Categorized | Patria noastră

”Înfrățirea Olteniei cu Transilvania” – Careul de Ași !

Posted on 28 August 2022

Ediția a VI-a, de vis, a Festivalului transcarpatic

Înfrățirea Olteniei cu Transilvania

Careul de Ași !

În Mihai Viteazul – Restitutor Daciaea reînviat, acum 422 de ani, spiritul lui Burebista, regele regilor din Europa Veche, cel ce a reușit biruința istorică, cvasi-incredibilă, de a uni cele 222 de triburi daco-geto-tracice în primul stat centralizat și independent DACIA, căruia Imperiul Roman era nevoit să-i plătească tribut.

Peste mai bine de un mileniu și jumătate după Burebista, la 1600 -, Mihai Viteazul reușea prima unire politică a celor trei țări române, într-o străfulgerare de geniu militar și diplomatic, care în planul comerțului transcarpatic anticipa, ehei, cu multe secole, actuala Uniune Europeană.

În Tribunul românilor de pretutindeni – odrasla de aur, purpură și diamant a învățătorilor din Bârca, dar căsătoriți în Transilvania: Adrian Păunescu (ivit pe lume, însă, la Copăceni / Bălți, peste Prut, în România Mare, tocmai în Ziua Sfântului Ilie, însemn heraldic, de sorginte divină, 20 iulie, 1943) avea să se întrupeze, acum aproape opt decenii, spiritul aceluiași Brav Voievod Român ce vroia să refacă Imperiul Bizantin – Mihai Viteazul.

Nebun după Hristos (ceea ce nimeni n-ar vrea să-i recunoască!, ne-aprofundându-i opera literară), Nebun după Istoria, Vetrele și Dorurile strămoșești – Adrian Păunescu a hotărnicit, într-un noiembrie 2010, ca – din Duhul său în drum spre vămile văzduhului – să se nască neștiutul, nebănuitul (încă) Voievod al Neamului, care, dincolo de zarea anilor 2030-2033, va prelua, cu mână forte, SCEPTRUL României de azi, al Daciei de ieri, Grădina Maicii Domnului.

Vă rog să zâmbiți, să lăcrimați a bucurie și, mai ales, să aveți răbdare, prieteni ! Lăsați Timpul să lucreze. Și totul se va făptui. La acel moment istoric, rânduit de Dumnezeu.

Dan L. BORCAN 2022 (1) *

Până atunci, să revenim în România augustelor vibrații din această vară 2022.

Să revenim în Oltenia lui Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu.

Să revenim în Transilvania lui Iancu de Hunedoara și a lui Matei Corvin, a Crăișorului Avram Iancu. A lui Horea, Cloșca și Crișan. A lui Gheorghe Doja, cel tras pe roată și încoronat cu fier incandescent. Și a lui Mihai Viteazul – Transilvanie.

În Alba Iulia să revenim, acolo unde au fost încoronați, exact acum 100 de ani (15 octombrie 1922), Ferdinand, Regele Întregitor, și magnifica sa Regina Maria, cheia de boltă a făuririi României Mari.

În nimbul de lumină al acestei Capitale a României Reîntregite, Alba Iulia, un alt lăstar al spiritului monumental al lui Adrian Păunescu a lansat, în 2017, adică în ajunul Centenarului Marii Uniri, Festivalul – Tornadă.

Acest Festivalul de la Ighiu ține locul tuturor instituțiilor și autorităților sufocate de lingăi de clanțe (pe care cineva a avut grijă să toarne, din belșug, rahat / kktt !), lingăi perverși și trădători de țară.

Acest jurnalist bătăios, scriitor adevărat și lider al promovării valorilor românești NU va pretinde, nicicând, vreo moștenire de ordin material. Pentru că și-a luat chiar o pavăză de iriși imperiali din a se preface că i se pare a fi mai aproape de filosofia poeziei lui Nichita Stănescu și Ion Barbu – cel …dus, după melci, în Isarlâk.

Și din geana spiritului lui Constantin Noica – s-a înfiripat universul liric al lui Mircea Anastasie Borcan, ori din lacrima înghețată a lui Emil Cioran, a lui Mircea Eliade și a atâtor români duși, de la Brâncuși, până la cine mai știe ce păstori de urși…

A fost botezat cu prenume Voievodal: MIRCEA (cel Bătrân, cel Mare), conjugat cu altul de mucenic: ANASTASIE. Numele său de familie este BORCAN. Denaturat, evident, de notar, deoarece, născut fiind în Bârca, NU avea cum să fie altfel decât BÂRCAN: Dar, cum unora li se pare greu a pronunța până și Bârsan („Oiță bârsană, ori mi-ești năzdrăvană…”), nu aveau cum să admită BÂRCAN. Așa după cum și bunicii mei dinspre mamă, din Sărbătoarea (Dolj), s-au pomenit, în acte, BĂRCAN, în loc de Bârcan, adică veniți din Bârca…

*

Sub semnul incandescenței bine temperate, al spiritului vulcanic domolit, potolit ca sub adierea brizelor înțelepciunii sacerdotale par a se înscrie, a se conjuga – într-o HORĂ a Spiritului Românesc primar – creațiile a patru contemporani de-ai noștri, doi gorjeni și doi doljeni.

Adică din două județe – Gorj și Dolj – al căror destin geostrategic, militar, cultural și comercial este croit sub plesnetul fulgerător al aceluiași bici de foc divin: râul Jiu, văr primar cu Oltul și Mureșul, care din munții inimii Patriei noastre – Transilvania – izvorăsc și curg spre felurite puncte cardinale, dând viață spițelor nemuritoare ale altei Roți a Soarelui (HORA) înainte mergătoare în istoria noastră de vreo opt-nouă milenii supraviețuitoare.

Este vorba despre gorjenii Tudor Arghezi și Constantin Brâncuși, respectiv, despre doljenii Adrian Păunescu și Mircea Anastasie Borcan.

Sunt patru ctitori NU doar din perspectiva specificului UNIC al creațiilor lor artistice, ci și din aceea pragmatic-telurică, marcată de spiritul de chibzuință, gospodăresc-domestic, grație căruia au înființat și au păstorit:

  1. Arghezi – Marele Țăran oltean pripășit în cosmopolita urbe a Bucureștiului, unde a clădit, fără pic de grabă, la Mărțișor, o cetățuie (davă dacică?) suficientă sieși, care putea produce orice, de la mămăligă, vin și miere, până la industria …editorială (cf. Aureliu Goci) ;

  2. BRÂNCUȘI – care a răsădit, în buricul Orașului Luminilor, Paris, Capitala Franței și capitala artistică a lumii de acum un secol, o gospodărie rurală gorjenească, intrată în istoria artelor sub denumirea Atelierul (Atelierele) BRÂNCUȘI: str. Impasse Ronsin nr. 10, în coasta Centrului Cultural Pompidou, unde – după 1990 – a și fost refăcut spațiul sacru de creație al „celui mai mare sculptor al omenirii, Constantin Brâncuși” (Adrian Păunescu: Oltenia, eterna Terra Nova). Sfântul din Montparnasse – cum era gratulat Brâncuși -, rămăsese, esențialmente, un sihastru de Hobița – apreciază Aureliu Goci ;

  3. Păunescu – Tatăl Absolut al Cenaclului „FLACĂRA”, fenomen cultural și mișcare socială de tip american, care, din 1972 până în vara anului 1985, aduna mii, zeci de mii de tineri, adulți și seniori în sălile polivalente și pe stadioanele țării, în neuitate manifestări însuflețitoare în care se scanda „LUMINĂ-LUPTĂ-LIBERTATE !”, replică ostentativă și frondă fățișă față de oficiosul slogan „Ceaușescu și poporul” (completat, la Craiova, de un al doilea vers: „Oblemenco, șut și golul !” ) ;

  4. BORCAN – Mircea Anastasie Borcan, născut, crescut și școlit, până la anii facultății, tot în Bârca, adică în aerul tare, viguros și nemuritor al Culturii CÂRNA, nestemată în salba culturilor noastre de cinci-șase ori milenare, de pe Valea Dunării, începând cu Gârla (Dudașul Schelei), trecând prin Desa, Vădastra, Sucidava, până la Gumelnița, Păcuiul lui Soare, Adamclisi, Dervent…

Mircea Anastasie BORCAN, sărbătoritul nostru din aceste zile toride ale lui August 2022, când – în Mărțișorul întemeiat de el la Ighiu (IGHIU care înseamnă Izvorul tămăduirii), lângă Alba Iulia, adică în minunata gură de rai botezată de el și de soția sa Terra Parck, geamănă cu Terra Mythica – trăim feeria ediției a șasea a Festivalului „Înfrățirea Olteniei cu Transilvania”, al cărui întemeietor și motor cu combustie cosmică este însuși el, fiul mândrei comune Bârca, din județul Dolj.

*

Pentru a NU pierde ideea, pe parcurs, îi sugerăm bravului scriitor, publicist și editor Andrei Păunescu să altoiască – alături de cele trei volume tematice antologice, pe care le-a publicat, în 2019, la Editura Sitech din Craiova:

ȚARA în poezia lui Adrian Păunescu,

DRAGOSTEA în poezia lui Adrian Păunescu,

PĂRINȚII și COPIII în poezia lui Adrian Păunescu,

un al patrulea:

PSALMII și poezia de inspirație biblică scrise de Adrian Păunescu.

Este obligatoriu, cu atât mai mult, cu cât nimeni NU a observat acest segment – foarte bogat și extrem de expresiv – din universul liric edificat cu fervoare de Titanul din Bârca.

Fără a fi câtuși de puțin habotnic ori ostentativ religios (nici NU avea cum, în contextul social-istoric și ideologic dat) Adrian Păunescu s-a dovedit, permanent, un smerit român cu Credință în Tatăl Ceresc, în Fiul și în Sfântul Duh. Ceea ce l-a și salvat în viața pe care și-a dăruit-o torențial, sacrificial, mii și mii de nopți, mulțimilor, poporului său.

*

Calitățile inexorabile ale poemelor sculptate de Tudor Arghezi, de Adrian Păunescu și de Mircea Anastasie Borcan în antracitul stră-milenar al Limbii Române în Spiritul nepereche al acestei Mume a tuturor limbilor din Europa Veche (răspândită sub „pseudonimul” de proto-latină sau latina vulgară) -, intră în consonanță cu liniile de forță și cu esența capodoperelor cioplite în piatră, în marmură, în lemn ori turnate în bronzul nemuririi de Constantin Brâncuși.

Pentru că tuspatru aceste galaxii de creații artistice – adică ale lui Arghezi, Brâncuși, Păunescu, Borcan – se întemeiază pe aceeași Rădăcină de Foc spiritual: basmele și eresurile, doinele, cutumele și credințele pelasgilor, agatârșilor, proto-dacilor, traco-ilirilor, geto-dacilor… Se întemeiază pe Marea, incomparabila Cultură a strămoșilor noștri, Atlanții și Urieșii (Semizeii) care au sfințit această Țară-Mumă fără egal în lume.

Nu întâmplător, primul pământ ortodox (monoteist încă din vremea lui Zamolxe, cu un mileniu și jumătate înainte de nașterea lui Iisus Hristos, se pare, tot pe aici, pe la noi), pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a sărutat cu talpa încălțărilor sale binecuvântate, în 1999, a fost acesta, al țării noastre: România de azi, Dacia de ieri, Grădina Maicii Domnului, așa după cum a blagoslovit-o Înaltul Părinte în temeiul izvoarelor secrete din Biblioteca Vaticanului.

Cei trei corifei: Arghezi, Păunescu, Borcan s-au adăpat cu nesaț din dodiile lui Brâncuși, asumându-și cu luciditate dureros de dulce adevăruri precum cele concentrate de Titanul din Hobița în cuvintele: „Tot ceea ce se creează prin filozofie – înțeleasă ca ÎNȚELEPCIUNE – devine bucurie, pace, lumină și libertate”.

Traducând pe înțelesul tuturor finalul acestui aforism, se cuvine să precizăm că toate cele enunțate înseamnă Dumnezeu – adică Lumină, Iubire, Bucurie, Iertare, Armonie, Concordie, Pace, Pace, Pace…

Din același gheizer al gândirii brâncușiene, cei trei au reținut și au pus în practică alte și alte aserțiuni memorabile: „Lucrurile NU sunt greu de făcut. Cu adevărat greu este să te pui în starea de a le face. Trebuie să ne detașăm de noi înșine și de toată părtinirea omenească… Numai astfel vom izbuti să redescoperim frumosul.”.

Aidoma lui Brâncuși (care călca apăsat și rodnic, solomonar de esențe, pe urmele lui Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Enescu), Arghezi, Păunescu și Borcan au reunit, în creațiile lor, izvoarele cele mai valoroase din Răsărit și din Apus, reușind o sinteză originală, numai a lor, între Spiritul Orientului și Spiritul Occidentului.

Pentru că așa îi este dat acestui sfânt pământ românesc, unic sub Soare, a cărui importanță geostrategică este, înainte de toate, culturală și abia după aceea militară, economică, politică.

Aici, la noi, ci NU în alte locuri sacre ale Europei, ființează Carpații Răsăriteni, Carpații de Curbură, Carpații Meridionali, Munții Metaliferi – Munții Apuseni, templul Crăișorului Avram Iancu -, Arc muntos invincibil, care a stopat extincția imperiului de gheață venind dinspre Polul Nord, în vremea Marii Glaciațiuni.

Și tot deloc întâmplător, jumătate din cursul Dunării – coloana vertebrală culturală a Europei Centrale – și mirifica Deltă de dincolo de ținuturile fabuloase ale Bărăganului și Dunării de Jos, tot aici, la noi, ființează de multe, multe milenii. De zeci de milioane de ani.

În corespondență magnifică, magistrală cu viziunea lui Brâncuși despre viață și menirea artistului -, din universurile lirice ale celor trei creatori de poezie răzbat cu putere fuioare de lumină care ne îndrituiesc să afirmăm că, fiecare în parte, a studiat pe îndelete, cu calmul voievodal al țăranului român de la Dunăre, dar și cu fervoarea bărbatului carpatin, a meditat și a frământat cu maximă răbdare idei-jalon din scrierile lui Pitagora.

Trăind într-o lume a Formelor Artistice -, Arghezi, Păunescu și Borcan și-au asumat, după modelul oferit de Brâncuși, greaua sarcină de a sluji – în planul ascezei și al creației smerite -, fiecare, asemenea unui rob, Frumosul în Sine, iar ca om – în plan moral și practic -, de asemenea, fiecare dintre cei trei a reușit să se călăuzească nu doar după Ideea de Frumos, ci și după aceea de Echitate/ Dreptate, respectiv, de Bine, străduindu-se să se rupă de efemeride și să se plaseze mental – într-o lume de DINCOLO de timp și de spațiu.

Punctăm doar prin afirmația că, dacă Brâncuși NU a mai sculptat trupuri (bifteck-uri) tocmai din cauza faptului că acestea NU sunt decât temnițe ale sufletului și ale frumosului lăuntric, cei trei poeți au optat pentru calea cea mai spinoasă, anume aceea de a se rupe, în creațiile lor literare, de turpitudinea materialist-realistă și de a-și subsuma, cu temeritate creștină, arii tematice și stiluri marcate de Lumina Spiritului, a Duhului Sfânt. De aici, și propensiunea pentru psalmi și rostiri esențiale.

*

Mircea Anastasie Borcan scrie cu obstinație, cu fervoare dezlănțuită și expresivitate exemplară poeme gnomice (precum cele reunite în volumul Ochiul Necesar) ori explorează, adulmecă și disecă pilduitor, cu finețe de neurochirurg de secol XXI – căruia îi este la îndemână tot instrumentarul specific epocii noastre (laseri, roboți, inteligență artificială…) – Galaxia Sinelui.

O anume filozofie gnomică denotă creațiile lirice, din diferite etape, atât ale lui Arghezi și Păunescu, dar și „dodiile” din destăinuirile, cu mesaj inițiatic, ezoteric, ale lui Brâncuși.

Poeții gnomici s-au afirmat la Atena și la Roma, în antichitate, prin creații care frapau grație abundenței de maxime, sentințe, reflecții, sfaturi morale. Ei lăsau impresia că trăiesc într-un prezent atemporal, într-un prezent aforistic.

Ambele volume – Ochiul Necesar și Galaxia Sineluiale poetului omagiat astăzi, aici, la Ighiu (județul Alba), sunt antologice. Ceea ce constituie o biruință artistică de excepție.

Impulsionat evident de filosofia epocalului Constantin Noica, Mircea Anastasie Borcan scrie debordant, scrie apăsat și transparent… Primele 133 de pagini ale volumului Galaxia Sinelui au tonalități grave.

Deși sunt paginate aidoma a zeci de poeme de sine stătătoare, ele sunt înveșmântate în sonuri bas–baritonale de clopot de catedrală, constituind o frescă unitară, remarcabilă prin amplitudinea ideatică și prin vibrațiile cromatice insolite, aidoma unei litanii fără sfârșit, unei rugăciuni ori unui psalm rostit fără încetare.

Cităm, spre exemplificare, poemul (fără titlu, ca și toate celelalte) cu care se deschide volumul:

Devenise albă limita adevărului și, din spațiul meu,/ cel desemnat pentru o altă ordine a perfecțiunii,/ apăruse// un alt mod de a îndura despletirea minciunii și-a/ invocațiilor, ce nu m-au înțeles./ Se desface umbra, ce n-a rezonat cu chipul și, din misterioasa disipare, se sting imaginile ce-mi alcătuiesc vederea; // Ochiul, ce-și țese propria obscuritate din linii de catran/ și palpitațiile suspinului. // Ca niște necazuri desenate de mâini ce n-au vorbit/ niciodată, devine dens cuvântul ce excită, iar dispariția/ surâsului e-un blestem// pentru supliciul silabelor, ca și cum convocarea/ fertilității s-ar face odată cu condamnarea speciilor/ inutile. // Adevărul este ezitant, între corpul meu și pântecul păsării desemnate cu distribuirea cântecului, iar/ prin luciul oglinzii rânjește afirmația. // Niciodată n-am aclamat prietenia și, din osanale, să/ mi se schimbe culoarea pielii, // cum niciodată n-am să mă alătur celor care tremură,/ și așteaptă ca noaptea să devină tot mai galbenă.”.

Ultimele șapte pagini ale volumului Galaxia Sinelui au un pronunțat caracter aforistic și pot fi considerate veritabile versete biblice de o savoare aparte. Și, firește, sunt – și ele – poeme gnomice.

Peregrin temerar spre izvoarele (izvoadele) primordile, Mircea Anastasie Borcan forează neostoit către străfundurile ancestrale ale SINELUI, ale memoriei uitate în Banca de date din Sursa primă/ primară. În memoria …imemorială a Universului, adică a lui DUMNEZEU.

Iată un prim eșantion de șapte versete aforistice / biblice, 7 fiind cifră cu scânteieri divine:

Ca-ntr-un zvon de cuvinte alambicate, cei care vor să plece plutesc în mijlocul luminii.

Ei sunt dovada incendiilor, iar, prin ecoul buzelor, adevărul strălucește prin falsitate.

Nicio acuzație nu e mai pură decât izvorul dezinvolt ; / mânia cu care deschide pământul.

În spatele turmei se perindă femei răzlețe în patos și/ odihnă, ales destinate ispitei.

Tot ce este perfect agită cugetul, iar spiritul e-n/ tărâmul târziu al rodirilor.

Sub mâini inocente înmuguresc fructele, iar în spatele/ geamătului ard liniștile.

Începe ziua și teama de abis deschide ferestrele frigului.”

Mircea Anastasie Borcan pare să fi fost răvășit, botezat, dar și mântuit în Spiritul de rafinat iconar bizantin al lui Constantin Noica, autorul unui fascinant Tratat de Filosofia Limbii române, publicat în 1970 sub titlul – pe cât de cuminte, pe atât de cu minte: Rostirea filosofică românească. Acest tom de căpătâi debutează cu un capitol dedicat înadins perechii de cuvinte SINELE și SINEA, care există EXCLUSIV în limba noastră maternă.

Cu o răbdare socratică și o rigoare pitagoreică, Noica începe a ne lămuri: „Sinele reprezintă desprinderea de eu, sau mai degrabă prinderea acestuia în ceva mai vast. Într-un sens, sinele înseamnă tocmai eu nu sunt eu, că sunt altceva, iar de aici poate începe filosofarea (…) Mirarea care generează filosofia este că tu nu ești tu, că există în noi ceva mai adânc decât noi înșine”.

Asemenea lui Arghezi și Păunescu – fiecare cu mijloacele artistice și în stilul său propriu -, Mircea Anastasie Borcan a meditat îndelung, a întors și pe față și pe dos aserțiunile lui Noica, străduindu-se, normal, să le valorifice în poemele sale:

  • Cunoaște-te pe tine însuți” înseamnă recunoaște-te în sinele tău. „Devino ceea ce ești”, îndemn ce apare încă de la Pindar, consideră Constantin Noica, și triumfă la Goethe, însemnând: treci de la eu la sine ;

  • Sinele poate fi expresia lucidității eului ;

  • Eul rămâne mut când își descoperă sinele său mai adânc ;

  • Întreaga cultură a omului ar putea fi înțeleasă ca ridicarea eului la sine”.

Într-un atare context, concluzia pe care Noica o trage, la finele acestei secvențe analitice, este foarte clară: „Tot ce mișcă în lumea omului se mișcă de la eu la sine. Restul rămâne ca și pe loc, în devenirea întru devenire a firii și a vieții de rând. De aceea sinele, ca termen, NU poate lipsi din nicio limbă care s-a ridicat până la treapta gândirii filosofice.

Din minuțiosul studiu Reflecții lirice despre existență, solitudine și introspecție, scris de universitarul Ovidiu Ghidirmic, reținem următorii vectori în care se regăsesc, reflectate ca într-o oglindă magică, creațiile lirice de vârf ale lui Tudor Arghezi, Adrian Păunescu, Mircea Anastasie Borcan:

  • tentativă salutară de esențializare a lirismului” ;

  • poezie de o rară limpezime a expresiei și de o sentențiozitate aforistică” ;

  • poezie reflexivă despre limitele existenței” .

*

Straniu sau nu, în unele dintre versurile lui Mircea Anastasie Borcan se simt adierile unui vag aer bacovian, venind, parcă, mai mult din suavitatea reculeasă dacă nu chiar claustrată a capodoperei Lacustră, decât din atât de …neagra (în aparență !) înfrigurare a altui poem antologic: Plumb.

Dar iată, alte câteva versete biblice dinspre sfârșitul volumului Galaxia sinelui:

* „Dacă ți-ai deschide ochii, sub arderile vântului, NU te-ai mai putea zări ; indescifrabil și supus trădării ți-ar fi numele: gestul, care ți-ar fi făcut chipul imposibil” ;

  • Un pod peste ceea ce NU există, ca un delict al dorințelor din fântâna smereniei ; frica și bucuria ce-au rămas după alungarea din fulger.” ;

  • În apropierea inimii încetează sunetul și tot ceea ce este invizibil călătorește.” ;

  • Pe crengi nemișcate: urechi, de păsări albastre și moi, sorb din lumină odihna muzicii.” ;

  • Acele solfegii ce fac magneții să tacă.” ;

  • Prin orbi, mărturia celor ce aud lumina” ;

  • Devotat propriei regăsiri, simt cum rănile nopții cugetă.”.

De la efluviile vulcanice, explozive, ale tinereții mereu biruitoare (în autopercepția sa zvâcnită pendulând între infinituri doar de el bănuite), Mircea Anastasie Borcan a traversat un imens hiatus al îndoielii, s-a căutat cu fervoarea vulturului oltenesc, numit zăgan…

Vulturul ZĂGAN – adică umbra lui Prometeu, SINELE lui Prometeu, care cioplește nemilos, mușcă înfocat din ficatul Titanului ce a furat focul, de la zeii Olimpului…

Convins că și-a găsit SINEA în însuși trunchiul, din stei și din cremene, al lui Prometeu -, vulturul mușcă, mușcă, mușcă întru infinire…

*

Punem punct exegezei noastre fugitive despre „imposibilul” Careu de ași, propunându-vă să le aprofundați operele, capodoperele în spiritul îndemnului-metaforă purtând sigiliul dinastic al poetului-filosof Lucian Blaga – de aici, de lîngă noi, din Lancrăm (Sebeș), la doi pași de Alba Iulia -, considerându-l pe fiecare în parte, Arghezi, Brâncuși, Păunescu, Borcan, „contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu”.

Să avem în vedere , totodată, că: „De la Masă la Coloană, se generează Calea sufletului eroilor, AXIS MUNDI, funia răsucită a vieții. Drumul Destinului rămâne la fel de important, ca spațiu spiritualizat, ca și bornele, componentele grupului statuar” (n.n. de la Târgu Jiu).

După care Aureliu Goci conchide irespirabil:

Pe Scaunele lui Brâncuși trebuie că s-a odihnit Dumnezeu”.

Forțând au ba nota, putem afirma și noi că, în fiecare vară, în August, grație poetului Mircea Anastasie Borcan și distinsei sale Doamne: Estera, aici, la Ighiu, în susurul Izvorului Tămăduirii și în ozonul cu boncăluit de zimbri al Catedralei Reîntregirii de la Alba Iulia, Dumnezeu poposește, ne zâmbește, ne stropește cu agheazma Bucuriei celeste și ne dăruiește Mântuirea – fiecăruia dintre noi, cei ce trăim aceste clipe minunate, de vibrație spirituală cu totul aparte, de conștiință și demnitate națională românească biruitoare peste secole de provocări, trădări și asasinate dezmățate.

În ordinea înscrierii din programul Festivalului „Înfrățirea Olteniei cu Transilvania”, au captat atenția celor peste 400 (patru sute) de spectatori – amplasați pe scaune, bănci și la mesele dimprejurul dreptunghiului de clorofilă, cât un teren de fotbal standard, din Complexul turistic Terra Parck – cei patru profesori, critici literari și interpreți ai volumelor de versuri supuse dezbaterii și prezentării publice: Dan Lupescu, Sonia Elvireanu, Daniela Floroian Barb, Felicia Coldea. Remarcabile au fost, desigur, și minutele de mărturii și mărturisiri prezentate de autorul în discuție: Mircea Anastasie Borcan, care în ziua de 29 august a rotunjit vârsta de 71 de ani, din care 41 de supraviețuire, cum îi place să și-i definească, autoironic (parțial) și malițios.

Cina oltenească și toate surprizele ei – al doilea punct de pe „ordinea de zi” a serii inaugurale – au constituit, în continuare, sarea și piperul clipelor înălțătoare de după prezentarea noutăților editoriale pe care ni le-au oferit – în condiții de lux – Mircea Anastasie Borcan și invitații săi.

Dezlănțuiți – ca într-o veritabilă gală a premiilor Oscar sau Grammy -, membrii ansamblului „Hora Desnățuiului”, al Casei de Cultură „Adrian Păunescu” din Bârca, au încântat întreaga asistență și au asigurat atmosfera de antren, armonie și bună dispoziție.

Conducătoarea Ansamblului, energica, veșnic surâzătoarea și fermecătoarea doamnă Marga Chiurtu, instructor în cadrul atelierelor de dans ale Ansamblului folcloric profesionist „Maria Tănase” din Craiova, născută în Bârca, a punctat decisiv: „Ansamblul nostru a fost înființat în urmă cu opt ani. De atunci, aduce în scenă frumusețea și dinamismul jocurilor populare de pe Valea Dunării, prin intermediul celor trei generații de dansatori. Cântecul oltenesc este, firește, integrat în programul ansamblului „Hora Desnățuiului”, prin interpretările asigurate de tinerii și talentații Raluca Grosu, Roxana Resteanu, Mihai Cismaru, Daria Vârtosu, Andreea și Cristi Stoian, aflați la început de drum, în mecanismul complex al Ansamblului. Susținut permanent de Primăria Bârca, ansamblul a participat la numeroase festivaluri și manifestări de gen, obținând premii importante. În inima tuturor membrilor Ansamblului nostru un loc aparte îl ocupă „Înfrățirea Olteniei cu Ardealul”, manifestare ce se desfășoară an de an în comuna Ighiu (județul Alba), adică aici, unde un om cu inima mare demonstrează că NU și-a uitat locurile natale: MIRCEA ANASTASIE BORCAN. Împreună cu familia domniei sale, el asigură, în fiecare lună august, o frenezie cu totul aparte acestui Festival, găzduit într-un loc de poveste: TERRA MYTHICA. La fiecare dintre cele șase ediții, Ansamblul „Hora Desnățuiului”, împreună cu membri marcanți ai comunității noastre din Dolj, în frunte cu primarul Cristinel Urțilă, am fost alături de consăteanul nostru, la această superbă sărbătoare de suflet și Spirit Românesc.”

Rugând-o pe Marga Chiurtu să precizeze câteva denumiri de jocuri populare tradiționale, ne-a recitat rapid, ca dintr-o carte cu semne ezoterice: Boiereasca, Balta, Găile, Trei păzește, Bribina, Crăițele, Ungurica, fără a uita să adauge că au inclus, în suita lor, și câteva dansuri din nordul Bulgariei. Care, cu exactitate spus, sunt, cu precădere, jocuri populare tradiționale din Timocul românesc inclus între granițele vecinilor din sudul Dunării.

De la ora 22, „ostilitățile” artistice au fost preluate de taraful CIOTOI (din București) ale cărui nume și renume sunt edificatoare prin ele însele. Componenții acestei formații muzicale ne-au convins că sunt profesioniști autentici, dedicați – trup și suflet – nobilei lor profesii.

Punctul culminant al primei seri a fost străluminat de versurile celebrului cântec-poem al lui Adrian Păunescu : ”Oltenia, eterna Terra Nova”.

*

A doua după-amiază, 20 august, a oferit, tuturor celor prezenți, surprize de top (și de șoc!), începând de la „Cina ca-n Ardeal”, Recitalurile asigurate de solista Lorenna, din Banatul Montan, și de trupa, atât de ciudata trupă rock: „Timpuri noi”, cu incursiuni sonore prin zări și vămi de frig și ceață, noroi și năbădăi…, s-au înscris pe cu totul alte orizonturi decât acelea din „Seara oltenească”.

Se impune să reliefăm cu toată tăria că laitmotivul serii de final a Festivalului de la Ighiu a fost caligrafiat, ca și în ziua inaugurală, de cele trei generații de dansatori, struniți cu profesionalism de Marga Chiurtu, din cadrul Ansamblului folcloric „Hora Desnățuiului”.

Membrii acestuia au vegheat cu strășnicie, adulmecând, precum dulăii de vânătoare, cu nările înfiorate de doruri oltenești, ca tonusul suitei de manifestări cultural-artistice să fie permanent unul cât se poate de înalt, mereu la apogeu, dând inspirate impulsuri, ruperi de ritm binevenite, re-startând cavalcada de energie tonică, reconfortantă, de câte ori a fost cazul, pentru ca Starea de Spirit Românesc să NU frizeze nici un bemol și nici un diez minor mai prejos decât îngemănarea cu ardentele ritmuri din Călușul oltenesc.

Focurile de artificii au marcat încheierea Festivalului de la Ighiu, care a fost patronat, de la un capăt la altul, de spiritul inconfundabil al scenetelor, snoavelor și butadelor oltenești din arsenalul serialului de emisiuni TV „De-ale lui Nea Mărin” – neuitatul Actor Amza Pellea, născut în Băilești, Dolj.

*

Reușita acestei ediții de vis, a VI-a, a fost posibilă prin conjugarea eforturilor organizatorice, logistice și manageriale ale primăriilor din Bârca și Ighiu, ale Bibliotecii „Lucian Blaga” a județului Alba, Societății comerciale Viața la Țară S.R.L. și, desigur, ale Complexului turistic „Terra Mythica”. Tuturor, gratitudine și felicitări!

Și, totuși, nu avem cum ocoli realitatea că unele voci din public regretau absențele din program ale Actorului-Poet, de profunzimi transilvan-tibetane!, Dorel Vișan, ale dezinvoltului și cuceritorului gorjean Constantin Lătărețu, ale seducătorilor soți maramureșeni Cornelia și Lupu Rednic ori ale seniorialului Aurel Vlad, cu trupa sa atât de nonșalantă: Azur (din Brăila) -, care ne-au desfătat în edițiile anterioare.

*

Savuroase, bine condimentate cu vorbe de duh, pigmentate din abundență cu ghimbir, ardei iute oltenesc ori domolite cu ștevie, șofran și turmeric au fost orele (fie matinale, fie vesperale ori de după miezul nopții) care au avut protagoniști de top precum Ion Rusu (companionul nostru craiovean, cu inteligență astrală, bizară enciclopedie vivantă de bancuri și poante suculente, exersate pe mai multe continente), Constanța Cârstea (născută în Bârca, Procurorul general – de spaimă pentru mafioți! – din Timișoara, încununată de Forul suprem continental cu distincția: Cel mai valoros magistrat anticorupție din Europa anilor 1995-2000).

Cu viteză de reacție demnă de rachetele cosmice ultraperformante, cu aplomb, spirit extrem de dinamic, luminos și viu -, Doamna Constanța Cârstea ne-a cucerit pe toți, prin eclatantul său temperament meridional, demn de o olteancă get-beget, din marele neam ANGHEL, de pe Valea Dunării.

*

Spiritul lui Adrian Păunescu – duhul tutelar al Festivalului Bârca-IGHIU – a fost, în permanență, viu, alături de noi / împreună cu noi, tresărind la fiecare afirmație scânteietoare, pusă pe masa disecțiilor intelectuale de distinsa Constanța Cârstea, prin venele căreia curge, viguros, viguros, incredibil de fierbinte și irefragabil, sânge de adevărat Bărbat de Stat.

Rarisim în aceste vremuri nebune, nebune de legat la stâlpul infamiei…

Doamne, ocrotește-i pe români !

Și ferește-i de ei înșiși !

..//..

                                   DAN LUPESCU

                                                                      Craiova, August 2022

Arhiva

Activitate

Vizite: