Fără pic de nostalgie, dar în spiritul adevărului istoric:
DECENIUL de AUR a existat!
Nicolae Ceauşescu a fost unul dintre marii conducători ai neamului românesc, pe vremea când acesta era popor (cu conştiinţă, responsabilitate şi demnitate naţionale), ci nu populaţie oarecare, în bătaia (şi în batjocura) tuturor vânturilor devoratoare.
Şi-a iubit cu atâta disperare ţara şi poporul încât din conducător tânăr şi energic (avea 46 de ani când a preluat frâiele) a fost metamorfozat în dictator.
Longevitatea sa ca şef de stat a asigurat ţării stabilitate, un iureş constructiv fără precedent, un ritm de dezvoltare pe care, atunci, doar japonezii îl puteau menţine, urmaţi mai apoi de întreaga lume chineză. Un sfert de secol, preţul pâinii, cel al laptelui şi al untului au rămas, în România, neschimbate. Învăţământul şi asistenţa sanitară erau gratuite. Chiria, energia electrică şi gazele erau simbolice.
Fără frică de Dumnezeu (proba dintâi a înţelepciunii), şi-a semnat, involuntar, sentinţa de lichidare în clipa nefastă când s-a întors împotriva moşilor şi strămoşilor săi, hotărând denaturarea, desfiinţarea ţăranilor – clasa socială care ne ţinuse în istorie, ca ţară şi popor de neclintit, secole, milenii la rând.
Nicolae Ceauşescu a fost ajutat să se sinucidă lent, dar sigur de:
- Partidul Comunist Român (cultul personalităţii, lansat malefic de Dumitru Popescu-“Dumnezeu”, care-şi defula frustrările de canal pestilenţial asupra a 23 de milioane de români, şi maşinăria luciferică a propagandei deşănţate aveau un singur ţel, în adâncime: compromiterea lui Ceauşescu şi a P.C.R., pentru ca prăbuşirea să fie rapidă şi totală);
- iubirea sa bolnăvicioasă faţă de Elena Ceauşescu (bărbatul care nu-i în stare să-şi domine şi să-şi stăpânească tovarăşa de viaţă, consoarta, NU are cum să conducă un popor, cu destoinicie, fără erori şi fără căderi în deşertul devorator al vanităţilor de tot felul);
- Clubul celor mai bogaţi 100 de oameni din lume (care, la jumătatea anilor ’70, anticipând criza economică mondială din anii ’90, a hotărât abolirea statelor din Europa Centrală, aşa-zis comuniste, pentru a avea unde să-şi deverseze supraproducţia, simultan cu desfiinţarea întreprinderilor concurente, care le îngustaseră pieţele de desfacere, şi cu accesul gratuit la resursele naturale ale acestor ţări);
- serviciile speciale din Vest, Est şi Orientul Mijlociu, respectiv Turnul de control din capitala Albionului (Turn fără de care nici un fulg nu se clinteşte pe Terra de secole);
- lipsa lucidităţii, a puterii de a înţelege realitatea că, asemenea oricărui şef de stat, mai devreme ori mai târziu, nu poate fi decât o marionetă, bolnavă de deşertăciunea deşertăciunilor;
- trădarea generalilor şi a coloneilor, neavansaţi în grad nici de 9 Mai, nici de 23 August 1989.
Dacă în România a existat vreodată, cu adevărat, o Epocă de aur, ea a fost, cu siguranţă, pe vremea lui Ceauşescu, dar numai între anii 1965-1976. Cutremurul din 4 martie 1977 şi strania cădere totală a sistemului energetic naţional (în mai ’77), deşi zecile de termocentrale şi hidrocentrale funcţionau la parametri normali (cu excepţia Porţilor de Fier?!?), ne-au adus pagube incomensurabile.
După doar câţiva ani, Occidentul (speriat de faptul că 70% din exporturile româneşti erau absorbite chiar de pieţele capitaliste vestice) a declarat – împotriva evidenţelor palpabile – că România este ţară falimentară, obligându-l pe Ceauşescu să strângă şurubul în mod demenţial, pentru a lichida datoria externă: circa 20-21 de miliarde de dolari (o treime fiind dobânzile), în numai şapte-opt ani, 1982 – martie 1989. Acest gest “neruşinat” al lui Nicolae Ceauşescu, împreună cu impertinenţa de a copia năravurile vechilor imperii (a patra flotă comercială din lume; a doua flotă de pescuit oceanic de pe Pământ; Constanţa – al doilea port din Europa şi al patrulea din lume; România – a cincea putere mondială în fabricaţia de tractoare, în producţia de ciment şi mobilier; export masiv de armament, circa două miliarde de dolari USA, anual), zecile de societăţi comerciale mixte, presărate peste tot în lume, România deţinând 51% din acţiuni, aşadar controlul şi decizia acestora, prognozata cucerire a independenţei energetice, înfiinţarea Băncii Româneşti la Londra şi previzibila replică la Banca Mondială: Banca Internaţională a României (în colaborare cu marile capitaluri din lumea arabă) i-au isterizat în aşa hal pe capii planetei, încât aceştia au decis nu doar alungarea sa – chestiune iminentă, în contextul renunţării la putere a tuturor conducătorilor din Tratatul de la Varşovia –, ci şi asasinarea sa mârşavă, în Sfânta zi de Crăciun ’89, blasfemie incalificabilă pentru Ortodoxia românilor care, aici, în Centrul Europei, au fost zid de apărare a civilizaţiilor occidentale în faţa invaziilor otomane.
Fără a-l regreta câtuşi de puţin pe Nicolae Ceauşescu care, printre multe altele, nu învăţase nimic din prăbuşirea instantanee a lui Salvador Allende, trebuie spus că, după 1989, România a făcut “saltul” de la stat suveran, independent, indivizibil – la colonie oarecare, pierdută în zarea de cenuşă a marilor imperii.
S-a impus, se impune tot mai vizibil noua ordine mondială – pe care Ceauşescu o clama atât de mult, însă aceasta-i o cu totul altă ordine mondială, NU aceea visată de el şi de vizionarul său ministru de externe, Ştefan Andrei, pe atunci când Bucureştii erau una din marile capitale ale politicii mondiale.
Rupt de poporul care-l iubise atât de mult în august 1968, izolat, zidit sub clopotul minciunilor dirijate de camarila aservită Elenei (“E bolnav, e bolnav, să nu-i spunem, să nu-l supărăm pe tovarăşul!…” era zăvorul implacabil), orbit de glonţul istoriei, care trecuse pe lângă el, dar el nu-l auzise, pierdut în vuietul vremii, uitat, părăsit pe tron –, ucis a fost asemenea multor bărbaţi din istoria noastră: Decebal, Mihai Viteazul, Ioan Vodă cel Cumplit, Gheorghe Doja, Horea şi Cloşca, Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Ion Antonescu…
Ca o pată de sânge aburindă, strigătul din urmă al fiului de ţărani români din Scorniceşti – “Trăiască România liberă şi independentă!” – ne urmăreşte, aidoma unui testament răsturnat, cu valoare de blestem, câtă vreme nu va fi înfăptuit. Dar mai fi-va, oare, vreodată, realizabil acest vis, utopic, într-o lume agonizândă?…
Apropo: cine şi-a însuşit Istoria neamului românesc scrisă de Nicolae Ceauşescu, lucrare inedită, în formă cvasifinală, furată din biroul său de lucru, în decembrie 1989?
Nu a ştiut că, după Brâncoveanu, pentru a rămâne în istorie, este obligatoriu să promovezi un STIL arhitectonic valoros, NU să demolezi biserici şi să impui cvartaluri de beton şi disperare. Chiar dacă, altfel, poate NU s-ar fi putut construi şase milioane de apartamente.
Nu a crezut în Dumnezeu şi a refuzat să ştie că Dumnezeu nu bate cu parul.
Dar poate că, după decenii de purgatoriu, jertfirea sa va începe să genereze efecte benefice asupra ţării sale, efecte similare cu acelea ale Anei, legendarei Ane a Meşterului Manole, asupra Bisericii de la Curtea de Argeş.
Doamne, ocroteşte-l de români!
DAN LUPESCU
