Categorized | Patria noastră

Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi

Posted on 27 March 2016

Dan LUPESCU despre…

Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi

                                                de Doina CERNICA & Maria TOACĂ

suceava-si-cernauti

Copleşit – de concentraţia şi densitatea de filon fabulos: aur şi argint lăcrimând, andezit şi diamant sângerând, speranţă şi albastru de Voroneţ halucinând peste o Istorie în care luciditatea se dovedeşte totdeauna dureros de dulce -, copleşit, fascinat şi, poate, inhibat de realitatea şi rănile veşnic vii descoperite, descifrate, pas cu pas, de Doina Cernica şi Maria Toacă am tot amânat comentarea volumului lor de referinţă: Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi.

Lansată cu succes şi în Bucovina de Nord şi în Bucovina de Sud, premiată – pe ambele ,,maluri” (era să scriu ,,de Prut”) tăiate cinic, de o sabie nevăzută, tasate şi ,,betonate” sadic în pleoapa municipiului Siret, de-a stânga şi de-a dreapta celor două jumătăţi de inimă ale aceleiaşi părţi de ţară româneşti -, această carte, cernită de înfrigurare şi durere, a văzut lumina tiparului la Editura MUŞATINII, din Suceava, Cetatea de Scaun a Domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt, gratulat de contemporanul său de pe tronul din Vatican, Papa Sixtus al IV-lea, cu laurii sintagmei Athleta Christi (Luptător pentru Hristos).

Volumul însumează 520 de pagini (format A5), este doldora de informaţii inedite ori puţin cunoscute, de conexiuni, reverberaţii, judecăţi de valoare irefragabile, conjugate cu trăiri şi vibraţii româneşti, cu luări de atitudine, propuneri şi sugestii de altitudine identitară incontestabilă, pe cât de binevenite, pe atât de fructuoase, dacă ar fi transpuse în practică.

maria toaca 2

Acest mirabil volum – Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţipare gândit şi proiectat de un arhitect iniţiat în tainele lui Zalmoxe – întemeiat, adică, pe Iubire şi Iertare -, apoi construit după criterii, principii şi reguli poate doar de Meşterul Manole ştiute, păstrate şi apărate cu sfinţenie.

Autorul copertelor, sculptorul Gheorghe Zărnescu, a ales ca fontă (culoare de fond) o nuanţă domoală ca o cataplasmă de argilă vag argintie. În centrul optic al copertei I a plasat reproducerea unei lucrări de artă plastică de certă valoare estetică (un soi de pictură-basorelief, pictură-colaj) botezată, cu smerenie, Cruce, dar care sugerează, în egală măsură, Răstignirea, circumscrisă în romb-pătratul existenţelor noastre cenuşii şi al neînţelegerii, decât într-un târziu, a menirii şi misiunii pentru care Dumnezeu ne-a dat viaţă telurică. Opera de artă reprodusă pe prima copertă – Cruce – constituie creaţia doamnei Dany Madlen Zărnescu, distinsă cu Premiul Primăriei Chişinău (România de Est) şi cu Menţiunea de Onoare a Centrului de Artă şi Literatură Cordoba (Spania).

De pe coperta a IV-a, ne întâmpină, cu câte un surâs, dintr-o fotografie de pus în rama inimii, Doamna Maria Toacă (zâmbet dulce-amar, încercănat de doruri neostoite) şi Doamna Doina Cernica (surâs blajin, ca azima încă aburind în chindia vârstei de aur). În dreapta fotografiei, fiecare dintre autoarele menţionate semnează câte două mărturisiri, pe cât de succinte, pe atât de expresive şi răscolitoare.

doina cernica 1

Jurnaliste şi scriitoare de certă amplitudine intelectuală, cu vocaţia Cuvântului care zideşte (nu a celui care năruieşte!), personalităţi cu vast orizont cultural, stăpânind un arsenal de mijloace necesare perceperii în profunzime, interpretării şi tălmăcirii adevărurilor din acest ,,secol de demonism şi de trufie luciferică” (după cum ar afirma criticul şi istoricul literar Ovidiu Ghidirmic, director al revistei LAMURA, editată la Craiova) -, Doina Cernica şi Maria Toacă, membre ale Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, demonstrează, concomitent, rectitudine morală şi civică, conştiinţă şi demnitate naţională.

Ele s-au înhămat la edecul – sufocat de sensuri şi de cazne seculare– al urnirii din loc a corăbiei unităţii de grai şi port, de tradiţii şi istorie sfâşiată de imperiile vecine, corabie clădită parcă din plumbul cel mai greu de pe planetă, adică de chintesenţa dulce-amară a Plumbului din gloanţele vremurilor potrivnice.

Luptând cu arma cea mai percutantă, aceea a scrisului, armă cu bătaia cea mai lungă -, Doina Cernica şi Maria Toacă reiau, parcă la nesfârşit, ca într-o litanie de foc (murmurată cu spaima neînţelegerii, a răstălmăcirii ei!…) laitmotivele inseparabile ale identităţii culturale, ale apărării specificului naţional, mai ales în Bucovina de Nord, dar – de ce nu? – şi în Bucovina de Sud.

Ca pe un Iisus intrând în Ierusalim, în Ziua Sfântă a Floriilor -, Doina Cernica şi Maria Toacă poartă, cu neînfricare, samarul năvalnic al repetabilei călătorii întru zenitul Spiritului Românesc: de Acasă până, hăt, tocmai… Acasă! Niciodată nu se îndoiesc (şi bine fac) de zădărnicia eforturilor lor. Niciodată nu se lasă cotropite nici de cea mai mică undă de îndoială. Aspiraţiile şi speranţele lor sunt veşnic vii, pulsează de o energie românească irepresibilă, duduie de convingerea că apărarea cauzelor majore ale vremurilor noastre şi, cu osebire, ale românilor din Cernăuţi îşi vor găsi, în cele din urmă, împlinirea. Visul e vis, dar ele îl vor realitate.

Credinţa în izbânda finală a celor două autoare este, pe cât de îndârjită, pe atât de convingătoare şi cuceritoare. Dacă Doina Cernica poate fi definită ca o Vitoria Lipan (din celebra capodoperă a lui Mihail Sadoveanu: Baltagul), plecată în căutarea bărbatului său, hotărâtă să facă ea dreptate, nemaiaşteptând justiţia divină -, Maria Toacă poate fi privită aidoma necruţătoarei protagoniste din drama Năpasta a lui I.L. Caragiale: Anca.

Despre crimă este vorba în Baltagul şi în Năpasta -, şi tot împotriva unei crime (genocid cultural, identitar) – comisă, de astă-dată, samavolnic, cu un arsenal de arme subtile, machiavelice, imperialiste – au pornit la drum Doina Cernica şi Maria Toacă.

doina cernica 2

Primele 268 de pagini ale volumului sunt trăite şi scrise de Doina Cernica. Sub titlul Dulce de Bucovina, cele 74 de tablete (gen consacrat de Tudor Arghezi, în perioada interbelică), dar şi selecţiuni pilduitoare din dialoguri, convorbiri, interviuri, note de călătorie, sunt grupate masiv, în acest capitol unic, adică fără subcapitole. Tăietura lor este directă şi sigură – ca în sculpturile lui Brâncuşi, în piatră, în marmură… – această tehnică, excluzând etapa premergătoare a modelajului, fiind utilizată în premieră absolută de Titanul din Hobiţa la realizarea  operelor-cap pentru sculptura modernă a lumii, veritabile pietre de hotar: Sărutul, Cuminţenia Pământului (amândouă datând din 1907), ca şi pentru toate celelalte capodopere, răspândite şi preţuite cu asupra de măsură pe toată planeta Pământ.

De o concizie uluitoare, textele Doinei Cernica au virtuţi cinematografice şi de proză sud-americană (ce abia aşteaptă să fie ecranizată). Ele par aşchii strălucitoare dintr-un roman de idei, pe un subiect inedit, la nivel mondial: soarta românilor din Bucovina de Nord. Dar şi a altora, din alte zări ale lumii…Fără ca autoarea să-şi dea seama – deşi a asigurat primul impuls -, acest insolit roman de idei şi de verticalitate umană pare să se scrie singur, învăluindu-şi povestea în valuri succesive de mister, generate de faptul că nimeni nu poate ghici nimic, până la final: care fi-va destinul românilor în acest secol  XXI ?… Şi mai apoi… Dacă va mai avea vreo importanţă…

În schimb, partea a doua a volumului, de la pagina 269 până la 514 (ultimele şase fiind dedicate ,,Cuprinsului”), semnată de Maria Toacă, Amar de Cernăuţi, cuprinde patru subcapitole: Elegii urbane (9 segmente), Autografe pe caldarâm (17), Iubire şi tristeţe (15), Eternitate eminesciană (17).

Universul abordat este cvasi-identic aceluia din prozele scurte ale Doinei Cernica, dar – dacă la aceasta prevalează, dincolo de tehnica jurnalier-literară specifică, luciditatea bine temperată şi o anume sprinteneală a spiritului (cu ecouri olteneşti, suntem tentaţi să afirmăm) -, în creaţiile  Mariei Toacă dăm piept cu valuri compacte de reverberaţii ce vin din străvechime, scrierea ei fiind, deseori, învârtoşată de adevăruri istorice pe cale de a fi pierdute şi care ar putea duce la pierzania neamului românesc din Cernăuţi şi din Bucovina de Nord.

Chiar dacă nu-i deloc ostentativă, dimpotrivă, e discretă şi voalată, ca o broderie de borangic şi mătase, alb pe alb, de pe cele mai rafinate ii româneşti -, pasta groasă a naraţiunii are, pe alocuri, la Maria Toacă, ecouri şi miresme de codri seculari ori din letopiseţe. Limba română se înveşmântează, uneori, cu  aburoase sonuri de bucium şi aer arhaic, orchestrată fiind în perioade lungi, somptuoase, în drapaje grele de tâlcuri, care te duc, vrând-nevrând, chiar dacă stilul, pe ansamblu, e altul, cu gândul la marile panoramări semnate de celebrii noştri cronicari Miron Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce sau de neîntrecutul solomonar al romanelor istorice româneşti: Mihail Sadoveanu.

Ştiind că proză cu străvezii reverberaţii istorice se poate scrie nu doar evadând în secolii trecuţi, ci şi ,,rămânând acasă”, în timpul tău, trăit şi mărturisit, în prezent -, Maria Toacă scrie Istoria unei secunde, cum ar afirma Adrian Păunescu, secundă căreia îi induce sentimentul de trăinicie, de veşnicie, aievea marelui poet şi tribun nepereche, cu obârşii la Bălţi (în România Mare), dar şi la Bârca (Dolj), născut dintr-o iubire mijită în Transilvania, desăvârşită în Moldova de peste Prut, apoi răsădită în Oltenia bunicului său patern şi a tatălui: Constantin, făurari de şcoli şi apostoli ai învăţământului şi spiritului românesc, pe Valea Dunării de mijloc şi a Jiului de jos, sub geana antică a Culturilor neolitice Cârna şi Vădastra.

Intrare în istorie. 1408-2000 este titlul celei dintâi nestemate, cu care se deschide subcapitolul Elegii urbane. Autoarea intră cu o anume lentoare în subiect – din motive de gradare a tensiunii relatării, dar şi dintr-un fel de serenitate diplomatică a discursului, ale cărui valuri (poale) se unduiesc după tainice reguli, ştiute numai de cei iniţiaţi în paşii Horei noastre tradiţionale, care ba îşi creşte circumferinţa, ba şi-o strânge (concentrându-se, lamură, spre  centrul nevăzut al lumii străbunilor). Maria Toacă se întreabă, aproape retoric, de ce anume a fost aleasă tocmai data de 8 octombrie, pentru prăznuirea Zilei Municipiului Cernăuţi, decretată – deducem – în anul 2000. Domnia sa intuieşte că aceia care au fixat data au avut în vedere ,,distracţia cernăuţenilor”, fiind ,,îndrăgostiţi de magia seducătoare a toamnei”. Este posibil să fi cunoscut şi puţină istorie… După care constată sec: ,,de Ziua Cernăuţilor n-am prea auzit să se amintească şi de numele întemeietorului care i-a eternizat intrarea în istorie” – pentru că, reliefează mai departe Maria Toacă, răbojul anilor consemnează că urbea ,,îşi are începutul de la actele domneşti semnate de voievodul Ţării Moldovei Alexandru cel Bun, printre care şi un tratat comercial, încheiat la 8 octombrie 1408 cu negustori din Lvov”.

Autoarea punctează realitatea că domnitorul român şi-a întemeiat cetatea la răscrucea vestitelor drumuri comerciale, ,,oblăduind-o cu blândeţe şi stabilind raporturi paşnice cu toţi vecinii”. Fraza următoare are evidente accente polemice: ,,După aproape 600 de ani, s-a învrednicit să-i poarte numele cea mai scurtă ulicioară din centrul ctitoriei sale, un nume mistificat (n.n., prin traducerea în rusă, fără nicio precizare) încât nu mai poate nimeni să se dumirească despre cine este vorba”. Cu un surâs amar, abia mijit în colţul ochilor săi, din care te fulgeră revolta mocnită, autoarea se face a transfera vina, de pe umerii autorităţilor pe seama sordidei ulicioare…

Atitudinea polemică trece, pe nesimţite, în tonuri pamfletare de rafinament indubitabil. Făcându-se că nu acuză pe cineva anume, Maria Toacă nu numeşte, evident, pe niciunul dintre contemporanii ei care mistifică (fie şi numai prin omisiune) istoria, ci dă vina pe …urmaşii din zarea vremii din proximitatea aceleia a lui Alexandru cel Bun: ,,descendenţii săi, care l-au succedat la tronul ţării, nu s-au învrednicit nici de această microscopică onoare.”. Nu prea departe de acea epocă, notează autoarea, cu un aer de zeflemea bine strunită: ,,Ştefan cel Mare a ţinut piept puhoaielor flămânde ale turcilor şi tătarilor, a apărat ctitoria vrednicului său bunic de lăcomia nesăţioasă a trufaşilor crai vecini. Dar aceasta-i o poveste necunoscută cernăuţenilor de azi, o istorie prea îndepărtată, fără dreptul la revendicare” – conchide, cu năduf greu mascat, Doamna Limbii Române din Cernăuţi, lăsând a se subînţelege că măcar o stradă s-ar fi cuvenit să-i poarte numele lui  Ştefan cel Mare.

În fraza de mai înainte, este de domeniul evidenţei accentul sarcastic, dureros şi, totuşi, iertător al autoarei. Moldovenii au înălţat zid de apărare contra năvălitorilor de la nord – reliefează Maria Toacă -, pe când Prutul curgea prin centrul oraşului de astăzi, ajungând până la Fântâna Turcească. Erau vremurile în care nimeni nu vorbea de Cernăuţi, pe atunci existând numai cetatea Ţeţinei. Ca într-un stop-cadru dintr-un film realist, autoarea ţine să aducă în prim-plan un detaliu extrem de important, dar rostind ca în treacăt, cu un zâmbet dulce-amar, înţelegător, parcă: ,,După ce au isprăvit cu luptele, străbunii noştri au făurit temple ale credinţei şi culturii, au creat valori nemuritoare, întrupându-le în opera sublimă a Unirii”.

După aceste momente, în care pulsează o anume tensiune dramatică, Maria Toacă lunecă brusc în realitatea, cu note de cruzime, a prezentului: ,,Cu scurgerea anilor, Cernăuţiul se face tot mai mic, tot mai văduvit de enigme, în pofida creşterii etajelor şi extinderii lui în toate părţile. Şi devine tot mai trist, în ciuda sărbătorilor vesele şi libertăţii de a-i cutreiera străzile fără teama de a rătăci.”.

MariaTOACA

Urmează un racursiu în timp, dincolo de graniţa anilor 1989-2000, pre când prietenii din Moldova, care poposeau la Cernăuţi, i se confesau, mai mult în serios decât în glumă, că-şi plimbă paşii prin Europa. Cu destul de evidentă melancolie, Maria Toacă apreciază că, în fapt, îi atrăgea nu atât ,,civilizaţia europeană”, cât literatura română din regretatul magazin ,,Drujba” şi urmele lui Eminescu pe sub teii cernăuţeni. Fraza finală din această primă piatră de temelie din excursul Amar de Cernăuţi sună înfiorător: ,,Astăzi, alte drumuri îi poartă pe intelectualii din Moldova spre Europa, noi rămânând cu tristeţile şi nostalgiile bucovinene, dar, totuşi, bucuroşi că Ziua oraşului Cernăuţi de la Alexandru cel Bun îşi are începutul”.

Pornind de la afirmaţia aforistică a ilustrului savant Nicolae Iorga, enciclopedist din stirpea lui Dimitrie Cantemir şi Bogdan Petriceicu Hasdeu, conform căruia: ,,Adevărul e pretutindeni, dar nu-l cunoaşte decât acela care îl caută” -, Maria Toacă trece, în al doilea său pilon de temelie, Urme de lacrimi în piatră, la o vastă evocare, referitoare nu la realităţi de acum o jumătate de mileniu, ci din ultima sută de ani, cu ,,bătaie” până în prezent.

Ţinând seama de îndemnul subînţeles al vorbelor de duh ale lui Nicolae Iorga, exegeta sufletului românesc afirmă: ,,(…) dacă dorim să cunoaştem cât mai mult adevăr despre Cernăuţiul nostru, nu-i nevoie neapărat să stăm numai în universul rece al arhivelor. Îl putem găsi şi în tăcerea grea a pietrelor, plimbându-ne încet, cu privirile în jos, pe străzile înguste, care mai păstrează pavajul din perioada interbelică, îl intuim în eleganţa unor vechi clădiri şi în somptuozitatea turnurilor bisericilor”.

Pasajul de mai înainte îmi aminteşte o precizare pe care, într-un octombrie 2008, pe 21-22, mi-a oferit-o poetul şi marele tribun al românismului din Bucovina, Vasile Tărâţeanu, la întrebarea mea, din priviri, după ce observasem, pe trotuarele din Cernăuţi, inscripţia exclusivă de pe capacele de fontă ale canalelor de comunicaţii telefonice: ,,Societatea Română de Telefoane”. Cu surâsu-i mucalit şi satisfacţie nedisimulată, Don Bazil Tărâţeanu mi-a zis: ,,Au fost turnate, Dane, în 1920, după constituirea României Mari, de o uzină celebră din Franţa… Noi le-am păstrat pe toate, ca pe ochii din cap… Tot Cernăuţiul e împânzit cu aceste capace inscripţionate în Limba Română…”.

I-am răspuns, cu amărăciune evidentă: ,,Bravo, vouă! Este semn de respect şi preţuire a patrimoniului neamului. În Craiova nu mai există niciunul. Şi poate că nicăieri altundeva în România… După 1990, le-au spart hoţii de <fier vechi>, le-au vândut la REMAT şi aşa au ajuns miliardari peste noapte, cu <pagode> în care urlă vântul sălbatic al ignoranţei dezarmante”.

Revenind la crochiul bulversant al Mariei Toacă, nu avem voie să ocolim un nou oftat istoric al acesteia, provocat de desfigurarea Bucovinei de Nord: ,,Au fost devastate sfinte lăcaşe, distruse librării şi biblioteci de carte românească, schimbate denumirile de străzi… Însă şenilele tancurilor şi cizmele ostaşilor <eliberatori>, care au intrat victorioşi cu şaizeci de primăveri în urmă în metropola Bucovinei, n-au reuşit să şteargă unele inscripţii româneşti de pe caldarâmuri şi de pe cazărmile care ies azi la iveală de sub tencuiala blocurilor deteriorate”. Clocotind ca un vulcan gata-gata să erupă, obida autoarei nu trece pragul exploziei distructive, ci se esenţializează într-o decantare – autentic poem în proză: ,,Nu le-a şters nici trecerea vertiginoasă a timpului, căci ele s-au brăzdat ca nişte lacrimi pietrificate în inima oraşului.”.

Maria Toacă aminteşte, mai departe, că pe uşile unor apartamente de lux din centrul Cernăuţiului mai atârnă cutii poştale cu inscripţia românească ,,Scrisori”, după care adaugă cu maliţiozitate muşcătoare: ,,Se vede că ele sunt destul de trainice şi comode, dacă noii stăpâni le suportă de atâtea decenii”.

Comprimate în primele două paragrafe ale eseului Urme de lacrimi în piatră, considerentele din care am selectat mai sus au menirea de a contura fundalul grav şi tonul de dangăt de clopot mitropolitan pe care sunt narate, ultra-succint, cinci momente. Spicuim cu parcimonie maximă, deşi ele s-ar cuveni să fie citate integral. Spaţiul nostru tipografic ne presează, însă… Aşadar:

  1. ,,Dacă noi vom tăcea, pietrele vor striga!”, scria bucovineanul N. Tcaciuc-Albu, refugiat la Sibiu în vara anului 1940. Şi pietrele „strigă” de mai bine de şase decenii (n.n. de 72 de ani, deoarece evocarea este scrisă de Maria Toacă în martie 2004) cu tăcerea şi răbdarea celor învinşi, dar cine să le-audă duruta lor muţenie?”. Urmează relatarea uneia dintre puţinele supravieţuitoare, nonagenara Valentina Dovjinskaia.;
  2. ,,Deschid cartea Aniţei Nandriş-Cudla 20 de ani în Siberia şi desprind un fragment din acea stare groaznică de tensiune, panică şi haos, iscată la aşa-zisa plecare: <Prin luna iunie, tot în anul acela, s-au retras românii de pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei (…) La început a părut şagă, dar când s-a văzut că arde focul cu hârtii înaintea primăriei şi s-a ridicat postul de jandarmi, a stat lumea mâhnită şi pe gânduri (…) <Moscalii> le-au luat sapa şi tot ce-au avut pe lângă case, pe mulţi înstrăinându-i pentru totdeauna de vetrele străbune”;
  3. Un val uriaş de disperare desprindem din tragedia neputinţei profesorului Teodor Bălan, directorul Arhivei Istorice din Cernăuţi, de a salva materialul arhivistic tezaurizat în această instituţie;
  4. Incomensurabile au fost pierderile istoricului Ion Nistor: ,,Ultimatumul lui Molotov l-a găsit la Conferinţa Inter-universitară din Bucureşti, la care participa în calitate de rector al Universităţii din Cernăuţi (…) Peste un an, savantul şi-a găsit locuinţa devastată şi biblioteca risipită. Dar acestea n-au fost cele mai mari pagube suferite de ilustrul cărturar, căci în curând aveau să-l năpăstuiască altele mult mai grave – pierderea universităţii, a publicaţiilor sale dragi Junimea Literară, Glasul Bucovinei, Codrii Cosminului, dimpreună cu tipografia, editura şi librăria din fosta capitală a Bucovinei”;
  5. ,,Invocând acea perioadă de groază, îmi amintesc de figura monumentală a academicianului Vladimir Trebici, care şi-a săvârşit drumul vieţii pământeşti la 13 februarie 1999, la vârsta de 83 de ani.(…) Ştiam că, puţin mai înainte, vizitase Cernăuţiul, după grele încercări pe drumul războiului şi umilinţele prizonieratului, după decenii lungi de despărţire. L-am întrebat dacă mai sunt şi dacă şi-a văzut <cele două case frumoase> de la Horecea Mănăstirii. <Am trecut pe lângă ele şi, în lipsa stăpânilor, am rupt doi trandafiri din curte>, mi-a mărturisit unul dintre cei mai distinşi bucovineni din Bucureşti. Nu l-am mai întrebat cât de dureros l-au înţepat ghimpii acelor flori, care pentru prima dată în viaţă l-au ademenit să întindă mâna spre un lucru <străin>”.

Sub titlul Plini de daruri şi haruri, Maria Toacă sintetizează – în linii sigure, cu vibraţii şi scânteieri de icoane pe sticlă, cu adevărat tărăneşti, ori, mai de grabă, cu desfăşurări ample, de o solemnitate sacră şi de o maiestuozitate smerit-regală, cu trimiteri la Împărăţia cerurilor, întemeiată aici de Iisus Hristos – alte şi alte momente de dor fără saţiu. Din prima secvenţă a acestei Columne fără sfârşit, înălţate prin puterea magică a cuvintelor botezate în Duh românesc, La hramul lui Mihai Morăraş, decupăm doar momentul care-l are ca protagonist pe Nicolae Dabija, ,,poetul cântat, citit şi răscitit, fără versurile căruia nu începe şi nu se sfârşeşte nicio serbare în şcolile noastre” – punctează magistral, pentru istorie, Maria Toacă. În contextul dat, Nicolae Dabija a trăit emoţiile invocării unchiului său, preotul Serafim, care a fost paroh la biserica de la Roşa. „Dar nu numai amintirea acestui unchi cu har divin” – ţine să aducă în lumină autoarea – îl atrage pe Nicolae Dabija spre locurile eminesciene ale Cernăuţiului. Inspirata jurnalistă din Capitala Bucovinei relatează neutru, însă evident marcată de tensiunea emoţională a acelor clipe: ,,Mi-a fost dor de dumneavoastră, ne-a mărturisit poetul. Mi-a fost dor de vechea catedrală, de Prutul căruia i-am închinat un poem: ,,Când coboară  Prutul dintre munţi/ şi ajunge-n Cernăuţi,/ El întreabă florile de tei/ şi salcâmii/ Unde, Doamne, sunt românii mei?/ Unde sunt românii?”.

Impregnată de efuziuni lirice este tableta Doar o firavă frunză verde, chemându-ne să visăm ,,cu ochii deschişi, la timpurile când strămoşii noştri străbăteau pe jos zeci de kilometri, cu desagii în spate”, când pe străzile celui mai frumos municipiu din Bucovina de Nord ,,şi ţăranii, şi domnii se înţelegeau în limba noastră cea română”. Chemată, ispitită de mirajul târgului organizat în Piaţa Turcească pentru ,,meşteşugari şi artizani ai frumosului popular”, în octombrie 2011, unde n-a fost ceva ca-n poveste, ,,dar varietatea şi cantitatea obiectelor expuse a impresionat ca nicicând altă dată” -, autoarea avea să simtă gustul amar, de pelin amar-amar… De ce? Pentru că nu a găsit nimic autentic românesc. Ochii îţi fugeau ,,de la mărgele la inele, de la feeria cămăşilor brodate la oalele şi farfuriile decorative – TOATE în stil UCRAINEAN” (s.n.). Aglutinând motivele de nemulţumire, coautoarea incitantului volum Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi devine cvasi-tranşantă: ,,Obiectele de ceramică neagră ale olarilor din satul Kobolcin, raionul Secureni, şi din Lviv doar aminteau de minunile incomparabililor meşteri de la Marginea suceveană, icoanele şi ouăle încondeiate, din alte pavilioane, având, de asemenea, ceva afinităţi (s.n.) cu cele ale pictorilor populari din sudul Bucovinei.”.

Paragraful de încheiere nu este deloc cruţător, dimpotrivă, pune …cireaşa/ bomboana pe colivă: ,,Am căutat, în acest fascinant arbore al veşniciei populare, o crenguţă sau măcar o frunzuliţă apropiată sufletului meu, un prosop, o trăistuţă dintre cele admirate în copilărie, în casa mare a satului natal. N-am găsit nici un capăt de aţă, în afară de ecoul melodiei cu <frunză verde>, auzită cu o seară înainte”.

Pagini antologice scrie Maria Toacă despre…

Iraclie şi Ciprian Porumbescu (valorificând numeroase detalii inedite, furnizate de nepoata de soră a compozitorului: Nina Cionca);

– despre poetul Vasile Alecsandri, cel care ,,a dus o viaţă migratoare”, a îndeplinit misiuni diplomatice în Occident, având două întâlniri cu Napoleon al III-lea, pretutindeni fiind primit împărăteşte (iar, într-una din serile de iulie 1849, prietenilor bucovineni, „retraşi în răcoarea pădurii de la Cernauca”, le-a citit în premieră fragmente din Balada Mioriţa, ca să le dovedească acestora că ,,neamul românesc este unul din cele mai înzestrare cu daruri sufleteşti”);

despre personalitatea fascinantă, feerică a lui Sextil Puşcariu (re-înviată, într-un dialog pe cât de sprinţar, pe atât de substanţial cu cercetătorul ştiinţific Gabriel Vasiliu);

despre primul rector al Universităţii româneşti din Cernăuţi, Ion Nistor (odată cu care, în aulele acestei nou înfiinţate instituţii academice, ,,intra neamul românesc din Bucovina, cu întreaga sa istorie, cu speranţele şi demnitatea sa”; după ce a suferit enorme pierderi, imediat după refugiul obligatoriu din Cernăuţi -, la vârsta de 74 de ani, Ion Nistor ,,a fost aruncat în închisoarea din Sighet (…) unde a purtat uniforma vărgată timp de cinci ani”; ruinat sufleteşte, după eliberare mai trăieşte doar şapte ani, până la 11 noiembrie 1962; a fost ,,condus în tăcere de ultimii temerari ai apusului de glorie română, printre care Pan Halipa şi câţiva bucovineni, sosiţi cu o coroană mare de brad din Carpaţii Arboroasei. Doar o modestă placă funerară îi străjuieşte mormântul în cimitirul Bellu din Bucureşti.”);

– despre pictorul George Lowendal, răstimp de 19 ani, din 1926 până în 1935, director artistic la Teatrul Naţional din Cernăuţi – metropola care ,,l-a fascinat prin concentraţia de suflet şi esenţa spiritului, în care s-a păstrat tradiţia străveche a atâtor popoare” (,,se bucura de simpatia tuturor, fiind cunoscut de multă lume, când ieşea pe stradă, era înconjurat de mulţime”, ,,avea un farmec cuceritor de povestitor şi toţi îl ascultau cu gura căscată”; ,,…întrebat de ce face atâta paradă de românism – pictează, în exclusivitate, ţărani români, casa îi este amenajată în stil românesc, îmbracă deseori costumul popular românesc… – când, de fapt, nu-i decât un străin, aristocratul, înrudit cu mari familii nobile din întreaga Europă, a răspuns: <Dumneata eşti român prin ocazia naşterii, dar eu sunt român prin liberă opţiune>”; s-a născut la Sankt-Petersburg în 1897; descinde din ramura regală a regelui Frederic al III-lea al Danemarcei şi Norvegiei; în 1914-1917 a urmat Şcoala de Belle Arte din capitala Rusiei; talentat portretist şi scenograf, s-a afirmat concomitent ca o personalitate artistică fascinantă şi complexă în varii domenii ale artei; a fost preţuit ca actor, balerin, poet, întemeietorul – la Cernăuţi – al celui dintâi teatru profesionist de păpuşi din România; din dragoste pentru Cernăuţi şi legământul cu ţăranii ce-i inspirau opera, baronul George Lowendal a refuzat oferta de a fi consilier artistic şi scenograf la Metropolitan Opera din New York);

– despre poeta Adela Popescu şi regretatul său soţ, George Muntean (,,înzestrat cu o forţă ieşită din comun, atât morală, cât şi fizică, cu o putere de muncă tenace şi răbdătoare şi mai ales cu o nelinişte continuă, care să te împingă să te goleşti până la ultimul strop, ca o ciutură…”).

Presărate asemenea unor mărgăritare de preţ ori aidoma unor angelice flori de isop şi busuioc, în multe dintre paginile volumului Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi – semnate fie de Doina Cernica, fie de Maria Toacă – răsar secvenţe memorabile despre măicuţele de elită de la Mânăstirea Voroneţ: Elena Simionovici şi Gabriela Platon, ambele licenţiate în teologie, acompaniate  totdeauna de binecuvântarea şi harul Irinei Pântescu, stareţa de la Voroneţ.

Sub genericul Cu flori de mac, pe verticală -, Maria Toacă îi creionează, inspirat, cu febrilitate, un portret expresiv colegei de profesie şi prietenei de 26-27 de ani: Doina Cernica: ,,Scrie mult şi scrie bine, semnând pagini întregi în cotidianul Crai nou (unul dintre ziarele cele mai populare şi mai răspândite din judeţul Suceava), în captivitatea căruia se află de-o viaţă. Şi în toate stă pe linia ei dreaptă, nicicând nu-i lipseşte acel <vertical> – rubrica de deschidere a ziarului, unde apare zâmbitoare cu buchetul ei roşu în mână, deşi de cele mai dese ori subiectele sunt dure, răscolitoare, departe de a ne oferi relaxări efemere”.

Sărind peste alte detalii – care acoperă două dintre cele patru pagini şi jumătate, cât însumează portretul Doinei Cernica -, reţinem că aceasta i-a trimis Mariei Toacă, în ultimele mai bine de două decenii, cele mai importante şi mai frumoase cărţi, pentru biblioteca personală, prin cunoscuţi ori aduse de Doina personal ,,în vizitele ei fulger”: ,,Oricât am stăruit, n-am reuşit s-o ţin în casa mea mai mult de jumătate de oră. Prietena mea, însă, nu e numai ziaristă. E şi traducătoare din italiană, e şi scriitoare, consacrându-se unuia dintre cele mai dificile genuri – literatura pentru copii. Evadează din rutina profesiei într-un univers <de dincolo de Curcubeu>. Poate porni, pe cont propriu, la o conferinţă a filosofilor tocmai la Volgograd, deşi idee n-are unde se află acest oraş, poate să povestească cu umor cum a fost buzunărită până la ultimul ban la Chişinău, când a mers să-şi primească diploma Salonului Internaţional de Carte, pentru poveştile ei. N-au cum s-o întristeze asemenea fleacuri, când în lumea poveştilor ei binele triumfă, orice sfârşit este fericit!”.

Vorbind la  lansarea volumul bilingv (română-franceză) Fetiţa şi broasca ţestoasă, desfăşurată la Cernăuţi, în august 2009, monahia Elena Simionovici releva: ,,Aparent este o carte pentru copii, dar şi pentru oamenii mari. Este o pledoarie pentru tot ceea ce înseamnă frumos şi-i îndeamnă pe părinţi ca, înainte de a le lăsa copiilor avutul lor, să le altoiască virtutea, să-i înveţe cele bune. În genere, cărţile Doinei Cernica pledează pentru adevăr, prietenie, statornicie şi devotament în dragoste, înălţând jertfa, sacrificiul mai presus de toate”. La rândul său, scriitorul şi publicistul Vasile Tărâţeanu a insistat asupra faptului că proza Doinei Cernica ne învaţă ,,să fim aşa cum a vrut Dumnezeu să ne cunoască”.

Maria Toacă revine asupra spiritului de jertfă, original şi profund, întruchipat în lucrările de artă plastică din expoziţia atipică a artistei Dany Madlen Zărnescu, vernisată la Cernăuţi, după ce acestea fuseseră găzduite la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Palatul Domnesc Mogoşoaia şi la galeria Muzeului de Istorie din Suceava: ,,Rafinamentul colajelor în negru, pe alocuri cu puţin roşu şi albastru vine chiar de la origini, fiind renăscut din liniştea rugăciunii, din smerenia poporului nostru”. Autoarea capitolului Amar de Cernăuţi precizează că, după ce a vizitat împreună cu plasticiana salonul cu vechi colecţii ale portului popular din Bucovina, a intuit în lucrările pictoriţei motive luate parcă de pe catrinţe şi brâie din secolele trecute: ,,Maica Elena a subtilizat că negrul din lucrările lui Dany Madlen <este culoarea noastră, care exprimă patimile lui Hristos, e culoarea pe care o fi luat-o de la bătrânele care merg dimineaţa la biserică – în catrinţe negre şi cojoace albe cu foarte puţin negru la margine>”.

După ce notează că pictoriţa cernăuţeană Irina Kalenyk – prezentă la lansarea volumului Doinei Cernica şi la vernisajul expoziţiei artistei Dany Madlen Zărnescu – s-a declarat mare admiratoare a acestei ,,artiste neordinare (…) pornite pe drumul iniţierii în miracolul negrului, fiind fascinată de fiorul de mister pe care îl radiază tablourile expuse”, Maria Toacă pune punct acestor secvenţe printr-o frază semnificativă, prin care ne mai oferă încă două informaţii demne de interes: ,,Pătrunse de o lumină ce le veghează frumosul, Doina şi Dany Madlen, pe lângă bucuria sufletească prilejuită, au lăsat la Societate (n.n. ,,Mihai Eminescu” din Cernăuţi) un tricolor, pentru împrospătarea roşului, galbenului şi albastrului din sufletele noastre, şi un ceas cu imagini ale mânăstirilor din sudul Bucovinei, ca să ne bată inimile în acelaşi ritm al prieteniei şi iubirii de care numai cei ce rămân măcar un pic copii şi cred în poveşti sunt în stare”.

Despre pictoriţa Dany Madlen Zărnescu, bucovineancă stabilită în Bacău, criticul de artă Valentin Ciucă glosează astfel, în albumul Un secol de arte frumoase în Bucovina, citat de Maria Toacă: ,,Fondurile, mai totdeauna negre, evidenţiază forme şi volume peste care lumina trece şi le animă. Este o pulsaţie lăuntrică, un cosmos incitant şi sugestiv. În spaţiul imaginii, creează ferestre spre absolut (s.n.) şi fantele de lumină-culoare animă câmpul grafic. Colajele au sensul pictural şi exprimă un spirit modern, imaginativ, profund”.

Iată şi câteva ,,flori de colţ”, cu irizări alpine, dar şi de nestemate, cernute din florilegiul mărturiilor autoreferenţiale ale pictoriţei însăşi: ,,Este culoarea care mă defineşte, deoarece foarte multe piese populare din Bucovina au această nuanţă de negru. Începând de la catrinţe, vase -, chiar şi peisajele din natură conţin un contrast dintre alb şi negru, au un verde foarte închis, cel al munţilor. (…) Toate mânăstirile din sudul Bucovinei poartă sobrietatea şi solemnitatea negrului. Pentru mine, negrul nu înseamnă doliu şi tristeţe, ci nobleţe şi înţelepciune. V-aţi întrebat vreodată de ce călugării poartă veşminte negre? Negrul este simbolul abstinenţei, al plecării într-o altă lume, care te duce spre interior, spre profunzimile sinelui şi universului spiritual, este culoarea tainei (s.n.), un fel de iluminare nevăzută, dar simţită. Pictura, ca şi viaţa, trebuie să exprime adevăruri profunde, să pornească de la rădăcini. La Suceviţa am lucrat pe negru şi verde, pentru că peisajul era inundat de verdeaţă – un verde în diferite nuanţe, în funcţie de ora zilei, de soare şi umbră…  Sunt nespus de bucuroasă că am avut ocazia să trec prin Cernăuţi. În Grădina Publică am simţit acea atmosferă care mi se potriveşte. Copacii sunt foarte înalţi şi creează o umbră deasă prin care pătrunde lumina. E tocmai acel obsedant pentru mine <întuneric supraluminos>, ce-l caut pentru a-l înnobila pe hârtie”.

Pilduitoare şi răscolitoare sunt cele cinci pagini dedicate de Maria Toacă – sub titlul ,,Poporul lui Traian” nu-şi uită salvatorulpersonalităţii primarului Cernăuţilor din anii 1940-1941: Traian Popovici, răstimp foarte dramatic pentru toţi bucovinenii, iar pentru populaţia evreiască din urbe – de un tragism zguduitor. Această evocare – cu scânteieri de cremene şi iască, adică de străvechi amnar, cu vibraţii  specifice neorealismului italian -, are ca sursă o provocare externă, de peste Ocean: vâlva stârnită, în special în mediile electronice, de hotărârea companiei canadiene ,,Veni Vici Entertainmentdin Toronto de a începe filmările unei pelicule artistice despre omul care a salvat de la deportarea în Transnistria, implicit de la exterminarea în masă, 20.000 (douăzeci de mii!) de evrei.

Traian Popovici a fost răsplătit simbolic, peste timp, cu titlul onorific ,,Drept între popoare”, cu un monument înălţat în Tel Aviv, Capitala Ţării Sfinte: Israel, şi, în cele din urmă, cu o placă pentru veşnică amintire, comemorativă, prinsă pe zidul casei cu nr. 6 de pe strada Zankoveţka, din Cernăuţi.

Autoarea subliniază că toate iniţiativele de a-l comemora pe acest vrednic român, Traian Popovici, au venit din partea evreilor trăitori în Occident. ,,Au trecut deja 70 de ani de la Holocaustul poporului evreiesc – scria Maria Toacă, în octombrie 2011 -, dar el nu-şi uită binefăcătorii, însă nici călăii”.

După ce subliniază că proiectul privind turnarea filmului (docudramă) despre Traian Popovici a fost generat de constatarea că primarul Cernăuţiului a salvat mai mulţi evrei decât Schindler (nemurit de regizorul Steven Spielberg în vestita peliculă Lista lui Schindler), dar gloria lui Traian Popovici ,,e de o rezonanţă nemeritat de slabă” -, Maria Toacă dă o informaţia de impact maxim: ,,Rolul lui Traian Popovici s-a oferit să-l joace un actor foarte vestit – vedeta Hollywood-ului Dustin Hofman”. Sute de publicaţii din lume au multiplicat un interviu cu acest actor renumit, care a declarat fără nici un pic de şovăire: ,,Am un pronunţat sentiment naţional evreiesc. Eu sunt evreu român”.

În memoriile sale, publicate sub titlul cu peremptorii lumini/ rezonanţe creştine: Spovedanii, Traian Popovici reliefează că acţiunile îi erau insuflate nu doar de principiile etice, ci şi ,,de firava încredere că, în acea infernală clocotire de emoţii şi ură, va reuşi să ridice un bastion moral, care în viitor va sta drept mărturie a virtuţilor poporului român. (…) Făcând uz de argumente, el a invocat bunătatea şi blândeţea proverbială a românilor, precum şi memoria strămoşilor care dispreţuiau cruzimea şi rasismul (s.n.).  Dar cel mai substanţial argument adus de primar autorităţilor a fost faptul că întreaga gospodărie comunală e deservită de tehnicieni evrei, fără de care viaţa oraşului va fi paralizată”. Cert este că Traian Popovici nu şi-a compromis bunul nume moştenit de la părinţi, izbutind să-l convingă de guvernatorul Bucovinei, generalul Corneliu Calotescu, să intervină pe lângă şeful statului român, mareşalul Ion Antonescu, în vederea obţinerii deciziei ca 20.000 (douăzeci de mii!) de evrei să fie lăsaţi la casele lor din Cernăuţi. ,,Prin gestul său temerar – menţionează cu toată claritatea Maria Toacă -, a dovedit lumii că, în orice împrejurări, există o alegere, că Dumnezeu întotdeauna îi dă omului şansa de nu se transforma în fiară”.

Comemorarea universitarului Grigore Bostan – care ,,a cules comori folclorice, tezaurizându-le în analele veşniciei” – îi prilejuieşte autoarei punerea în lumină a uneia dintre calităţile distincte ale acestuia: ,,îi erau nesuferite lauda de sine, grandoarea (n.n. grandomania), înălţarea proprie-i persoane pe piedestalul gloriei efemere”. În circumstanţele suitei de manifestări evocatoare, Gheorghe Jernovei, şef al Catedrei de Filologie Română şi Clasică, a făcut un excurs în istoria filologiei române la Universitatea din Cernăuţi, de la înfiinţarea căreia – la 4 octombrie 2011 – s-au împlinit 136 de ani. El a susţinut, cu argumente irefutabile, că filologia română a fost înălţată, la Cernăuţi, la rangul de ,,Materie eternă”. Catedra de profil s-a afirmat, în toate epocile, ca o adevărată, de necontestat instituţie românească, graţie impulsurilor viguroase date de titularii acesteia:  de la Ion Sbiera (1875-1906), Sextil Puşcariu (1906-1919), Leca Morariu (1936-1938), până la Vitalie Sorbală (1974-1979). Detalii bogate a readus în memorie Gheorghe Jernovei mai ales despre ceea ce el a numit ,,noua epocă Grigore Bostan” – încununată de revenirea la grafia latină şi la denumirea firească de Filologie Română. În perioada de referinţă, ,,au fost puse bazele ştiinţifice ale studiilor comparative de folclor, a început valorificarea creaţiei literare din nordul Bucovinei, eforturi materializate de Grigore Bostan şi Lora Bostan în impunătoarea antologie Pagini de literatură română – Bucovina, regiunea Cernăuţi, 1775-2000.

Referindu-se la calităţile de filolog şi romanist ale lui Grigore Bostan, care au lăsat urme trainice în ştiinţă, dar mai ales au marcat cultura filologică a românilor din nordul Bucovinei -, profesorul Anatol Ciobanu, din Chişinău, i-a enumerat ,,virtuţile intelectuale şi omeneşti: inteligenţă sclipitoare, erudiţie enciclopedică, talent oratoric, curaj de a spune adevărul, dragoste neţărmurită de neam, părinţi, studenţi şi meleagul unde <a păstorit cuvinte din Carpaţi>”.

Profesorul Victor Grecu, din Sibiu, a vorbit – în acelaşi context – despre preocupările constante ale ASTREI privind unificarea şi cultivarea limbii române literare. Abordând două teme referitoare la creaţia lui Mihai Eminescu -, profesorii ucraineni Bogdan Melniciuk şi Nadia Babici au mărturisit că ,,Interesul pentru Eminescu şi, în genere, pentru literatura română le-a fost inspirat de  regretatul lor coleg Grigore Bostan, datorită căruia au ajuns la Ipoteşti şi pe alte drumuri eminesciene”. La masa evocărilor şi-au adus contribuţii semnificative universitari din Cluj-Napoca, Craiova, Bucureşti, Chişinău – şefa de catedră Irina Condrea şi Ludmila Zbanţ, Bălţi – prorectorul Maria Şleahtiţchi, ca şi Vasile Pavel, membru al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, originar din Bucovina.

Maria Toacă avansează, finalmente, o judecată de valoare: ,,Concluzia cea mai inspirată aparţine scriitoarei din Botoşani Lucia Olaru-Nenati, rostită la masa de pomenire oferită de doamna Lora, într-un loc romantic, ca în versul ,,Pe unde drumul ne ducea în rai”: <Grigore Bostan ne învaţă cum trebuie să trăim ca să nu murim>. Nu e uşor să susţinem examenul la această şcoală a vieţii, mai ales după ce a plecat dintre noi profesorul în faţa căruia uneori ne era ruşine pentru cum trăim şi cum vorbim” – conchide, cu o lacrimă abia înmugurită, dar bine ascunsă, la colţul ochilor, autoarea evocării N-a plecat cu totul niciodată…, din Amar de Cernăuţi.

doina_cernica_autograf

…Doina Cernica a presărat – ca pe o feerică glazură diamantină, de-a lungul întregii sale părţi din acest volum: Dulce de Suceava – secvenţele despre Poetul Naţional: Cu Eminescu, dar fără noi…, ,,Scriitorul citeşte”: Eminescu şi Bucovina, Festivalul Literar ,,Mihai Eminescu” 2010, O carte despre Eminescu şi Cernăuţi, Eminescu sărbătorit de românii din Nord în Nordul vieţii sale, Eminescu la Putna.

În schimb, Maria Toacă şi le-a grupat în capitolul final al întregului volum (Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi), capitol care totalizează 62 de pagini, adică 12 % din întreaga carte. Nici nu se putea o mai inspirată gradare a demersurilor rodnice ale celor două profesioniste ale scrisului -, care culminează aici, în capitolul final Eternitatea Eminesciană, unde tensiunea narativă atinge, deseori, temperatura şi dogoarea incandescenţei.

Aici, în acest capitol – ce poate fi considerat nu un punct final al volumului, ci, mai de grabă, un Epilog Deschis –, firul roş-alb, al Mărţişorului renaşterii noastre continue, ca oameni, ca neam, ca ţară, se împleteşte mirific cu vuietul roş-galben-albastru al Stindardului Dacic: capul de lup cu trup de şarpe, dar  şi cu filonul minunatului basm despre Fiinţa Limbii Române, la nord şi la sud de punctul de frontieră Siret (35 de km până la Cernăuţi, exact distanţa de la Craiova la Filiaşi!), despre bătăliile, deseori crâncene, de-a lungul istoriei, ale intelectualilor adevăraţi din sângerânda Bucovina, care nu vor, în ruptul capului, să-şi uite obârşiile, datinile, cutumele, graiul şi portul, bătăile inimii întru acelaşi ritm al iubirii de ctitori şi de pământ strămoşesc, care este, totodată, ritm al bunătăţii, omeniei şi cuminecării, al iertării tuturor celor ce au încercat, peste veac, să ne sugrume aspiraţiile şi idealurile noastre, de urmaşi ai lui Zamolxe, Zalmoxe şi Deceneu, ai lui Burebista şi Decebal, Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu.

Toate aceste scântei de românitate şi românism se regăsesc, din plin, în volumul Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi. Până la pagina 453, unde începe capitolul din urmă, putem compara mirabila carte de identitate cultural-românească aidoma urcuşului lui Iisus pe Golgota, spre Dealul Căpăţânii, unde urma să fie Răstignit. Capitolul Eternitatea Eminesciană poate fi asemuit cu Învierea, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt, Schimbarea la Faţă şi toate celelalte trepte de lumină cu care Mântuitorul ne cheamă pe Calea Împărătească.

Sub cununa sur-argintie a titlului Prisos de iubire, deficit de responsabilitate…, Maria Toacă plasează motoul detaşării lui Mihai Eminescu de vanităţile cestei lumi, ca şi al unei tainice oboseli sub asediul teroarei istoriei: ,,De vorbiţi, mă fac că n-aud,/ Nu zic ba şi nu vă laud;/ Dăinuiţi precum vă vine,/ Nici vă şuier, nici v-aplaud” -, după care intră direct în subiect, de parcă ar păşi pe aleea cernită de durere a unui cimitir povârnit sub vremuri: ,,Cu aceeaşi nestinsă iubire şi cu aceleaşi mari restanţe la capitolul datoriilor morale, ne-am întâlnit în dimineaţa zilei de 15 ianuarie cu Eminescu – la monumentul eternei sale tinereţi din centrul Cernăuţiului. Că puteam fi număraţi pe degete, probabil era vinovat (în orice caz aşa mi-ar conveni să cred) şi lunecuşul grozav, care s-a aşternut pe străzile oraşului întocmai ca-n versurile Poetului: <…căci gheaţa se-ntinde/ asemenea oglinzilor>. După înşiruirea, pe ton domol, a subiectelor celor mai importante ivite în cadrul colocviului, autoarea încheie, aproape pe aceeaşi tonalitate de litanie săpată în piatră: ,,Teme pentru meditaţii mai îndelungate ne-a dat scriitorul Mircea Lutic, cu invocarea sclipirilor de geniu şi a nepătrunselor înţelesuri din opera eminesciană, care (…) ne răscoleşte întruna, ţinându-ne la poarta enigmaticelor cugetări. ,,Norul de aur din marea de amar”, ,,îngerul care a trecut prin infern” poate într-adevăr merită un loc mai mare în viaţa noastră decât discuţiile despre ce am făcut acum 10-15 ani şi ce s-a ales din entuziasmul de odinioară.” – Ianuarie 2009.

La comemorarea de 120 de ani (iunie 2009): ,,Pentru noi există criterii şi valenţe, Eminescu fiind iubit ca valoare culturală tutelară (s.n.), rămânând Luceafărul care ne luminează, raza călăuzitoare… Şi aceasta nu-i doar un fel frumos de a spune, ci e însăşi credinţa care ne uneşte în jurul unor sfinte idealuri”; ,,Nu încape îndoială că naşterea sa ca poet a avut loc la Cernăuţi, în ziua morţii profesorului iubit Aron Pumnul”; ,,… s-a accentuat imperativul imortalizării locurilor legate de numele Poetului, în special a casei nr. 34 de pe str. Universităţii, unde a avut loc ultima oprire a lui Eminescu, aflat în vizită la sora sa Aglaia. Preluând ideea, dl Dorin Popescu (n.n. gerant interimar al Consulatului General al României la Cernăuţi) a completat-o metaforic cu <nevoia deschiderii unui muzeu în intimitatea sufletului fiecărui român>, dar şi cu oportunitatea editării unei cărţi sau album despre paşii lui Eminescu la Cernăuţi”; ,,Meridianul Eminescu a trecut în acea zi şi pe la Universitatea Cernăuţeană (…) Aici, oaspeţii s-au manifestat mai mult ca personalităţi politice – şi-au arătat interesul pentru colaborare, menţionând că au venit <să construim împreună, dar nu să dărâmăm>. Grăbiţi să treacă frontiera înaintea înserării, oaspeţii s-au retras, lăsându-ne la <masa rotundă>, cu inimile deschise pentru o nouă primire a lui Eminescu în casa din care el n-a plecat niciodată”.

Titlul unui dens material: Rouă tămăduitoare peste seceta din sufletele noastre, este urmat de motoul cules din Nichita Stănescu: ,,Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii”, urmat de inscripţii pe răbojul clipei: ,,Încep să dea rod bogat şi <RESPIRĂRILE> pornite de la versul lui Nichita Stănescu, aduse la Cernăuţi în prima duminică de septembrie, într-un moment de inspiraţie revelatorie, de scriitoarea şi publicista din Suceava Doina Cernica. Născute dintr-o manifestare spontană, ca un preludiu la sărbătoarea <Limba noastră cea română> -, ,<Respirările> bucovinenilor de la sud au topit gheaţa nordului, prinzând rădăcini în tradiţie”; ,,Nu-i doar o vrere a întâmplării, ci un semn predestinat patronarea <Respirărilor> de maica stareţă Irina a Sfintei Mănăstiri Voroneţ şi monahiile ce o înconjoară. (…) Maica Elena Simionovici ni s-a destăinuit că, aidoma lui Arghezi, care spunea că <sunt cuvinte uşoare ca pana şi grele ca plumbul>, gândul o poartă la miresmele vorbelor – arome de busuioc, de crin, de pâine caldă… Dar sunt şi cuvinte cu gust amar de pelin sau cu miros ucigător de praf de puşcă… Din noua ei carte Oameni la Sfânta Mănăstire Voroneţ, adie doar arome purificatoare (de busuioc, de crin, de pâine caldă), volumul fiind consacrat celor care cu sufletul, cu mintea şi cu braţele le-au fost măicuţelor aproape la slujire şi osteneală. În pagini scrise cu aleasă smerenie, vibrează chemarea spre o viaţă curată, îndreptată spre Dumnezeu”; ,,Printre <felicitările> oratorului sus-amintit (n.n. scriitorul Dumitru Covalciuc) mai usturător decât toate a răsunat una menită <delegaţiei> din Ropcea pentru pocinogul deschiderii unei clase cu predarea în limba ucraineană, în şcoala românească de acolo”; ,,Clasa ucraineană a fost deschisă la dorinţa insistentă a câtorva părinţi”; ,,Care sunt dedesubturile prelucrării respectivelor persoane, cine şi cum îi convinge pe români să renunţe la limba maternă? Mi se pare că rădăcinile acestui dezastru naţional pornesc de mai departe. Acum a apărut o generaţie de tineri părinţi crescută pe loc gol, fără nici un simţ al valorilor naţionale sau religioase (…) Pe la începutul anilor ’90, când grupuri de români, încă sinceri patrioţi, umblau prin satele ucrainizate (s.n.) pentru a-şi convinge conaţionalii să ceară deschiderea şcolilor în limba maternă, exista un suport din partea bunicilor crescuţi în spiritul adevăratei credinţe şi cu dor de averea strămoşească. Prin biserici, în sfintele altare slujeau preoţi de vârstă venerabilă, cu rezistenţa călită în timpurile de aspră prigonire a credinţei. În predicile lor, feţele bisericeşti, care insuflau încredere şi se bucurau de respect, îi deşteptau din <somnul cel de moarte> pe românii asimilaţi de străini. De atunci au trecut destui ani (…) Şi puterea democratică, firavă la început, a prins la slănină, considerând că e un lux prea mare, o risipă prea neîndreptăţită să-i bage în seamă pe nişte amărâţi de români care, de fapt, au şi uitat cine sunt, de unde se trag”.

În acelaşi registru, pe tonuri grave şi înfrigurate, selectăm câteva frânturele şi din tableta intitulată Respirări cu triste răscoliri de memorie: ,,…cerul ţine de fiecare dată cu noi, dăruindu-ne zile cu soare atunci când măicuţele de la Voroneţ, monahia Elena Simionovici şi monahia drd. Gabriela Platon pornesc, cu binecuvântarea stareţei lor, Irina Pântescu, spre Cernăuţi, să ne aducă o rază din lumina sfintei ctitorii ştefaniene şi acel mult dorit cuvânt de <Doamne, ajută!> pentru limba noastră.”; ,,Or, de mulţi ani n-am mai auzit vreun mesaj de binecuvântare din partea feţelor bisericeşti, cum se făcea mai înainte, la inaugurarea sărbătorii.”; ,,Îmi amintesc cu nostalgie de anii când răposatul Boris Ţapu, parohul Bisericii din Boian, ctitorite de Ion Neculce, şi alţi preoţi veneau cu zeci de enoriaşi, cu steaguri tricolore, intonând cântări religioase şi rugăciuni pentru perenitatea limbii române. Sub îndrumarea lor, tinerii părinţi nu-şi înstrăinau copiii de limba maternă, temându-se de păcat şi de pedeapsa cerului”; ,,Monahia drd. Gabriela Platon ne-a deschis miracolul albastrului de Voroneţ, atât de cunoscut şi ne-cunoscut, totodată. Lăsând imaginile să vorbească, măicuţa savantă a lansat simbolica punte între trecut, prezent şi viitor, înlesnindu-ne o fascinantă călătorie în timp şi culoare.”; ,,…dar şi pentru românii de la noi, care au trăit şi mai supravieţuiesc în matricea cuvântului matern. Datorită lor, celor care poate n-au trecut nicicând hotarul în România, n-au ţinut în mâini ultimele apariţii editoriale din Patria istorică, n-au avut prilejul să se închine la Putna sau să admire albastrul de Voroneţ, avem fericirea să primim ofrandele <Respirărilor> şi să ne regăsim în căldura îmbrăţişărilor. Fără îmbătrâniţii ţărani rămaşi pe alocuri, puţin instruiţi, dar cu multă înţelepciune şi credinţă, nu ştiu dacă ar mai răsuna româna pe meleagurile noastre şi dacă ar avea cui aduce miresmele Cuvântului maica Elena de la Voroneţ”.

…Nu ne îndurăm să retezăm comentariul nostru fără a mai adăsta sub aura acestor idealuri şi cuvinte eclatante: ,,Trecutul de glorii, din care trebuia să renască marele viitor al ţării, era pentru Eminescu întruchipat de epoca ştefaniană. Patrimoniul textelor sale publicistice arată că Ştefan a fost pentru Poet <o culminaţie a trei mari dinastii române>, <pavăza creştinătăţii întregi>, (…), <neobositul şi neînvinsul erou>, dar şi <model de toleranţă religioasă> (…) Eminescu l-a înălţat pe <nebiruitul Ştefan Vodă> pe altarul sanctificării, alăturându-l de Hristos şi anticipând, prin admiraţia sa, cu mult timp înainte, voinţa Bisericii Ortodoxe Române de a-l canoniza şi a-l include în calendarul sfinţilor noştri autohtoni”; ,,Nu întâmplător, Bucovina era provincia <nedezlipită de sufletul poetului>, <partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre>, aidoma Ierusalimului pentru creştini, un ţinut edenic, proiectat într-o aură legendară (…)”; ,,Pe Ştefan cel Mare, Eminescu îl plasează în afara unui timp anume, îl face să descindă din obârşii supranaturale, aidoma personajelor mitologiei antice, motiv întâlnit în poemul Muşat şi ursitorile.”; ; Iar prin ultimul rând al poemului ,,El n-a fost când era, el e când nu e”, Eminescu îşi prezice vizionar propriul destin, el având în literatura română acel <rol strălucitor>, asemenea lui Ştefan cel Mare în istorie – <zimbrul sobru şi regal>”; ,,Abordând subiectul Ştefan cel Mare drept cea mai profundă obsesie eminesciană, desigur, în primul rând s-ar fi cuvenit să apelăm la Doina – cea mai dramatică atât prin conţinutul, cât şi prin destinul ei. (…) Doina, despre care nimeni n-ar putea spune mai mult decât Octavian Goga – <cea mai categorică evanghelie politică a românismului>”.

Într-o altă însemnare, plasată sub arcul de lumină al unui memorabil vers al lui Lucian Blaga: ,,Eminescu este marele copac din care toţi ne tragem” -, Maria Toacă dă glas unei noi efuziuni lirice: ,,În trecerea sa peste nemărginirea timpului, Mihai Eminescu a poposit o clipă şi la Cernăuţi, sădind în sufletele noastre acel copac al veşniciei”.

De-a dreptul cutremurătoare este povestea pătimirilor suportate în anii copilăriei de Aurora Bujeniţă, în exilul siberian: ,,Mama ne cânta, după rugăciunea de seară, De ce nu-mi vii, Mai am un singur dorşi alte poezii de Eminescu. Cânta şi plângea, iar eu cu frăţiorul meu, prea mic ca să înţeleagă ceva, adormeam cu gândul la tata, condamnat, ca şi noi, să-şi ispăşească păcatul că ne-am născut români, dar în alt lagăr, despre care nu ştiam nimic”; ,,Un bărbat din Herţa (…) mi-a povestit că prima dată a auzit de Eminescu în Siberia, învăţând poezii de la mama sa: <Umblam la şcoala rusă. Mama, ca să nu uităm limba noastră, ne învăţa ce ştia ea din clasele primare, ne scria cuvinte româneşti pe margini de ziare (…)”; ,,Există, oare, o dovadă mai convingătoare că apropierea de Eminescu îi face pe români mai puternici, mai rezistenţi în faţa încercărilor de moarte, că el este de-a pururi revelaţia ce mângâie, apostolul şi vizionarul nu numai pentru deţinuţii şi martirii din trecut, ci şi pentru cei care îşi caută astăzi un reper sufletesc?!”; ,,Oare numai când suntem înstrăinaţi într-o lume mai bună sau când ne pomenim în pericol de moarte ne aflăm, chiar mai straşnic decât cel în care au fost mânaţi părinţii şi buneii noştri în primii ani de putere sovietică?”; ,,Prin Eminescu, şi noi, românii din nordul Bucovinei, poate chiar mai mult decât cei din Basarabia (căci suntem mai puţini şi mai disperaţi), am visat şi am luptat, obţinând izbânzi destul de frumoase: alfabetul latin, redeschiderea câtorva clase şi şcoli cu limba de predare română, dreptul la simbolurile naţionale, libertatea de a ne respecta valorile, în primul rând, manifestarea nestingherită a dorului de Poet. Drept că (n.n. numai că) degrabă am început să cedăm, cu uşurinţa celora cărora <nu le trebuie şi nu le pasă> toate cuceririle. Acum, am mai rămas câţiva visători, luptătorilor pierzându-li-se irevocabil urma”.

În acelaşi ianuarie 2011, Maria Toacă mai reţine că ieşeanul Dumitru Grumăzescu, de la vârsta de 15 ani, de-a lungul a cinci decenii, a colecţionat peste opt mii de rarităţi, printre care cartea cea mai mică – în …mărime microscopică de trei milimetri pătraţi !!! – în care este publicat Luceafărul, cel mai lung poem de dragoste din lume.

La rândul său, Vasile Şoimaru, din Chişinău – pornind de la concluzia Poetului că ,,Nu există stat în Europa Orientală, nu există ţară de la Adriatica până la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră” – a cutreierat toate colţurile lumii unde sunt români şi unde, implicit, sălăşluieşte Eminescu. Vasile Şoimaru a mers până în Caucaz, Canada şi în alte zări ale planetei Terra, „restituind  în imagini sufletul eminescian al românilor de pretutindeni”, într-un monumental  album fotografic, escortat de un film documentar despre Boianul românesc din Canada.

La Liceul ,,Gheorghe Asachi” din Herţa, poetul Gellu Dorian, din Botoşani, însoţit de un grup masiv de literaţi din Patria istorică, a prezentat colecţia unicat de 19 volume de poezie ale laureaţilor Premiului Naţional ,,Mihai Eminescu”, tipărite, fiecare, în tiraj de 500 de exemplare. ,,La Herţa – relatează Maria Toacă -, alături de alte donaţii de carte, cărora nu li s-a făcut publicitate, precum cea din partea Doinei Cernica, din Suceava, Leo Butnaru, din Chişinău, a scriitorilor cernăuţeni, a fost adus doar câte un exemplar din seria scoasă de Gellu Dorian. Cu cât sentimentul de renunţare se citea mai înrourat în ochii poeţilor, cu atât prinosul lor de suflet le-a fost mai scump tinerilor herţeni”.

În crochiul Lepădare sau trădare? -, Maria Toacă apreciază, mai întâi,  că ,,venirea lui Eminescu pe Pământ este ca o pogorâre din înalturi, învăluită în mister”, pentru ca mai apoi să puncteze: ,,Fiind pretins (n.n. revendicat) de zece naţiuni deodată (de la turci, albanezi, persani până la sârbi, poloni şi ruteni), Eminescu, ca nici un alt exponent de vază al neamului, îşi poate număra strămoşii români vreme de două veacuri”. Dincolo de un asemenea detaliu biografic şi de reconstituire a arborelui genealogic, se impune să observăm că magistrala operă eminesciană este scrisă în limba română, că spiritul zamolxian, dacic şi spiritul românesc se regăsesc în toată plenitudinea şi vastitatea, în toată profunzimea şi altitudinea lor, inconfundabile, în poezia şi proza, în teatrul şi în publicistica vituperantă, de o actualitate bulversantă şi dezarmantă, create de Mihai Eminescu.

Autoarea trece, în continuare, într-un alt plan, al constatărilor şi întrebărilor dureroase: ,,Ne-am obişnuit să-i rostim numele şi să-l definim drept oglinda sufletului nostru de zile mari şi zile obişnuite, de cele mai multe ori, însă, în deşert, aşa cum invocăm fără noimă şi numele Mântuitorului. Poate ar fi cazul să răscolim în sinea noastră, întrebându-ne dacă a mai rămas ceva din Eminescu în ea şi dacă nu ne-am lepădat de el, aşa cum ucenicii s-au lepădat de Hristos. (…) Ce folos că-l pomenim cu atâta drag pe Marele Poet, dacă îl răstignim zilnic cu faptele noastre prin lepădarea de trecut, istorie şi limbă în şcoli, în unele lăcaşe de cult, uitând că Eminescu a numit Biserica <maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, Ea, care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre, e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat…>”.

Admirabilul volum Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi, semnat de Doina Cernica şi Maria Toacă, se încheie, totuşi, într-o notă reconfortantă,  făcându-ne să ne imaginăm că acordurile finale – din tableta Ne ocroteşte şi ne învredniceşte, ca, de altfel, acordurile de violoncel din întregul capitol Eternitatea Eminescianăvibrează la înălţimile celeste din Balada lui Ciprian Porumbescu, din Rapsodiile lui George Enescu şi, de ce nu?, din Vecernia, când domoală, când urcând ca un strigăt spre cer, când explozivă, din poemul tumultuos Repetabila Povară al lui Adrian Păunescu. De altfel, în chiar primul paragraf se face o trimitere la acesta: ,,Semne bune anul are (…), deoarece l-am început, ca întotdeauna, cu Eminescu. Inimile noastre au bătut la unison cu întreg neamul care are o Ţară, indiferent de locul unde i-a fost sortit să trăiască. Este citadela pe care o numim cu dragoste şi mândrie România, căci ,,Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”, după cum scria Adrian Păunescu, versurile prinzând aripi de cântec răscolitor”; ,,La noi, Eminescu e mai presus de sintagma Poetul nepereche, El purtând simbolul unicei salvări şi ultimei speranţe de dăinuire a fiinţei naţionale. Suntem copii Lui – buni sau răi, recunoscători sau ingraţi, păstrători ori demolatori de identitate. Odată ce am avut norocul să ne naştem români, suntem deopotrivă ai lui Eminescu, măcar în zilele când îi preamărim Naşterea şi îi comemorăm trecerea în Eternitate”.

De 15 ianuarie 2014, la Cernăuţi, Poetul nostru Naţional Mihai Eminescu a fost omagiat de Vasile Tărâţeanu, Mircea Lutic (proaspăt laureat al Premiului ,,Mihai Eminescu” pentru poezie al Academiei Române), Eleonora Moldovan (consul general), Lora Bostan (care le transmite permanent studenţilor săi: ,,cunoaşterea corectă a vieţii şi a  operei eminesciene ne poate zidi frumos, vertical, ca un turn de mănăstire ştefaniană”), Dragoş Olaru, Lesea Luţik (preşedinta Societăţii Huţulilor din Lvov, care a afirmat că, ancorat temeinic în literatura universală şi în circuitul de valori umane, ,,Eminescu este alesul viitorului, numele fiindu-i purtat prin secole, indiferent de spiritul neadormit al românilor”). Studenţii doamnei Lora Bostan au dat contur formulei conform căreia ,,Eminescu înseamnă iubire”. ,,Recitalul tinerilor – susţine Maria Toacă – l-a inspirat pe oaspetele sucevean Constantin Hrehor, laureat al Premiului ,,Lucian Blaga” al Academiei Române, poet, publicist şi părinte spiritual al câtorva mii de enoriaşi, să invoce copilăria lui Eminescu la Cernăuţi, Casa lui Aron Pumnul urmând să devină un bun de patrimoniu pentru toată România: <Însuşi Eminescu este o casă a românilor, pe temelie de piatră, în mijloc cu o pâine mare din care ne hrănim şi ne înveşnicim>”.

Corul bărbătesc ,,Dragoş Vodă” a încheiat manifestarea cultural-artistică omagială cu un ,,cântec istoric ce ne-aduce aminte că fraţii în veci vor fi fraţi, întărit de îndemnul să începem ziua de mâine cu <Deşteaptă-te, române!”.

În acelaşi ianuarie 2014, la Putna – consemnează Doina Cernica -, Lucia Olaru Nenati ,,a susţinut focalizarea atenţiei asupra creaţiei UNICAT (s.n.) a lui Mihai Cimpoi: Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic, Editura Gunivas, Chişinău, 2013”.

,,Parastasul lui Eminescu, săvârşit miercuri, 14 ianuarie 2014, în biserica Mănăstirii Putna, de un sobor de preoţi ai sfântului locaş, în frunte cu stareţul acesteia, arhimandritul Melchisedec Velnic, a avut, ca întotdeauna, sobrietate, eleganţă, substanţă şi acel ceva, indefinibil, care te răscoleşte până la sentimentul pomenirii cuiva foarte drag, foarte apropiat. Vibraţia ceremonialului religios a fost intensificată de cuvântul aparte al stareţului (…) şi de prezentarea volumului Eminescu.Viaţa de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, editat de Fundaţia <Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga–Maica Benedicta>”.

Sintetizând cuvântul arhimandritului Melchisedec -, Doina Cernica reţine că acesta ,,a fost pătruns de amărăciunea încercată şi de Eminescu (…) văzând că acei care ne conduc neamul şi care trebuie să lucreze pentru înfăptuirea Binelui, Adevărului şi Frumosului nu o fac”.

O căldură de intensitate cosmică i-a cuprins pe cei prezenţi la auzul acelui îndemn de neuitat: ,,Aveţi grijă! Apăraţi-l pe Mihai!” – care au fost, ne place să bănuim, cuvintele din urmă grăite de Zoe Dumitrescu-Buşulenga–Maica Benedicta.

                                                            ..//..

                                                                                    DAN LUPESCU

Craiova, 24-27 martie 2016

scriitorul-dan-lupescu

Arhiva

Activitate

Vizite: