezele literare, dedicate scriitorilor români și străini, sunt, de asemenea, comparabile cu eseurile de profil ale „Mondialului” Marin Sorescu, încununat cu Premiul Herder în 1991 și cu alte valoroase premii internaționale. Propus, totodată, pentru Premiul Nobel.
Dialogurile celor doi frați despre zările mitice și biblice ale creațiilor literare ori despre mecanismele, articulațiile „inocente” sau vălurile, succesive, de rafinament dezlănțuit din hora incandescentă a tragediilor antice, sunt nu numai savuroase, suculente, ci și pline de învățăminte.
Marin le-a și valorificat, le-a exploatat cu istețime oltenească și le-a pus la lucru în capodoperele lui dramatice, de la Iona, Matca, Pluta Meduzei, până la A treia țeapă și Vărul Shakespeare.
George Sorescu a fost – totdeauna cu discreție – nestorul de taină al fratelui său Marin.
*
Cel mai valoros dramaturg român postbelic, împreună cu Dumitru Radu Popescu -, Marin Sorescu glosează, în lamura eseului său Cei vechi, stârnit de sfaturile insistente, încă din adolescență, ale lui George: „Cei vechi, adică cei bătrâni. Cei bătrâni, adică cei înțelepți. Cei înțelepți, adică cei morți. Învățăm din mers. Care e ideea absolută despre tragedia greacă? Mărturisim că n-o cunoaștem. Hegel ar fi putut sonda aici fructuos, în căutarea spiritului universal. (…) Care e marea descoperire a lui Sofocle? Că istoria este, în ultimă instanță, mit. Eschil a dorit să facă teatru istoric, cum l-am boteza noi astăzi, după cum Homer cel orb, bâjbâind cu bățul pe urmele lui Ulise, dorea să cânte cronica exactă. Pornind de la cotidian și concret, geniul grecesc sare mereu în universal și eternitate.”.
Încheindu-și periplul prin lumea tragediilor antice – după popasuri în eseuri super-concentrate precum Modra, Oedip, Fecioara urmărită de tăun, Tragoi, A rumega bine, Trecerea prin sabie, Despre natură, Structuri („…o mitologie care se varsă” – M.S.), Frica și mila, Purificarea, La un liman -, Marin Sorescu mărturisea bulversant, într-un noiembrie 1971, chiar pe 13, de ziua Sfântului Ioan Gură de Aur, mărturisea și parcă ofta cu deloc disimulată obidă, dincolo de orice paradox:
„Cea mai mare nemulțumire a mea e că n-am putut să mă realizez ca dramaturg, din cauză că piesele mele, nefiind publicate ori jucate la timp, n-am putut avea o evoluție normală, să învăț din confruntarea cu publicul și să nu mă cramponez de niște lucrări scrise acum șapte ani, pe care trebuie încă să le explic. În privința sprijinirii dramaturgiei originale, se folosește prea des o tactică de hărțuială.”
După care, în ultimele trei trepte ale răspunsurilor sale (presupunem, la o anchetă de opinie a revistei Luceafărul, bazată pe 11 întrebări), să puncteze decisiv, tinzând la feeria apoteozei:
„9. Să fim realiști, adică realismul de acasă să se potrivească cu cel din carte. Să credem în ceea ce scriem și să nu ne fie rușine că trăim aici și acum. Să fim contemporani cu cititorii noștri și să ne străduim să dăm epocii acesteia strălucirea pe care o merită.
- 10. Să (mai) scriu ceva.
- România este ultima descoperire frumoasă a lumii. Dintr-odată, tot globul a aflat de un popor care trăiește demn, de mii de ani. El are un cuvânt inspirat de spus întregii lumi.”.
Tare ne vine să afirmăm, după asemenea aserțiuni apodictice, că – pe urmele lui Nicola Tesla, Traian Vuia, Henri Coandă, Victor Babeș, Gogu Constantinescu, Ștefan Odobleja, ale inginerului adâncurilor: Bazgan ori ale doctorului Paulescu (din lumea fascinantă a pionierilor în știință, tehnică și tehnologie), dar mai ales pe urmele lui Constantin Brâncuși și Eugen Ionescu, din lumea artelor -, Marin Sorescu își poate aroga dreptul suprem de avangardist al secolului XXI. În ceea ce privește revoluționarea textului dramatic, tâmplă lângă tâmplă cu un alt oltean (cu portaltoi transilvan, al lui Marin fiind sud-dunărean), pe care l-am amintit deja, Dumitru Radu Popescu.
Consună cu el/ cu ei, dar aceștia în planul artei de la luminile rampei, regizorul-artist vizual total Silviu Purcărete și trupa de elită a actorilor și tehnicienilor de culise ai Teatrului Național din Craiova -, desigur, nu din deceniul acesta (al manelizării, bulevardierizării, satanizării cvasi-totale), ci din anii 1990-2001, adică exact din Deceniul de platină: Emil Boroghină – Silviu Purcărete.
Facem recurs pentru cea din urmă dată, în acest context, la strălucitul Marin, în ale cărui dicteuri se regăsește cu aplomb și destinul fratelui său, George Sorescu: „O literatură nu se poate face fără scriitori (spun o noutate?), doar cu voluntari, oricât de bine intenționați. Locul de muncă al scriitorului e însăși conștiința sa; și cum nu poți fi în același timp în două locuri, nu poți avea nici două conștiințe deodată. (…) Secretul de a fi mare scriitor este simplu: să spui lucrurilor pe nume. (…) Terchea-Berchea, care-și fură căciula, nu e scriitor. Iar dacă încerci să furi căciula poporului tău nu înseamnă că devii în mod automat scriitor național. Să nu cădem în poleială și, pe lângă sărbători, să avem și zile de lucru. Pentru că nu avem nevoie de foițe de staniol colorate pe inima vie a realității, care tocmai pentru că e vie și adevărată uneori poate să însemne și o rană deschisă. Un doctor bun nu ascunde cu mâna rana, ci face totul ca să o vindece.”.
Purificarea și tămăduirea întru mit, mitologie și literatură – întemeiate pe un puternic substrat filosofic, etic și moral – constituie cheia de boltă a personalităților ce intră în istorie cu numele de Marin și George Sorescu, ori George Sorescu și Marin Sorescu…
*
Dacă privim în profunzime, până la îmbrățișare fraternă/ identificare, reverberațiile eclatante ale aurei spiritului profesorului George Sorescu -, este imposibil să nu descifrăm îndemnul subtil, dar ferm, șoptit în taină, ca o rugă neîncetată: prețuiți-vă identitatea, mitologia, specificul național, cultura tradițională.
Păstrați-vă mintea deschisă, pentru a descoperi misterul cuantic de Aici și de Dincolo – adică Lumina, Iubirea, Iertarea: Trinitatea care este Dumnezeul nostru, al tuturor și al întregului Univers!
Doamne, ajută-ne! Și dă-ne – pe cât se poate – scânteierile, fulgurațiile savantului Dumitru Constantin Dulcan, bară de aur nativ a Spiritului traco-geto-dacic, Spirit din care au lăstărit toate limbile Europei, toate culturile și civilizațiile lumii, de la cea sumeriană, minoică și etruscă până la „junioarele” elină și latină!
..//..
DAN LUPESCU
Craiova,
Noiembrie 2019,
în zilele Sfinților
Nectarie,
Mina,
Victor,
Ioan Gură de Aur