UN SUCCES DIPLOMATIC ROMÂNESC
I r a d e a u a d i n a n u l 1 9 0 5
RAUL BOSSY , diplomat român, fost ambasador la Roma „UN SUCCES DIPLOMATIC ROMÂNESC: I r a d e a u a d i n a n u l 1 9 0 5″
„Mărturii despre dăinuirea neîntreruptă în Peninsula Balcanică a ramurii de miazăzi a neamului românesc se găsesc încă de la cele dintîi dibuiri ale istoriografiei medievale şi pînă în ziua de azi: de la cronicarul bizantin Kedrenos la Geoffroy de Villehardouin, de la Chalcondylas pînă la neobositul călător francez din veacul trecut, Pouqueville. Acesta din urmă, încîntat că descoperise în munţii Epirului o mlădiţă roditoare a gintei latine, îşi rosteşte admiraţia faţă de românii macedoneni: „Ei au rămas neclintiţi şi liberi pe acele meleaguri” – scria el – „încă multă vreme după ce Epirul căzuse pradă mahomedanilor. Cu toată neatîrnarea lor, dîrz apărată pe poziţiile naturale care le erau sălaşul, ei şi-au dat seama că, mai de vreme sau mai tîrziu erau sortiţi să fie răpuşi de puterea duşmană creştinilor. Au avut deci înţelepciunea să caute ca actul lor de supunere faţă de sultan să le asigure vreme îndelungată condiţii de trai mai bune decît acelea ale celorlalte raiale. Dînşii au fost mai ales ocrotiţi de sultanele-valide(sultanele-mame), la tezaurul cărora contribuiau cu o modestă subvenţiune anuală reprezentînd omagiul unui vasal, iar nu tributul unui sclav. Şi au izbutit în acest chip să scape de amestecul turcilor în treburile lor. Erau cîrmuiţi doar de un sfat de bătrîni inteligenţi, aleşi din sînul lor, şi trăiau sub legi tot atît de simple ca şi obiceiurile patriarhale din care acestea izvorîseră. Liberi în practicarea religiei lor, ca şi în viaţa lor de familie, ei au străbătut neatinşi furtunile răscoalelor ce au zdruncinat de atîtea ori Epirul” (L. Pouqueville, Voyage en Grèce, Paris, 1820, t.II, p. 159).
Libertăţilor aromâneşti le-a pus capăt, doar la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, sîngeroasa represiune a lui Ali-Paşà.
Redeşteptarea sentimentului naţional la neamurile conlocuitoare din Balcani, în secolul trecut, a pricinuit greutăţi noi românilor macedoneni, prinşi în vîltoarea luptelor de afirmare naţională a grecilor şi a slavilor sudici. Spre a se apăra de primejdia unei asimilări forţate în vreuna din massele etnice înconjurătoare, şi mai ales de elenizarea lor treptată, urmărită de biserică – supusă patriarhiei constantinopolitane -, ei îşi cereau dreptul de a se sluji de graiul lor ca limbă liturgică, de a avea proprii lor episcopi – care să le sfinţească bisericile şi să le hirotonisească preoţii, şi a-şi creşte copiii şi a-i instrui şi educa în şcoli cu limbă de predare românească.
Pentru atingerea acestor îndreptăţite ţeluri, privirile macedo-românilor se aţinteau în mod firesc spre acea ramură a naţiunii lor care, la nordul Dunării, înfiripase un Stat independent în crescîndă propăşire. Acţiunea patriotică a lui Apostol Margarit găseşte cel mai călduros răsunet în România liberă, şi astfel cauza macedo-românilor ajunge să fie una din preocupările de căpetenie ale Principatului independent, înălţat apoi la rangul de regat. Iar Societatea de Cultură Macedo-Română s-a străduit, ca şi guvernul ţării, să arate, încă de la întemeierea instituţiei, în 1879, prin glasul autorizat al primului ei secretar, V.A. Urechia (Românii din Macedonia, Bucureşti, 1901, p. 100), că sprijinul românilor din Carpaţi către fraţii lor din Balcani trebuia să fie mărginit în plan cultural. O activitate de ordin pur politic era exclusă atît din cauza distanţei în spaţiu care despărţea cele două ramuri a le aceleiaşi tulpini, cît şi din aceea a riscului de a se trezi resentimentele guvernului otoman, cu eventuale repercusiuni din cele mai primejdioase pentru însăşi bunăstarea şi năzuinţele aromânilor. Guvernul din Bucureşti, cu o independenţă statală atît de recent dobîndită nu dispunea încă, pe de altă parte, de autoritatea necesară pentru a interveni direct în problemele Peninsulei Balcanice, mărul de discordie între Poartă şi marile puteri.
După intrarea României în Tripla Alianţă, guvernul din Viena, dorind să îndrepte aspiraţiunile poporului român în altă direcţie decît aceea a Transilvaniei, a îndemnat neîncetat pe guvernanţii din Bucureşti să ia parte mai activ în lupta diplomatică ce se ducea cu înverşunare de diferitele cancelarii pe chestiunea balcanică. Guvernele româneşti ce s-au perindat în acea epocă la cîrma ţării, atît cele conservatoare cît şi cele liberale, au avut însă prudenţa politică de a se feri de gesturi sau manifestări susceptibile de a fi interpretate drept revendicări teritoriale nerealizabile şi vagi, închinîndu-şi toate eforturile pentru cîştigarea autonomiei culturale şi bisericeşti a românilor dinMacedonia. Astfel, prim-ministrul liberal, D.A. Sturdza declarà în Cameră, în decembrie 1901:
„În privinţa chestiunei românilor din Imperiul Otoman acţiunea noastră este absolut şi pur culturală, anume: întîi, şcoale şi biserici româneşti, cu ştirea şi învoirea guvernului otoman, şi al doilea, a nu întreţine aceste şcoli şi biserici pentru ca ele să devină un focar anarhic în imperiul vecin, amic cu noi, ci să fie un factor de ordine, priincios şi garanţie acestui imperiu” (Dezbaterile parlamentare, Monitorul Oficial).
Iar Take Ionescu, în numele partidului conservator, scria: „Fără îndoială, nici un om politic român nu aspiră să anexeze Macedonia, nici să întemeieze acolo un Stat românesc. Se ţine totuşi ca naţionalitatea românilor din Macedonia să fie prezervată, ca noul regim, oricare ar fi el, să dea românilor din Macedonia cel puţin ceea ce au astăzi, chezăşia că vor putea să-şi cultive limba maternă în toată libertatea” (Chestiunea Balcanilor, în „Conservatorul”, 21 martie 1903). Asigurările acestea liniştitoare, menite să adoarmă îngrijorările Porţii, ca şi pe acelea ale puterilor direct interesate, înlesneau stăruinţele guvernului român – mai liber astfel în mişcările lui – pentru apărarea drepturilor naţiunii române din Balcani şi de la Pind. Guvernul conservator prezidat de G.Gr. Cantacuzino, de îndată ce preluă puterea în iarna anului 1904, hotărî să înceapă o acţiune diplomatică energică, pentru a obţine de la Poartă, în cel mai scurt termen, recunoaşterea oficială a autonomiei culturale şi religioase a naţiunii române din imperiul otoman. Instrucţiuni precise fură date în acest sens ministrului plenipotenţiar al ţării la Constantinopole, Al. Em. Lahovary. Mulţumită perseverenţei şi îndemînării lui, precum şi a prestigiului de care se bucura personal la Poartă, sultanul Abdul Hamid II semnă, în sfîrşit, în mai 1905, vestita Iradea prin care autonomia culturală a românilor macedoneni era consfinţită în mod solemn.
Amintind de această izbîndă diplomatică românească de acum o jumătate de veac (în 1956, n. red.), este locul să se aducă prinosul cuvenit şi amintirii destoinicului sol al României, căruia i s-a datorat în aşa de mare măsură: Alexandru Lahovary.
Macedo-Românii nu au avut însă norocul de a se folosi un timp mai îndelungat de noile drepturi ce le fuseseră recunoscute (de mai înainte chiar) şi consfinţite a cum prin Iradeaua (Decretul) din 1905, căci revoluţia „Junilor Turci” mai întîi, iar apoi războaiele balcanice din 1912-1913 schimbară radical situaţia.
Poporul român băştinaş, din Macedonia, s-a văzut împărţit între ţările vecine, moştenitoare ale împărăţiei turceşti din Europa.
Redăm mai jos textul versiunii franceze al faimoasei Iradea din 9/22 Mai 1905:
«Sous les bienveillants auspices de S.M. IMP. le Sultan, notre auguste Souverain, et à l’instar des bienfaits et des faveurs qu’Il octroie à tous ses fidèles sujets sans distinction, pour le bénefice de leur culte et de leur nationalité, les Valaques habitant l’Empire ottoman viennent eux aussi de bènèficier – sur leur humble demande soumise aux pieds du Trône – des mêmes droits civils dont jouissent les autres classes de Ses sujets ottomans non musulmans.
«Ils auront le droit de nommer des mouktars pour leurs propres communautés, conformément à la loi, à l’instar des autres communautés, qui sont représentées dans les conseils administratifs; ils auront également des membres à eux dans ces conseils et ce conformément à las loi; les professeurs qui seront nommés par les communautés valaques pour inspecter, conformément aux lois de l’Empire, leurs propres écoles et celles à créer éventuellement, seront l’objet de facilités de la part des autorités impériales.
En foi de quoi le présent iradé impérial a eté octroyé e communiqué aux départaments compétents». / ABDUL HAMID II,/ 9/ 22 Mai 1905, Istambul.”