DIALOGURI FUNDAMENTALE cu ANA DOBRE (2)

(urmare din numărul trecut)

Ion Bădoi:

Andre Malraux spunea: „Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc”. Vă rog să comentaţi…

Ana Dobre:

E o întreagă filozofie în această aparent simplă vorbă. Mistic înseamnă şi presupune primatul spiritului şi al spiritualului, înseamnă metafizica  existenţei, apropiere de Dumnezeu. Nu ştiu dacă poţi ajunge la acest ideal rămânând supus acumulării materiale. Epoca industrială i-a dat omului iluzia că se poate dispensa de Dumnezeu, că poate proclama moartea Lui. Iar într-o lume fără Dumnezeu totul este posibil. Când Nietzsche a scris în Aşa grăit-a Zarathustra această teză, cred că a vrut să tragă un semnal de alarmă, să spună că omul nu poate trăi în afara divinului, a sacrului, întoarcerea la valorile spiritului este obligatorie, căci spiritul înseamnă uman, omenesc, înseamnă respect pentru valorile umane, înseamnă cenzură şi autocenzură. Când vom pune maşina pe primul plan şi vom abandona valorile umane, societatea omenească poate să dispară… Revenirea înseamnă spiritualitate, interes pentru metafizica vieţii. Aceasta înseamnă, de asemenea, reconsiderarea raportului dintre verbele a fi şi a avea. Constantin Noica spune că noi ca popor aparţinem verbului a fi, că preţuim, aşadar, valorile spiritului, că suntem preocupaţi de propria noastră definire în raport cu lumea, cu universul, cu  Dumnezeu… Am avea motive să fim optimişti. Situaţia s-a mai schimbat, însă. Astăzi societatea românească s-a deschis către societatea de consum, iar interesul principal a devenit acela de a avea, de a acumula mai mult şi mai mult. Ancorarea în pragmatic ne ţine departe de esenţe, de metafizica existenţei. Renaşterea spirituală presupune reinstaurarea dimensiunii metafizice a existenţei, apropierea de valorile spiritului fără, bineînţeles, să ignorăm valorile materiale. E vorba de o echilibrare a balanţei pentru ca material şi spiritual să fie complementare într-o lume în care dualitatea este o regulă şi un principiu.

Ion Bădoi:
Incercăm acest dialog după data de 11 Septembrie 2001, dată ce va rămâne cu certitudine ca o bornă de hotar în relaţiile internaţionale, dar şi după alegerea lui Barack Hussein Obama ca preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Atacurile teroriste asupra simbolurilor Americii au fost îndreptate nu numaiîmpotriva poporului american, ci chiar împotriva civilizaţiei. Este civilizaţia noastră atât de fragilă încât să se clatine la prima adiere de vânt criminal?

Ana Dobre:
Nu, nu este fragilă civilizaţia occidentală la valorile căreia aderăm şi noi. Acest tragic eveniment, cel de la 11 septembrie 2001, trebuie, cred, văzut ca un alt semnal de alarmă. Este o consecinţă a incomunicării eficiente, a devalorizării cuvântului, a mesajului pe care el poate să-l transmită. După atâtea secole, ar fi trebuit să fim toţi pacifişti. Se pare că în fibra umană este înscris şi instinctul autodistructiv. Pesimiştii cred că omenirea se va autodistruge şi un argument al lor este şi evenimentul acesta atât de controversat, atât de fantezist prin scenariile care au vrut să-l explice. Dacă pot fi pesimistă, uneori, când e vorba de un destin individual, când e vorba de destinul colectiv al speciei noastre devin optimistă. întotdeauna, omenirea a ivit în rândurile ei un luptător care să-i salveze idealurile. Aşa a putut merge înainte străbătând secolele. Preşedintele nou ales al Americii, Barack Obama poate fi omul providenţial căci, ca în poveşti, el vine dintre cei care au cunoscut durerea şi nu poate rămâne indiferent când o întâlneşte, lată că povestea lui Mark Twain despre prinţ şi cerşetor poate fi posibilă în lumea reală, cu regulile lumii reale. Prinţul există. îl vom vedea cât de bun luptător este. Căci, aşa cum a spus şi el, acesta nu este finalul luptei. Este doar începutul. Misiunea lui este mare, speranţele sunt mari. Cred că se va situa de partea valorilor vieţii, apărător al civilizaţiei.

Ion Bădoi:
Ce rol credeţi că are credinţa în viaţa noastră, în relaţiile dintre oameni?

Ana Dobre:
Credinţa este esenţială în viaţa noastră fie că e vorba de credinţa în Dumnezeu, fie de aceea în ideal, în valorile spiritului. Ea ne întreţine speranţa şi ne motivează dorinţa de a merge mai departe. Credinţa este ultimul refugiu atunci când viaţa sau oamenii ne rănesc. Când nu transmită. După atâtea secole, ar fi trebuit să fim toţi pacifişti. Se pare că în fibra umană este înscris şi instinctul autodistructiv. Pesimiştii cred că omenirea se va autodistruge şi un argument al lor este şi evenimentul acesta atât de controversat, atât de fantezist prin scenariile care au vrut să-l explice. Dacă pot fi pesimistă, uneori, când e vorba de un destin individual, când e vorba de destinul colectiv al speciei noastre devin optimistă. întotdeauna, omenirea a ivit în rândurile ei un luptător care să-i salveze idealurile. Aşa a putut merge înainte străbătând secolele. Preşedintele nou ales al Americii, Barack Obama poate fi omul providenţial căci, ca în poveşti, el vine dintre cei care au cunoscut durerea şi nu poate rămâne indiferent când o întâlneşte, lată că povestea lui Mark Twain despre prinţ şi cerşetor poate fi posibilă în lumea reală, cu regulile lumii reale. Prinţul există. îl vom vedea cât de bun luptător este. Căci, aşa cum a spus şi el, acesta nu este finalul luptei. Este doar începutul. Misiunea lui este mare, speranţele sunt mari. Cred că se va situa de partea valorilor vieţii, apărător al civilizaţiei.

Ion Bădoi:
Ce rol credeţi că poate avea CREDINŢA între A CLĂDI şi A DISTRUGE?

Ana Dobre:
Credinţa este incompatibilă cu verbul a distruge. între a clădi şi a distruge există aceeaşi legătură ca între a iubi şi a urî. Prin urmare, credinţa este iubire, iar în iubire clădeşti: o biserică, o casă, o familie, o prietenie, o viaţă. Opusul echivalează cu ura şi distrugerea. Te distrugi pe tine mai întâi, îi distrugi pe alţii. Propria ta distrugere ar trebui să dea de gândit. îndemnul biblic – întoarce şi obrazul celălalt – este superb pentru a evidenţia valoarea iubirii. Căci, la început a fost iubirea şi când nu va mai fi nimic, tot iubirea va fi între a clădi şi a distruge, credinţa poate fi autocenzură, bariera morală care să ne ţină de partea binelui, a frumosului, a iubirii. Pentru a nu ne lăsa cuprinşi de rău. Am deveni nişte monştri.

Ion Bădoi:
Apropierea României de structurile europene, contopirea României în structurile europene va fi şi o apropiere până la o eventuală contopire a ortodoxismului cu catolicismul?

Ana Dobre:
îmi place să văd această apropiere, aderare, integrare a României ca pe o şansă de a ne afirma propriile valori, de a aduce în marele cor al naţiilor vocea  noastră   unică, inconfundabilă. Ortdoxismul este o coordonată esenţială a fiinţei naţionale. Odată cu el, ar dispărea şi limba naţională, limba română. N-ar fi păcat ca după un urcuş atât de greu prin istorie să renunţăm de bunăvoie la ceea ce ne-au lăsat antecesorii noştri? Zilele acestea sărbătorim 500 de ani de al tipărirea Liturghierului, prima carte tipărită în ţara noastră, deşi în limba slavonă şi 320 de ani de la prima tipărire integrală, în 1688, a Bibliei. După ce ne-am recucerit dreptul de a avea slujbă religioasă în limba română, după ce au apărut cărţi de cult şi laice în limba română, e atât de uşor să renunţăm? Ceilalţi ar avea motive să ne dispreţuiască. Cred că vom câştiga respectul Europei dacă ne vom apăra şi susţine valorile naţionale, cele care ne individualizează. Specificul naţional este emblema, însemnul nostru de nobleţe.

Ion Bădoi:
Se pare că poporul român este perceput ca un popor conservator, care face mai greu pasul spre nou, spre viitor. Este bine, este rău?

Ana Dobre:

Un popor conservator, nu. Dar un popor care se autodevorează, da. Legendele noastre – Meşterul Manole, Mioriţa – spun ceva despre noi, despre modul nostru de a privi viaţa. Străinii ne văd prin prisma fatalismului oriental care înseamnă absenţa acţiunii şi acceptarea destinului după principiul „Aşa a vrut soarta…” Legătura dintre generaţii nu se sudează. Permanent aruncăm la coş ceva, convinşi că lumea începe cu noi. Nu începe. Oricum, cred că merităm ce ni  se întâmplă pentru că nu ştim să preţuim ceea ce trebuie preţuit. Nu avem cultul valorilor, distrugem tot ce este valoros. Uitaţi-vă la personalităţile noastre -Eminescu, Nicolae lorga etc.

Răul acesta poate fi surmontat pentru a face să triumfe ceea ce Mircea Vulcănescu numea dimensiunea românească a existenţei. Acest lucru îl pot realiza idealiştii, adică nonpragmaticii, oamenii care-şi mai permit să şi viseze, să străbată întunericul timpului necunoscut cu flacăra fanteziei lor şi să lase, astfel, urme adânci care să nu se poată şterge.

Văicăreala aceasta, prezentă şi aici în aceste rânduri, ţine de fibra naţiei. Plângem pentru că ne place să nu ne uităm durerea, învingătorii îşi uită durerile şi merg mai departe căci viaţa este înainte nu îndărătul nostru. Nu dau sfaturi nimănui – nu-mi permit şi apoi ştiu că orice sfat este dat pentru a fi călcat. Cred, însă, că pasul înainte de care vorbiţi îl poate face doar clasa politică, ea având şi puterea de decizie. Noi putem să facem tot felul de scenarii, unele mai spectaculoase decât altele. Iar ca să scăpăm de senzaţia copleşitoare a pierderii vremii putem să facem din aceste fantezii subiect de literatură…Ne creăm propriul spaţiu în care să ne refugiem.

Politicienii fac istoria, oamenii de cultură o imaginează. Nu este nimic injurios în aceste delimitări căci fiecare om are menirea lui, iar societatea se constituie, se formează, evoluează prin contribuţia fiecăruia. Ar trebui să le echilibrăm. împreună putem muta munţii. Nu există

în societate segmente privilegiate. Toţi suntem necesari. Dacă nu ar fi măturători, ne-ar invada gunoaiele…Vom progresa când vom înţelege că şi gunoierul, şi poliţistul, şi ministrul, şi profesorul, şi doctorul sunt indispensabili. Nu ne putem lipsi de niciunul dintre ei. Nu cred că există vreo ţară pe lumea aceasta în care primul ministru să injurieze o categorie socio-profesională. La noi e posibil. Te revoltă acest fapt. Ce poţi face ca individ, ca simplu cetăţean”? Dacă vei avea curajul să evidenţiezi măcar aspectul ceilalţi te vor marginaliza, chiar te vor acuza pe tine că nu ştii să-ţi ţii gura. Are Marin Preda un eseu cam pe această idee. Povesteşte el că stătea la coadă la galoşi(vă mai amintiţi gumarii aceia care ne integra în valorile civilizaţiei occidentale?

Ion Bădoi:
Credeţi că sunt suficienţi cei 20 de ani avansaţi de „celebrul” prezicător pentru a  ne integra în valorile civilizaţiei occidentale?

Ana Dobre:

Douăzeci de ani de tranziţie au fost necesari ca să apară clasa bogaţilor şi pentru ca să se adâncească decalajele dintre clase şi categorii sociale. în douăzeci de ani am pierdut şi ceea ce a fost bun în comunism.

Ca să ne integrăm cu adevărat în structurile europene, adică să ajungem din urmă Germania, de exemplu, ne trebuie o sută de ani. Dar mutaţia nu poate veni decât din interior, la nivel de mental şi de conştiinţă, de disciplină şi responsabilitate. Trebuie să fim mai exigenţi şi mai intoleranţi, să nu mai admitem că se poate şi aşa. Nu trebuie să se poată oricum…

Ion Bădoi:

Care sunt evenimentele care, ating ându-vă, dumneavoastră profesorul, scriitoarea, femeia, omul Ana Dobre, resimţiţi nevoia imediată de a le da o replică?

Ana Dobre:

Cel mai mult mă deranjează nedreptatea. Am un cult pentru dreptate căci aceasta înseamnă normalitate. Anormalul poate să te facă să admiţi negrul ca fiind alb. Eu nu o voi putea face niciodată. Trebuie să mă admit aşa. Nu pot să-i fac pe alţii să mă admită aşa. în orice situaţie aş fi, dacă sunt martorul vreunui act de nedreptate fie oricine în situaţie, prieten, cunoscut sau necunoscut mă sesizez din oficiu. Nu trebuie să-mi spună cineva să iau atitudine. O fac pur şi simplu, convinsă de adevărul şi necesitatea intervenţiei mele. Am acest idealism civic, din păcate vor spune mulţi, din păcate mi-o spun şi eu uneori. Aceste luări de atitudine sunt taxate de unii drept acte de răutate din partea mea. Oamenii care au spirit critic, care nu trec sub tăcere superficialităţile, nulităţile sunt, nu-i aşa, oameni răi. Confuzia aceasta se produce pentru că ei nu ştiu ce este răutatea, nu disting între spiritul critic şi răutatea gratuită. Apoi, pot să-mi permit să critic pentru că eu, individul intrepid, fac ceva, şi, prin aceasta, lumea se mişcă altfel, poate progresa. Societatea nu a progresat prin spiritele obediente, umile, prin cei cuminţi, ci prin cei care au spus nu la momentul potrivit. Nedreaptă este şi cocoţarea nulităţilor pe trepte ierarhice pe care nu le merită nici acum, nici de acum în o mie de ani. Nu au nicio contribuţie meritorie în profesia lor, dar sunt specialişti şi formatori pentru toate lucrurile inutile. Doctori în datul muştelor afară din Cişmigiu, vorba lui Caragiale, dar plini de importanţa misiei lor…
Aşadar, resimt nevoia imediată de replică la orice eveniment, situaţie în care se instalează nedreptatea. Căci în aceste situaţii, nedreptatea sfidează bunul simţ, prejudiciază mersul normal înainte.

Ion Bădoi:
Ce preţ şi ce rol are demnitateaîntre coordonatele societăţii contemporane?

Ana Dobre:
Rolul fundamental. Când am pierdut totul, ne rămâne demnitatea. Dacă o terfelim şi pe aceasta, merităm să murim. Rostul nostru pe lume, sub soare este acesta: să ne păstrăm verticalitatea, să înfruntăm încercările vieţii cu demnitate. Are Sofocle un vers minunat în tragedia lui Antigona: în lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s…lar frumuseţea omului rezidă în demnitate. E o valoare la care mă raportez mereu, după care evaluez lumea, mă autoevaluez.

Ion Bădoi:
Stimată Ana Dobre, să ne închipuim că un anume eveniment din Istoria românilor ar depinde de noi. Pe care dintre ele l-aţi regândialtfel?

Ana Dobre:
Aş schimba ziua de 28 iunie 1883. Poate Mihai Eminescu ar fi trăit cât Goethe şi astăzi am fi avut un filmuleţ cu chipul şi cu vocea lui, despre care contemporanii spun că era minunată…

A consemnat
Ion BĂDOI