22.5 C
Roșiorii de Vede
vineri, martie 29, 2024

Dan Lupescu despre… Exegeza polemică EMINESCIANA

Dan Lupescu despre…

Exegeza polemică EMINESCIANA

de Ovidiu GHIDIRMIC

OVIDIU GHIDIRMIC

            Vârf de lance în oştirea criticilor şi istoricilor literari din Oltenia, universitarul craiovean Ovidiu Ghidirmic – unul dintre cei mai reprezentativi promotori ai spiritului maiorescian şi călinescian, la nivel naţional – revine în arena editorială cu un cuprinzător volum de exegeze, pe cât de bine sistematizat, pe atât de categoric, uneori virulent, în  judecăţile de valoare însumate: EMINESCIANA (2016, Craiova, ,,Scrisul Românesc” Fundaţia-Editura, colecţia ,,Hermes”, 350 de pagini), cu o superbă copertă: în negru, portretul lui Mihai Eminescu, pe o fontă de culoare azurie celestă, sugerând ,,romantismul cosmic” din care, mult mai târziu, în pictură, s-a întrupat Sabin Bălaşa.

            Ne referim la cea de-a 16-a carte de autor a lui Ovidiu Ghidirmic, la care se adaugă alte trei apariţii editoriale: compendiile Capodopere ale literaturii române (1997) şi Opere fundamentale ale literaturii române (2001, la ambele fiind coordonator ştiinţific), respectiv Hermeneutica paradoxului (1997, în colaborare).

            Noua apariţie editorială survine după un alt volum, incitant şi captivant: Confruntări critice. Teoria şi practica hermeneuticii (2014, solicitat expres şi girat de Editura Academiei Române) – având în amonte alte 14 studii de autor, toate publicate sub egida celei mai longevive şi prestigioase edituri din Bănie: ,,Scrisul Românesc”.

            Acestora li se adaugă ediţii şi antologii îngrijite, în care Ovidiu Ghidirmic a avut în vizor opere fundamentale de  Titu Maiorescu, Al. Macedonski, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Fănuş Neagu, Ion D. Sîrbu – autori trecuţi în eternitate -, până la contemporani ai noştri, ajunşi la apogeul puterii lor creatoare, precum Carolina Ilica, Florentin Smarandache, Constantin Preda, Mariana Didu, Tudorică Mihalache.

            Panoplia premiilor şi distincţiilor primite de Ovidiu Ghidirmic cuprinde – alături de ,,Meritul Cultural”, pe care a uitat să-l enumere – cinci premii ale Uniunii Scriitorilor, unul al Editurii ,,Scrisul Românesc”, Premiul Naţional ,,Marin Sorescu”, conferit de Academia Română în 2004, respectiv, Marele Premiu Naţional pentru Literatură al Festivalului Internaţional ,,Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş”, pe anul 2011.

OVIDIU GHIDIRMIC - 2

            Dacă părintele sculpturii mondiale, Constantin Brâncuşi, realiza, în ceasurile astrale ale exploziei maximale a geniului său creator, Ansamblul sacru de la Târgu-Jiu: Masa tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără sfârşit (cea mai înălţătoare Simfonie Patristico-Sculpturală gândită, trăită şi creată vreodată pe Terra) şi, mai apoi, Piatra de hotar -, Ovidiu Ghidirmic a ţinut să-şi încununeze, cel puţin până în prezent, vastele sale demersuri de critic şi istoric literar printr-un volum compact dedicat lui Mihai Eminescu.

            Rafinatul hermeneut universitar, om de cultură cu un larg şi bine conturat orizont filosofic, exeget de excepţie, numit, cu empatie, de scriitorul total Dumitru Radu Popescu, ,,criticul-orator” şi invitat cu insistenţă, totdeauna, de Eugen Simion (opt ani preşedinte al Academiei Române) la marile colocvii şi simpozioane: Ovidiu Ghidirmic se ia la trântă, fără şovăire,  cu brandul cel mai preţuit al Editurii ,,Junimea” din Iaşi: colecţia ,,Eminesciana”, a cărei denumire o preia pentru noul său volum.

E posibil ca această opţiune să se vrea, implicit, un omagiu adus zecilor de autori străini, de notorietate mondială,  traduşi în româneşte şi incluşi în colecţia amintită.

Pe de altă parte, poate fi şi un gest de colegialitate, pe alocuri chiar de frondă, faţă de  exegeţii români din generaţiile mai vechi, mai noi, care, nu rareori, se concentrează pe analize ,,de nişă” ori încearcă să utilizeze exagerat, până la saţietate, metodele moderniste şi postmoderniste de investigaţie literară.

Ne gândim, de exemplu, la: Poetica fractală şi re-lectura poemului eminescian (Nicoleta Ifrim), Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu (Virginia Blaga), Antropogonia eminesciană (Carmina Mimi Cojocaru), Gradul zero al receptării eminesciene (George Lateş), ,,Complexul Ghilgameş”. Eseu despre motivul prafului în opera lui Eminescu (George Vulturescu), Con-vieţuirea cu Eminescu (Adrian Dinu Rachieru), mergând până la o teză de doctorat, susţinută la Galaţi, de altfel foarte interesantă, ca şi toate cele menţionate mai înainte: Ucronia eminesciană. Timp şi imagine în ,,Memento mori” (Cristian Crăciun) şi până la studii preponderent (ori exclusiv) biografice, gen Căminarul (Mircea Radu Iacoban) sau Eminescu la Ipoteşti (Ion Dumitru Marin).

Aplicând tehnica palimpsestului, atât de dragă lui Marcel Proust, ori îndepărtând, rând pe rând, vălurile miticei Maya -, Ovidiu Ghidirmic ne convinge nu că a lecturat/ a citit toată opera lui Eminescu, dar a răs-citit-o şi a răs-citat-o, în profunzime, asimilând-o ca pe o mare lecţie de cultură şi spirit românesc, european şi universal.

Universitarul craiovean face recurs nu la toţi eminescologii (pentru că exista riscul să se afunde într-un demers stufos şi prolix), ci doar la TOŢI specialiştii de referinţă în şi întru Eminescu, inclusiv la cei ironizaţi, ignoraţi sau repudiaţi de G. Călinescu, din trufie ori din idiosincrazie balcanică. Dar eminescologi de referinţă, subliniem.

Volumul reuneşte doar o parte dintre numeroasele studii şi eseuri pe care – de-a lungul unei jumătăţi de secol – Ovidiu Ghidirmic le-a publicat în reviste de cultură, anuare, publicaţii cotidiane ori în propriile cărţi imprimate în ultimii 38 de ani.

După un binevenit Argument şi trei capitole deschizătoare de cale, dar substanţiale, care totalizează 101 pagini: I. În loc de introducere la miracolul eminescian (NaţionalUniversal, Între contestaţie şi mitizare), II. Două concepte fundamentale. Cheia înţelegerii lui Eminescu (Cultură şi armonie, Reperele culturii filosofice eminesciene, Armonia eminesciană), III. Un ,,Carmen Saeculare” (Coordonate ale universului liric, Orizontul mito-poetic eminescian, Lucifer – Hyperion, Un poem autoreferenţial: Rugăciunea unui dac, Motivul lumii ca teatru, Eminescu şi cosmogonia indiană, Eminescu şi budismul) –, noul volum al lui Ovidiu Ghidirmic, director al revistei ,,Lamura”, include două dintre cele mai profunde, minuţioase şi subtil-fundamentale studii puse vreodată în operă despre scriitorul nostru naţional.

Avem în vedere capitolul IV. Proza eminesciană, care totalizează 112 pagini, dintre care 95 sunt închinate subcapitolului – de o însemnătate excepţională – Receptare. Fundament filosofic. Clasificare. Direcţii, iar celelalte patru sunt rezervate subcapitolelor. Concepte filosofice ale prozei eminesciene, Insula lui Euthanasius, Toma Nour şi avatarurile istoriei, ,,Naturi catilinare”.

Acesta este urmat de un original şi foarte autentic, purtând marca Ovidiu Ghidirmic, capitol V. Influenţa sau moştenirea prozei eminesciene (Gala Galaction, Liviu Rebreanu, M. Sadoveanu, Cezar Petrescu, Mircea Eliade) Concluzii, care însumează aproape 67 de pagini, în care temeinicia şi rafinamentul exegezei critice sunt exemplare, dând seamă despre anvergura şi altitudinea ideatică a celui mai reprezentativ istoric literar al Olteniei, alături de colegii şi prietenii săi de promoţie: Eugen Negrici şi Marin Beşteliu, dar şi de fostul său asistent universitar: Nicolae Manolescu.

Din calitatea şi strălucirea demersului analitic şi hermeneutic al lui Ovidiu Ghidirmic transpare cu claritate că şi i-a ales ca dascăli pe Titu Maiorescu şi G. Călinescu, că a avut şansa de a-i mai prinde la catedră pe acelaşi iconoclast G. Călinescu, dar şi pe olimpianul Tudor Vianu (monştri sacri, pe care şi i-a luat ca mari modele culturale, ca şi pe Mircea Eliade), că a ucenicit întru spiritul exegezelor de mare fineţe ale lui Edgar Papu, Al. Philippide, Al. Piru şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, dar şi al unor corifei din cultura universală precum Francesco de Sanctis, Benedetto Croce şi fraţii Schlegel.

Despre Al. Piru, asistent al lui G. Călinescu, omul cel mai apropiat şi mai devotat titanianului critic, Al. Piru – al cărui nume Ovidiu Ghidirmic l-a dat, acum aproape două decenii, Şcolii Doctorale, pe care a înfiinţat-o la Facultatea de Litere din Craiova -, Al. Piru, pe care l-a avut redactor şef la revista ,,Ramuri” şi pe care l-a apreciat, totdeauna, ca pe cel mai de seamă exponent al criticii universitare din cultura noastră, autorul recentului volum EMINESCIANA ne-a mărturisit, într-un interviu acordat prin 2002-2003, că nu a făcut decât să-i accentueze ,,călinescianismul” dobândit încă de pe băncile Facultăţii de Filologie din Bucureşti.

Mărturisirea, de atunci, a profesorului Ovidiu Ghidirmic este atât de semnificativă – inclusiv pentru spiritul cărţii de referinţă, pe care a publicat-o acum, în 2016, la ,,Scrisul Românesc” din Craiova, încât găsim de cuviinţă să cităm un tronson plin de tâlcuri: ,,Ziua de vineri, când Călinescu îşi ţinea cursul, era pentru noi o zi sacră, o sărbătoare a spiritului. Cursul începea la ora 12 şi noi veneam, în Amfiteatrul ,,Odobescu”, de la ora 7 dimineaţa, ca să prindem locuri în sală, unde, printre studenţi, erau înghesuiţi academicieni, veniţi cu toţii să-l asculte şi să-l vadă pe magistru, care era un inegalabil actor şi orator, iar cursurile sale se transformau în veritabile spectacole de idei. Atunci s-a trăit mai frumos, pentru că se trăia pentru spirit şi pentru ideal. Climatul moral era mult mai sănătos. Nu se cunoştea noţiunea de ,,pilă”. Cum să pui ,,pile” la Călinescu sau Vianu? Intrai în pământ numai când îi vedeai. Ca să-l parafrazez pe Nietzsche, pot să spun că a fost o vreme când zeii mai umblau încă pe Pământ!”

Volumul polemic EMINESCIANA ne dovedeşte că Ovidiu Ghidirmic a trăit toată viaţă, trăieşte şi creează cu aceeaşi frenezie din anii studenţiei sale fabuloase, când se trăia pentru spirit şi pentru ideal.

Într-un alt amplu dialog, publicat într-o pagină specială, pe format mare, în cotidianul ,,Cuvântul Libertăţii” de acum 20 de ani, Ovidiu Ghidirmic ne mărturisea că s-a consacrat eminescologiei cu convingerea că Eminescu rămâne piatra de încercare a unui critic şi istoric literar.

,,Am ajuns la maturitate cu această mare pasiune – se confesa -, care cred că nu mă va mai părăsi niciodată. În teza de doctorat Moştenirea prozei eminesciene (…) mi-am propus să demonstrez că Eminescu este un scriitor la fel de mare în proză ca şi în poezie, unul dintre cei mai mari autori de proză fantastică din literatura universală. Eminescu ne-a lăsat o mare şi grea moştenire, pe care trebuie să fim demni şi capabili de a o duce mai departe”.

Cele peste 160 de pagini, cât înmănunchează amintitele capitole IV şi V din EMINESCIANA – adică aproape jumătate din întregul volum (lansat în ziua de 24 februarie 2016 la Târgul de carte ,,GAUDEAMUS” Craiova) – demonstrează, din plin, acest crez de nezdruncinat al lui Ovidiu Ghidirmic.

Celelalte două capitole: VI. Publicistica (Actualitatea publicisticii eminesciene, Eminescu şi idealul unităţii naţionale), respectiv, VII: Deschidere spre universalitate (Eminescu şi clasicismul antic, Eminescu şi Shakespeare. Complexul hamletian, Eminescu în orizontul romantismului, În loc de bibliografie: Repere eminescologice, Stea fixă pe cerul eminescologiei, Două eminente exegete eminesciene) rotunjesc demersul unui critic şi istoric literar de o vivacitate contagioasă, care – fără a fi câtuşi de puţin scolastic ori didacticist (poate, totuşi, doar în sensul superior al expresiei, ţinând cont că aici sunt concentrate părţile cele mei importante ale cursului special ,,EMINESCU”, susţinut de Ovidiu Ghidirmic răstimp de 12-13 ani) – respectă regula pedagogică a ,,fixării” din finalul oricărei lecţii (conform principiului Repetitio est mater studiorum).

OVIDIU GHIDIRMIC - 2

Având ca impuls iniţial şi ţintă finală aprofundarea, analiza extrem de atentă şi sistematizarea genialei opere a lui Mihai Eminescu -, recentul volum EMINESCIANA, rod al cercetării şi studierii în adâncime (şi în înălţime ideatică, filosofică!), de o viaţă, desfăşurate cu consecvenţă sisifică şi cu forţă de Anteu de Ovidiu Ghidirmic, se impune prin cadenţa rostirii apodictice şi prin accentele polemice, uneori devastatoare (pentru defetişti, veleitari, semidocţi, naturi patibulare), într-un excurs pe cât de limpede şi lămuritor, pe atât de încântător şi sublim în plan spiritual.

Reluând, repetând – în cadenţă de metronom implacabil – ideile şi judecăţile de valoare fundamentale, formulând alte zeci, poate sute de noi conexiuni şi sentinţe critice (inclusiv din perspectiva celor mai redutabili critici, esteticieni, filosofi şi psihanalişti străini: Ricoeur, Bachelard, Poulet, Nietzsche, Kierkegaard, Heidegger, Freud, Jung…) -, Ovidiu Ghidirmic nu face deloc paradă nici de erudiţia şi standardul său de hermeneut cu autoritate incontestabilă, nu cade nici în păcatul diletanţilor de a îmbrăca veşmântul otrăvitor (precum cămaşa centaurului Nessus)  şi, desigur, nici pe acela al sclifoselilor pseudo-scientiste.

Ne exprimăm convingerea că noul volum EMINESCIANA va fi primit ca un reper original, în marele concert al eminescologiei.

Dintr-un punct de vedere, cartea Domnului Ovidiu Ghidirmic ne-a dus cu gândul la portretul-spirală pe care BRÂNCUŞI i l-a făcut, în urmă cu aproape un secol, lui James Joyce.

Ne gândim la faptul că – pe fondul conjugării patosului lucidităţii şi interogaţiei nesfârşite, la care supune întregul corpus al operelor lui Mihai Eminescu, în conjuncţie astrală cu aura Iubirii bine cenzurate faţă de acestea şi faţă de acesta – Ovidiu Ghidirmic creionează, cu mână sigură, de maestru ezoteric, al iniţierilor multiple, o eclatantă structură în spirală a textului său, prin reluarea, ca în mitul eternei reîntoarceri, a citatelor de foc din creaţia eminesciană, prin reiterarea, iar şi iar, a ideilor fundamentale şi prin prospectarea tuturor aspectelor din noi, inedite perspective.

Ca în raliul Dakkar (care acum, din pricina războaielor panafricane, a ajuns să fie transferat prin America Latină), Ovidiu Ghidirmic îl supune pe EMINESCU unei feroce probe de anduranţă – la finele căreia ies biruitori atât poetul, prozatorul şi publicistul de geniu născut, acum 166 de ani, la Ipoteşti (Bucovina), cât şi irezistibilul lor exeget din Craiova de astăzi.

Pe alocuri, exegezele lui Ovidiu Ghidirmic stârnesc – cum este şi normal – semne de întrebare, nedumeriri… Cum ar fi aceea că antologica, la nivel mondial, Odă (în metru antic) ar fi poem erotic – ceea ce eu unul nu am avut deloc impresia, la niciuna dintre vârstele pe care le-am parcurs până acum.

De ce neapărat (şi numai?!) poem erotic, ci nu – înainte de toate – poem metafizic deosebit de grav, cutremurător şi adânc precum apele oceanului primordial, poem filosofic, desigur, despre condiţia geniului în lume, dar şi chiar a omului, în precaritatea şi efemeritatea lui.

Pe marginea celebrei strofe:

,,Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat în haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării” -,

Ovidiu Ghidirmic glosează (,,minimalist”) astfel: ,,La Eminescu, focul devine un simbol al patimii erotice, al arderii mistuitoare şi totale, până la ultimele consecinţe.”.

În ceea ce ne priveşte, strofa menţionată, aidoma întregii capodopere Odă (în metru antic) exprimă Setea de Absolut.

Esenţial este că Ovidiu Ghidirmic nu lasă niciuna dintre problemele fundamentale privindu-l pe Mihai Eminescu (omul de cultură, poetul filosof, opera de o vastitate şi profunzime cuceritoare, doctrina naţională, panromânismul, concept lansat în premieră de autor în legătură cu Eminescu…, până la secvenţele cele mai importante din viaţă) fără o analiză extrem de nuanţată, lucidă şi poliedrică.

Totul este abordat din multiple, seducătoare perspective înnoitoare, într-o lumină mereu proaspătă, de frăgezimea stropilor de rouă în zorii zilelor de primăvară-vară, inedită şi inefabilă.

Deşi a avut şi are conştiinţa ,,dureros de dulce” că trăieşte în cel mai agitat veac, dintre toate veacurile, un secol de demonism şi de trufie luciferică -, Ovidiu Ghidirmic ni se dezvăluie ca o structură funciarmente romantică, personalitatea sa întâlnindu-se perfect, şi în acest punct divin al existenţei sale, cu acelea ale lui Mihai Eminescu şi Mircea Eliade.

Nimeni, până acum, nu a scos în lumină această virtute, această lamură a structurii sufleteşti, culturale, filosofice şi spirituale a lui Ovidiu Ghidirmic.

                                                            DAN LUPESCU, Craiova, 23-24 februarie 2016

scriitorul-dan-lupescu 

           

Articole Conexe

Ultimele Articole