Colorează-ţi viaţa cu zâmbetul ştergarului românesc din cânepă!
Razele soarelui dogoresc. Mâini nevăzute mă împing spre laviţa cu spetează, îmbiindu-mă cu binefacerea umbrei răcoroase, cu parfumul şerbetului de trandafir şi gustul apei reci de izvor, care pun stăpânire treptat pe tot trupul răcorindu-l. Şi totuşi … este vacanţă. Mult aşteptata vacanţă! Lătratul vesel al lui Pif şi răspunsul neîntârziat al lui Puf mă cheamă irezistibil afară.
Străbunica stă la umbra dudului secular aşezată pe macatul din lână stacojie şi toarce cu fusul fir de bumbac. În coş stau înfăşurate în gheme firele de in. Urzeala este deja întinsă în război şi aşteaptă ca străbunica să înceapă ţesutul. Pe genunchii ei obosiţi de ani – vreo nouăzeci şi trei la număr – stă aşezat un ştergar de cânepă, cu ciucuri şi împodobit cu flori roşii. Pif, văzându-mă, se repede şi fură ştergarul. Aleargă cu el prin ogradă, mângâind fruntea firelor de iarbă şi corolele multicolore şi parfumate ale florilor de câmp. Puf intră în joc şi cu greu reuşesc să recuperez ştergarul, atunci când cei doi încep să se joace „De-a v-aţi ascunselea” printre plantele de bumbac ornate cu flori albe şi pufoase ca zăpada. Ca doi soldaţi care stau de pază, singurii rămaşi în viaţă, la graniţa dintre curte şi lanurile de in şi de bumbac se înalţă maiestuoase două siluetele verzi: două plante de cânepă.
Obosită, copleşită de vina că nu am putut salva ştergarul, mă apropii de străbunica, îl aşez alături, împăturit cu grijă. Acum poartă urmele colţilor lui Pif. Ca şi când aş exprima o cerere de iertare, o îmbrăţişez pe străbunica şi îi sărut obrazul. Îmi aşez capul în poala ei şi privesc cerul. E ca un ocean liniştit: limpede şi adânc. Între mine şi cer se aşează zâmbetul aducător de pace al străbunicii. Aici totul este pur ca la facerea lumii! Cântecul greierilor şi zumzetul albinelor compun o muzică divină, care mă poartă spre lumea viselor.
– De ce plângi? rosti Floare de in, aplecându-şi petalele spre ştergarul înlăcrimat.
– Nu vezi ? Sunt rănit. Acum port în trupul meu, frumos ţesut şi cusut cu fire roşii, câteva găuri. Nimeni nu se va mai bucura văzându-mă şi nu voi mai fi de folos nimănui.
– De ce spui asta? Cu siguranţă vei fi îngrijit de stăpână. Ea va pune fir în ac şi va coase un model. Nimeni nu va şti că ai fost rănit.
– Nu cred… Nu mai are fire de cânepă. Acum cânepa este numită plantă narcotică şi ca să o cultivi trebuie să ai aprobări pe care stăpâna mea nu mai are putere să le obţină.
– Cum ai spus? Narcotică ? Ce înseamnă asta?
– Orăşenii spun că narcoticele sunt substanţe care, când sunt în corp, produc o stare de narcoză, adică o stare în care sensibilitatea, mobilitatea şi cunoştinţa aproape pier. În cantitate mare ele ucid. În cantităţi mici, ele dau dependenţă şi chinuie fiinţa omenească până moare.
– Ce ciudat! Cânepa, sora noastră, care de secole împodobeşte casele oamenilor şi le înveseleşte sufletul, este acuzată că ucide oamenii? Nu se poate! Am auzit când stăpâna citea în Biblie că Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” . Cum să ucidă pe stăpânul creat de Dumnezeu după chipul său?
– Nu cânepa ucide omul. Omul a schimbat rostul ei pe pământ. Datorită lipsei de înţelepciune, unii oameni o umilesc şi îşi urâţesc viaţa. Ei transformă o plantă folositoare în otravă. Cânepa, ca şi tine, Floare de in, suportă un proces lung şi dureros de transformare în fire pe care, apoi, le alină cu mângâieri degetele femeilor când le torc şi le ţes. Deşi îmi doresc mult să acţionez, nu ştiu ce pot să fac pentru a reda demnitatea cânepii!
Lacrimile ştergarului curseseră fără oprire şi acum se scurgeau peste firele de iarbă.
– Nu mai plânge. Să o rugăm pe strănepoata stăpânei să le vorbească oamenilor şi să îi roage să renunţe la droguri pentru a se proteja pe ei, dar şi pentru a nu mai face rău semenilor lor. Când drogurile nu vor mai fi un pericol, sora noastră, cânepa va putea să crească în voie, cu demnitate şi respectată, aşa cum se cuvine.
O mângâiere mă readuce la realitate.
– E ora mesei. Vino, draga mea.
Privesc încurcată împrejur. Soarele se duce la culcare. Lângă macatul pe care eram încă întinsă, apăruse măsuţa de lemn cu trei picioare şi scăunelele cu trei picioare. Pe masă fuseseră aşezate străchinile, lingurile de lemn, cănile de lut şi ştergarele din cânepă. Din mămăligă ies aburi parfumaţi. Alături stau strachina cu brânză din lapte de capră, ceapa, ouăle fierte, strachina cu smântână şi ceaunul cu lapte fiert, să aleagă fiecare, după pofta inimii.
Ridic privirea spre cer şi întâlnesc ştergarul. Stă atârnat pe sârma pentru rufe. Din el se scurg picături de apă. Îl privesc cu atenţie. Nu văd niciun defect. Au apărut, însă, câteva flori albastre printre cele roşii, care îl împodobeau la amiază. Acum ştergarul are mai multă culoare. Mi se pare mai vesel şi parcă zâmbeşte. Apa rece din fântâna cu lanţ îl înviorase.
Înţeleg că am visat, dar nu mai am timp să povestesc. Toţi sunt gata să mulţumească lui Dumnezeu pentru darul de mâncare. Mă ridic, pun apă în cana mea de lut şi aşez în ea, cu smerenie, fire de in înflorite şi o ramură de cânepă. Îmi promit mie şi celui care mi-a dat visul că voi vorbi oamenilor, prin scris, despre nevoia vitală de a uita definitiv cuvântul drog, pentru ca viaţă să rămână cel mai preţios cuvânt, pentru ca lucrurile să-şi regăsească locul din ordinea de la început şi pentru ca plantele denumite narcotice să-şi recapete demnitatea. Aleg în gând un titlu: „Colorează-ţi viaţa cu zâmbetul ştergarului românesc din cânepă!”
Alina Emilia Felicia Nicu,
Clasa a V-a B, Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti”
