CENACLUL

SORIN ARBANAS

Zborul

Eu nu voi zbura niciodată Imensul mă neagă, acolo Mărirea şi Moartea odată Se luptă şi pier amândouă.
Prin aerul tare, atomic, Un strigăt străbate invers Un drum însemnat şi agonic De zâmbet, de jale, de vers.
Din aripi bătăi mai flămânde, Ridică Ideea şi Fale.
Pe umeri port însă, plăpânde,
Doar braţe fragile şi goale.
Solidul mă cere magnetic,
Nu ştiu ce înseamnă avânt, Aproape de mine profetic Piciorul se-afundă-n pământ.
Şi chiar de ar fi vreodată În vis la stele să ajung, Eu nu voi zbura niciodată. Pe suflet am semne de plumb.

Rondelul călătorului nocturn

Un tramvai care mă duce acasă
E un semn că totuşi, există ceva
Mai bun în această
Noapte soioasă
Ca vinul din cârciuma de mahala.

Acum, de nimic – vă jur că nu-mi pasă,
Totul a rămas departe, undeva.
Un tramvai care mă duce acasă
E un semn că totuşi există ceva.

Ce trebuie împlinit ; o rugă frumoasă
Celor ce aşteaptă întoarcerea mea
Răbdători cu pâinea pe masă
Şi o vorbă duioasă, mă vor alina.

Tramvaiul mă duce sigur acasă.

LIVIU NANU

de zbor

de zbor mi-a fost întotdeauna teamă poate de-aceea visele-mi sunt pline de păsări, avioane, libelule şi-n vise îmi trăiesc o altă viaţă în jurul meu se ‘nvârte-o lume nouă la fel de gravă însă mult mai bună (dar asta-i altă temă de gândire) şi-aceste nesfârşite ecuaţii în care eu sunt X necunoscutul mă lasă pe un prag al îndoielii pe care nu-l pot trece niciodată în viaţa asta. de aceea visul cu zborurile mele absolute m-aşează între alfa şi omega ca pe o jertfă îndelung promisă.

FLOREA BURTAN

Refugiul meu îngeresc

Niciodată n-am să spun tot despre mine,
S-ar putea să fiu condamnat , pentru sinceritate,
Dus din post în post, până la marginea lumii,
Sau închis în fermecătoare palate.
Nici măcar despre femeile frumoase,
Pe care le-am iubit, n-am să vorbesc,
Ele au locul lor, tăinuit, în inima mea,
Ele sunt refugiul meu îngeresc.
Chiar de aş fi răstignit pe o cruce
Şi torturat cu un fier înroşit,
N-am să vă spun tot despre mine,
Îmi e teamă să nu fiu pustiit…

CONSTANTIN SALCIA

Cântec lângă Dunăre

Nici un glas nu spintecă tăcerea grea.
Înc-o noapte cade moale în cenuşă.
Luna pune peste ape catifea,
Zorile-au rămas s-aştepte lângă uşă.
Împrejur, vuind pe guri adânci de valuri,
Dunărea-mpleteşte ramuri de păcat,
Iar din oaza de lumină de pe maluri
Stelele-şi îmbracă părul ondulat.
Câte-o dâră şi-apoi totul se îneacă.
Fierbe-n urmă spumă neagră de balaur,
Pescăruşii-aşteaptă lotcile să treacă
Şi pescarii cern în plasă solzi de aur.

FLOREA MIU

Poartă

Scoate-mă din carte, din moarte,
pomule de departe!
Scoate-mă din sufletul meu
Cu privirile sparte.
Multe timpuri s-au dus, iar altele
s-ar putea să nu vină –
depinde de înalta lumină!
Tu scoate-mă din propriul gând
ca din negru pământ,
scoate-mă din ceaţa vâscoasă
ca pe o casă,
ca şi cum ai reinventa alfabetul dintr-o literă arsă.
Pune-mă poartă în lacrima ta Ca să pot respira!

ALEXANDRU POPESCU TAIR

Ruşii de vede

Pe mal frumos de apă cu pădure
Aveai atunci şi nume şi temei.
Erau prin lunci cu soare pruncii mei,
Când lotrii năvăliră să mi-i fure.
Creşteau pe zare pumnii strânşi ai mei
Şi-n ochi luceau lungi muchii de secure.
Cine putea atât canun să-ndure,
Când lotrii-mi duceau soarele cu ei?
Picior de plai erai, dar câtă ceaţă
Creştea din iarba umedă şi-naltă!
Ne adunam sub ramuri laolaltă
La ţărm cu flori nuntit în dimineaţă.
Ruşii de Vede numele-ţi era,
Dar calea încă maşteră şi grea.

Am venit la tine

Frunzuliţă, frunză, frunzuleană,
Tremuri tu de ploaie şi de vânt,
Dar de-amarul care-i pe pământ
Şi de plânsul care-mi stă pe geană

Şi de sărăcia-n care sunt
Şi de jalea mea roşioreană,
Frunzuliţă, frunză, frunzuleană,
Tu nu ai nici milă, nici cuvânt.

Am venit la tine, surioară,
Să m-asculţi şi să m-ascunzi adânc,
Că mi-e inima cutie de vioară
Şi mi-e gândul paloş la oblânc.

Ştii de ce nu mi-s acasă boii?
Au puiat la noi în târg ciocoii.

ANGHEL GÂDEA

Reproş

De ce-ai venit?
Pentru cine şi cum?
Erai ca o spumă,
Ca un crâmpei de văzduh
În braţele mele de scrum.
Albă curgeai, ca o lumânare
Dansată de o flacără,
Iar eu încercând să te prind
M-am ghemuit hoţeşte
La gleznele tale.

17 DECEMBRIE 2008 – CERCUL MILITAR CENTRAL – SALA ŞTEFAN CEL MARE

Prietenul scriitorilor teleormăneni, Sorin Arbănaş, îşi lansează volumul de poezie „PERGAMENTE”