Categorized | Limba română

HORIA MUNTENUŞ – Ritualuri de iniţiere ( III )

Posted on 24 October 2016

                  HORIA MUNTENUŞ – Ritualuri de iniţiere 

                                               ( III )

acad-3

Cartea a V-a, ,,Liber” (1.999) urcă pe raza unor ecouri din ,,Descântoteca” de Marin Sorescu şi, culmea, pare să anticipeze, în anumite limite, unul dintre volumele din 2001 ale lui Adrian Păunescu: ,,Liber să mor”.

,,Speranţa” (1.999) şi ,,Poetul” (2001) constituie substanţa Cărţilor a VI-a şi a VII-a.

Compusă din două cicluri: ,,Cartea de Nord” şi ,,Cartea de Sud” -, ,,PYTIA” (2004), înregimentată în antologia ,,Poesia” în postura de Cartea a VIII-a, are ca moto o fulguraţie din Mihai Eminescu: ,,…şi fiecare literă era un an, fiecare şir un secol de adevăr”, desprinsă parcă din Vedele începuturilor, pe care strămoşii noştri milenari, dacii, le-au dăruit şamanilor şi cărturarilor din fabuloasa India, în epoca ei eneolitică…

După ,,Gura de piatră”, constatăm că ,,PYTIA” este volumul care a provocat o puzderie de reacţii critice, pozitive. Mircea Vaida-Voievod observă că: ,,Din poezia celor vechi, Horia Muntenuş a desprins tonul solemn, oracular. (…) Volumul Pytia este un fastuos poem – livresc, despre vraja cuvintelor, despre jarul iubirii care pâlpâie sub spuza legendei”.

,,Poetului Horia Muntenuş nu-i place lumea în care trăieşte – glosează Dan Marius Drăgan – şi de aceea se ascunde în labirinturi ale penumbrei  cu ziduri încărcate de simboluri, hieroglife şi rune, care se cer descifrate după îndelungate perioade de asceză, de iniţiere. (…) În versul poetului, Pythia este cale şi este treaptă, îşi are rădăcinile în Pyth-On, este Phyta, este Is-Pytha lui Pytagoras-Născocitorul”.

poesia-jpg

Din postfaţa antologiei ,,Poesia”: ,,Viaţa pe baricada cuvântului”, redactată cu spirit al detaliului esenţial şi aplomb de Sanda Misirianţu ( datată: Cluj-Napoca, 3 septembrie 2016), reţinem: ,,Şi în cartea Pythia (2004) emoţionalul este dublat de un studiu temeinic, porţile sunt deschise larg întrebărilor, spaimelor, angoaselor, visurilor sau, de ce nu, amintirilor. Lecturând încântarea care este Pythia, intuieşti toată truda de dinaintea scrierii ei, pentru că aceasta are la bază, este limpede, studierea unor pasaje descrise de antici şi dezlegarea de felurite încriptări. Miza poetică este una extrem de puternică: <Despre femeia pe care noi o ştiam rostuindu-se tragic înlăuntrul sintaxei/ despre surâsul ei straniu ca şi despre ochii aceia din care curgeau verbele zeului/ Nu aţi mai auzit de multă vreme desigur>. Riguroasa documentare este turnată în formă artistic şi arsă mai apoi în harul cu care zeii l-au înzestrat pe Horia Muntenuş”.

Cartea a IX-a: ,,Sintaxa de pe Wasser” (2007) a fost scrisă ca un ecou, peste timp, al zilelor de graţie din verile anilor 2004 şi 2005, când Dumnezeu a coborât, tainic, pe Pământ, inspirându-i pe trimişii speciali ai Lui în taberele de poezie din Nordul Maramureşului, pe Valea râului Wasser, în munţi, deasupra Vişeului de Sus. Din precizarea, pe care o cităm integral, deduce că – aidoma oricărei călătorii în spaţiu, în timp, în spirit – a fost vorba, şi de astă-dată, de o tabără de iniţiere în Pravila lui Zamolxe (din zarea anului 1.400 înainte de Hristos), de antrenare şi punere în practică a principiilor Şcolii Zalmoxiene (din orizontul anului 533 î.H.). Pravilă şi Principii niciodată scrise, ci transmise exclusiv prin viu grai, dar perpetuate până acum, în secolul XXI. Transmise pe căi tainice de Unicul Dumnezeu al dacilor, prin energii subtile şi limbaje ezoterice, la care aveau acces, au şi acum, doar iniţiaţii – Legile Belagine (Legile Frumoase) constituie temelia pe care Iisus Hristos a edificat, ,,plinind”, învăţătura creştină.

h-m

După un ,,Prolog” somptuos şi subtil, care cuprinde, în acolada sa de lumină, 39 de poeme (fără titlu, numerotate cu cifre romane), urmează poemul ,,XL. Sintaxa în Ocoliş” (parcă îl şi vedem pe poet, în curtea cu himere, acasă la sculptorul Ioan Marchiş, creatorul unui magistral monument ecvestru prin care îl nemureşte pe Bogdan Vodă, oficiind în templul său de sub munte, atârnat direct de stele), după care urcăm şase trepte, ca şase zile lucrătoare, în care Dumnezeu a creat lumea…

În primul din aceste şase poeme/ trepte ale cunoaşterii, ale iubirii şi ale manifestării lui Dumnezeu, numerotate cu cifre arabe (1, 2, 3, 4, 5, 6, după care vine titlul-inscripţie în piatră) şi subsumate, toate, firmamentului,,XL. Sintaxa în Ocoliş”, aşadar în toate aceste şase poeme  suntem, înainte de toate,

*botezaţi într-un ,,1. Sympozion” (de idei şi de metafore, după model antic), trecem astfel de prima treaptă, aceea de ucenic…;

*intrăm într-un ,,2. Cerc”, cercul dintâi, sacru, pregătindu-ne să ne consolidăm statutul de calfă şi zidar, iniţiindu-ne în tâlcurile şi în alfabetul compasului, în limbajul raportorului şi al ansei…;

*devenim maeştri abia după ce ne-am însuşit ,,3. Lumea ca ocol”, după care ne câştigăm dreptul şi libertatea de a trăi, chiar aici, pe Pământ, ,,ca în cer” (pronunţat legat: ,,ca-n cer”), intrând, lin, aşa cum lumina iubirii lui Dumnezeu ne străbate, încet, din creştet până în vârful degetelor de la picioare,  în ,,4. Zodia Cancerului”…;

*zburdând pe câmpiile infinirii din ,,5. Cântec”…;

*rostind, transfiguraţi, versetul din ,,6. Ideas” (care trimite clar la prescurtaea IO – ,,IO Mircea Voievod!…”, IO, care Omul Iubirii înseamnă, iubirea de Dumnezeu, iubirea luminii divine, Omul, care fiecare dintre noi este, trimis pe Pământ cu menirea de a inspira Iubire şi de a exprira iubire, de a inspira iubire şi de a dărui iubire, de a se ierta pe sine, de a-şi cere iertare de la toate existenţele din jur, cărora le va fi greşit vreodată, şi de a primi iertarea acestora)…;

punctele-cardinale

*pentru a poposi, înainte de ,,Epilog”, lângă piatra de hotar dintre lumi, pe care Horia Muntenuş o intitulează ,,XLI. Secunde şi rune”, din care cităm prima strofă: ,,Monah în şirul de cuvinte Timpul trece/ Monarh al Cărţii – coperţile sunt plumbuite/ Filele-s la fel – şi strunele runelor/ În minte-şi fac ecou.”.

Facem un racursi şi desdoim timpul volumului ca pe un arc scăpat din încordarea ţâşnirii săgeţii -,  revenind la pag. 220, unde poemul ,,XVIII. Ale lor trupuri frumoase de zei”, subintitulat chiar ,,Memento”, confirmă nedumerirea, mirarea noastră că niciun comentator al poeziei lui Horia Muntenuş nu a sesizat vectorul creaţiei sale în versuri – Moartea, umbra noastră,  vecina de vizavi, pe care – luaţi cu viaţa – nici nu o mai băgăm în seamă: ,,Prietenii mor în tăişuri de Lună/ Deodată cu ei mor şi cerbii-n elipse/ Toate vocalele adunate-n cunună/ Toate consoanele adunate-n furtună// Moartea e albă ca puritanele cu ochii sfioşi/ Moartea e ruptă dureros din prinosul/ Castităţilor înfăşurate în alb/ Linie albă a vieţii întreruptă în palmă”.

Continuând această buclă, transcriem, de la pag. 224, un alt poem semnificativ: ,,XXIV. Upanishade”, care ne reaminteşte de un tablou suprarealist în care, pe o margine de pian ori pe un toc de fereastră, cadranul imens al unui ornic, moale ca aluatul unei idei abia scoase din matriţa-i serafică, curge ca o lipie de miere: ,,Vino-şi-şezi-şi ascultă – îmi spune/ Slujitorul şamanismului. El are/ Un ochi ceasornic şi de sub pleoape/ Se scurg secundele. El are/ Celălalt ochi busolă şi din Iris/ Se formează literele// Şi mai are un ochi ca o cadenţă/ A lui Shiva.”.

Ca dintr-o misterioasă oglindă aburindă, Horia Muntenuş descifrează, la par. 225, ,,XXV. Cărarea cuvintelor”: ,,Aţi văzut? – întreabă Socrate într-un manuscris/ Ocult – propoziţiile se leagă una de alta/ Cărare: aceasta este sintaxa -/ Secunde şi litere şi pietre:// Un sinod al cucintelor/ O sinonimie a văzduhului”.

Pentru ca, la pag. 227, să dea contur, viaţă şi vribraţie poemei cu titlul ,,Din ochiul de uliu”: ,,Aici am construit Cetatea ideală/ Din litere înmuiate în cerneală/ Privirea a fost luată în clonţul de uliu/ Şi dusă pe vârful de piatră…// Din ochiul de uliu Cerul s-a scurs/ Ca un fluviu de sânge-n Apus”.

poesii

Din Cartea a X-a: ,,Puncte cardinale” (2016) decupăm poemul ,,Constantin Brâncuşi”, de la pag. 256, în care, privindu-se ca într-o oglindă, îşi profilează un autoportret sui generis: ,,Alb – ca veşmintele sale -/ Zăpezile vin pe Masa Tăcerii -/ Adolescenţi cu buzele crăpate/ Sărută Poarta – o ating/ Şi-I mângâie piatra.// Carul mare îl plimbă pe Cer/ (Cerne o Fecioară făină)/ Brâncuşi e morarul de Vreme/ E iarnă şi poetul e stingher.”.

Laitmotivul Doamnei în Negru îl întâlnim şi în această Cartea a X-a, sub titlul ,,Din tumultul vieţii moartea creşte mereu ca o umbră”. După ce constată că ,,despre moarte nu poate vorbi chiar oricine” şi ,,Tot aşa doar cei puţini o pot visa într-adevăr/ Şi chiar şi mai puţini sunt cei care o pot descrie.// Dar cine sunt cei aleşi cine/ Cine să poată vorbi despre ea şi cine…” – pentru ca,  mai la vale (Valea Plângerii) cu opt versuri, să tragă fermoarul peste vintrele acestui poem, prin distihul-zăvor: ,,Poate doar ochii umezi ai căprioarelor însetate/ Poate doar stelele şi cu mult mai abitir doar cele ce cad.”.

Înainte de ,,Epilog” (pag. 271), antepenultimul poem din antologia ,,Poesia” este ,,Învierea”, corolar al Golgotei urcate de Horia Muntenuş, din 1991 – când, prin debutul editorial cu ,,Noaptea exilatului”, se dovedea nu doar un poet greu de încadrat în formule literare, ci şi ,,cel dintâi poet ardelean care a reuşit să publice după revoluţie un volum de poezii”, după cum consemna, în revista ,,Steaua”, Constantin Zărnescu – până în 2015, corolar, totodată, al răstignirii pe crucea celor zece şi acum, iată, 11 cărţi de poezie.

Poema ,,Învierea” poate fi considerată, în egală măsură, proba ieşirii din labirintul tapetat cu umbrele fremătânde, uneori ademenitoare, până în pragul păcatului ispitei, ale Morţii, ce – locuindu-l pe Poet,  mai abitir decât pe ,,cei nealeşi” – îl face să ţâşnească, mântuit şi mântuitor, de-a dreapta Tatălui Ceresc. Privind retrospectiv, spre zariştea copilăriei, meditând asupra drumului parcurs, Horia Muntenuş este detaşat parcă şi, totuşi, înfrigurat, din piscul în care se află, acela al Căii Învierii, notând încurajator: ,,Din crestătura casei părinteşti voi lua/ Un lujer să îmi ţină echilibrul”. Aspiraţia şi încrederea în perpetuarea inocenţei copilăriei îi dau sentimentul triumfului asupra morţii, al Învierii, naşterii în cer şi vieţii veşnice, întru Spirit.

În cei 25 de ani care au trecut de la debutul său editorial, Horia Muntenuş a câştigat toate pariurile cu poezia, confirmând poliţele în alb pe care, încă de la începutul anilor ’90,i  le-au dat criticii literari şi confraţii întru creaţie literară.

Pentru că şi aşa comentariul nostru pare de nestăvilit, vom apela la un singur citat, din regretatul Theohar Mihadaş, care – prin consemnarea ,,Poezia energiilor vitale”, publicată în nr. 4-5 din revista clujeană ,,Steaua” – preciza încrezător şi ferm, ca într-un paşaport pentru viitorime: ,,Nu este el un munte ce stă înaintea lui Mohamed, ci un Muntenuş care stă în faţa lui Zalmoxis (…) Versurile din cele două culegeri (Noaptea exilatului – 1991 şi Ioan – 1993) sunt scrise în registrul modei postmoderniste, dar, ca la mai toţi scriitorii de versuri transilvăneni, ele presupun un plus de gravitate, de consistenţă şi de cuprindere mai severă a înţelesurilor. Deci, avem de lecturat o prozodie criptică, oraculară, relaţia metaforică dintre sfere şi conţinuturi fiind mai îndepărtată, mai greu descifrabilă dar, tocmai de aceea, mai şocantă. Poemul te cucereşte nu atât prin starea de incantaţie a versului eliberat de suporturile lui convenţionale şi preschimbat în vibraţie orfică, ci prin ceea ce spune, prin ceea ce se ascunde dincolo de estetica propriu-zisă”. În finalul demersului său critic, scriitorul Teohar Mihadaş punctează: ,,Filosoful italian Giovanni Gentile spunea că Poezia este ceea ce cu toţii ştim că este. Poezia de astăzi este ceva ce numai poetul ştie ce anume. La Horia Muntenuş, este şi una şi alta.”.

horia-muntenus

Aserţiunea italianului ni se pare un ,,joc de glezne” mucalit, sicilian, în timp ce speculaţia lui Teohar Mihadaş ne face să zâmbim, empatizând, mai ales dacă ne aducem aminte că, în perioada interbelică, magnificul G. Călinescu susţinea tranşant şi convingător că nimeni nu a putut să spună ce este cu adevărat poezia, sugerând că aşa ceva nici nu va putea fi posibil vreodată. Călinescu îşi continua memorabilul său curs, prezentând apoi, cu precizie de laser, cum este poezia. După trei sferturi de secol nimeni nu a izbutit să demonstreze că ar fi altfel decât a decis G. Călinescu: putem intui, analiza şi demonstra exclusiv CUM este poezia, dar niciodată, niciodată CE este poezia. Inefabilul şi ambiguitatea sunt doar două dintre cheile esenţiale ale poeziei.

Multe ar mai fi de comentat pe marginea universului liric al poetului clujean. Punem, însă, punct aici, nu înainte de a relief că Horia Muntenuş s-a bucurat de recenziile a circa 30 de critici literari şi confraţi. În afara celor pe care i-am amintit deja, se cuvine să-i menţionăm, aleatoriu, pe Constantin Cubleşan, Mircea Petean, Cezar Baltag, Ion Mureşan, Mircea Popa, Florin Lazăr, Mihai Georgia, Sorin Crişan, Dorin Serghie, Adrian Mihai Bumb, Demostene Şofron, Vasile Fanache, Paul Duma, Carmen Pascu, Ioan Botiş, Augustin Tătar, Cazan Viorica, Francois Breda…

Horia Muntenuş poate umple oricând nu doar un rădvan, o caleaşcă voievodală cu prieteni şi admiratoare, ci chiar un tren regal, care, împreună cu florilegiul poemelor sale originale, poate trece rapid – printre noi, cu noi, prin noi -, precum glonţul niciodată văzut al Timpului necruţător.

Horia Muntenuş pendulează dezinvolt între imagism şi lirism. În poemele sale, prevalează imagismul dezlănţuit, dincolo de care, însă,  pulsează viguros un lirism de calitate, cu profunzimi nebănuite, în care se zbate, parcă, aleanul bine cenzurat din fluierul lui Avram Iancu, logodit, la nadir, cu şuierul viforos din flinta şi din pistoalele incandescente ale haiducului Iancu Jianu.

muntenus-1

Atât prin creaţia sa literară, cât şi prin aceea cinematografică, Horia Muntenuş s-a afirmat şi se manifestă ca un veritabil erudit al spiritului românesc şi universal, dacă nu cumva chiar şi ca un adevărat iniţiat în cele zece corpuri subtile, în cele zece ceruri dinlăuntrul fiecăruia dintre noi.

El intră în profundă consonanţă cu îndemnul lansat, manifestat şi promovat în lume de stră-moşul nostru Zamolxe,  în deceniile din jurul anului 1.400 înainte de Hristos, re-luat, înnoit şi perpetuat, pe la 533 î.H., de Zalmoxe, apoi însuşit şi nemurit pe frontispiciul unui celebru templu: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi şi astfel îl vei cunoaşte pe Dumnezeu”.

De câteva decenii, prin întreaga sa creaţie lirică şi cinematografică, Horia Muntenuş îşi explorează miraculoasa fântână cu apă tămăduitoare din străfundurile fiinţei sale, după care ne binecuvântează şi pe noi, cititorii săi fideli.

Dacă V.G. Paleolog afirma despre Brâncuşi că, prin sculptura sa metafizică, hegeliza -, noi putem conchide că, psalmodiind cu înfrigurare, Horia Muntenuş brâncuşizează, cu inspiraţie, naturaleţe şi peremptorie capacitate de a transmite fiorul artistic.

Felicitări, Frate Horia!

Şi cordiale îmbrăţişări din Craiova Bravului Mihai,

ce sare pe şapte cai,

de strigă Stambulul vaaaiiiii!!…

                                                            ..//..

                                                                                            DAN LUPESCU

                                                                                         Craiova, 13-19 octombrie 2016

dan-lupescu

Arhiva

Activitate

Vizite: