Celălalt Eminescu
de
Cristian Gabriel Mocanu
Eseu despre faţa nevăzută a operei eminesciene
Eminescu. Ştim noi cine a fost Eminescu? ne putem întreba şi noi odată cu Ilina Gregori.Timp de mii ani, oamenii au tot încercat să pătrundă misterul feţei nevăzute a lunii, însă acest lucru nu a fost posibil decât recent, odată cu începerea erei spaţiale şi a punerii primului pas pe lună. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu opera lui Mihai Eminescu. Autorul Luceafărului a fost receptat în primă instanţă doar prin prisma poeziei, iar cea mai mare parte a operei sale a fost adumbrită, trecută sub tăcere, asta până când, odată cu trecerea timpului, s-a făcut lumină asupra multiplelor faţete ale operei lui Eminescu.
Lui Maiorescu îi datorăm primul studiu substanţial despre opera lui Eminescu, dar şi trunchierea voită a imaginii operei lui Eminescu, prezentându-l doar în ipostaza de poet genial atins de morbul nebuniei. Marius Margea, afirma într-o recenzie despre Eminescu. Negocierea unei imagini, cartea lui Iulian Costache, apărută la editura Cartea Românească din Bucureşti în 2008, următorul lucru:
„Dacă Eminescu maiorescian se naşte ca rezultantă a unor strategii de dispunere a poeziilor în primul volum publicat al poetului, deschizându-se cu Singurătate şi încheind ciclul prin Criticilor mei, un Eminescu de după 1902 este eminamente diferit. Schimbarea de paradigmă survenită prin predarea manuscriselor Academiei îi permite lui Negoiţescu să polarizeze lirica eminesciană în binomul neptunic şi plutonic ca opoziţie dintre antume şi postume. În aceste condiţii putem să ne întrebăm dacă într-adevăr pentru cultura română este cazul să vorbim despre monomanie culturală sau putem vorbi totuşi de o cultură care pare să aibă în structura sa înaltă o paradigmă culturală complementară.
Prin acest studiu de eminescologie recentă, Iulian Costache doreşte clarificarea şi dispunerea într-o lumină nouă a contextului de receptare a lui Eminescu în imediata sa contemporaneitate, verificând totodată modul în care un Eminescu, devenit brand cultural încă din timpul vieţii sale, cu sau fără voia lui, are viabilitatea necesară pentru a susţine scutul heraldic al culturii române în spaţiul culturii europene.”
Eminescu este cea mai reprezentativă personalitate culturală a veacului al
XIX-lea, aşa cum Mircea Eliade este pentru cel de-al XX-lea. Opera lui este una proteică, Eminescu fiind poet (poezia românească a secolului al XX-lea a debutat sub auspiciile geniului său, iar limba poetică românească s-a îmbrăcat în straie de sărbătoare), prozator, critic teatral (a avut chiar unele încercări dramatice, celebru rămânând proiectul unui Dodecameron dramatic inspirat din istoria Moldovei), unul dintre cei mai talentaţi jurnalişti români ai epocii sale, alături de Caragiale, întâiul traducător din filosoful german Immanuel Kant, secretar la Agenţia Diplomatică din Berlin în perioada studiilor sale, deci un fin cunoscător al tainelor meseriei de diplomat, preocupat de descoperirile ştiinţifice ale vremii, creatorul doctrinei naţionalismului românesc prin scrierile sale politice.
Iată cine a fost Eminescu. Majoritatea românilor, când vine vorba de Eminescu şi opera lui, are în minte doar imaginea serafică a poetului genial, acest lucru fiind posibil datorită îndoctrinării clişeice din anii de şcoală, pierzând din vedere faptul că opera lui e mult mai complexă. Consider că în România secolului al XXI-lea a venit timpul restituirilor necesare în ceea ce priveşte opera eminesciană şi personalitatea lui Eminescu.
De altfel, odată cu trecerea timpului, posteritatea lui Eminescu trebuie să înţeleagă că o receptare obiectivă şi corectă a operei acestui titan al culturii româneşti sau a „omului deplin al culturii româneşti”, aşa cum îl caracteriza Constantin Noica, contribuie decisiv la recunoaşterea valorilor româneşti în lume, Eminescu fiind, nu-i aşa?, exponentul primei perioade de o mare efervescenţă culturală din istoria ţării noastre. O generaţie aşa de valoroasă ca a marilor clasici (Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici) nu vom mai avea decât odată cu generaţia lui Mircea Eliade din perioada interbelică sau cu
generaţia lui Nichita Stănescu.
Vreau în continuare să supun atenţiei un aspect al operei eminesciene mai puţin comentat, şi anume, acela în care îl găsim pe Eminescu în ipostaza de critic teatral. Se poate afirma fără niciun dubiu că pasiunea pe care Eminescu a cultivat-o cel mai mult
de-a lungul întregii sale vieţii a fost actoria. Încă din fragedă tinereţe îl putem găsi peregrinând alături de marile trupe de teatru ale vremii. Preocupările sale dramatice sunt puţin cunoscute publicului larg, iar scrierile sale de critică teatrală şi mai puţin, mai toţi istoricii literari vechi ocupându-se mai mult de opera poetică şi proza sa literară, decât de activitatea sa de cronicar dramatic.
Astfel, volumul Scrieri de critică teatrală, (cu un studiu introductiv şi note de Ion V. Boeriu, Cluj, Editura Dacia, 1972, 200 de pagini) vine ca o adevărată gură de oxigen în câmpul istoriei literare cu preocupări legate de Eminescu. În dezvoltarea criticii teatrale de la noi, un rol de seamă l-au avut scriitorii grupaţi în jurul revistei Dacia literară: Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negruzzi şi Vasile Alecsandri. Apoi, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, critica teatrală devine ceva mai profesionistă. Scriu acum cronici teatrale C. A. Rosetti, N. Filimon şi B. P. Haşdeu.
Dacă în această perioadă critica teatrală pleda exclusiv pentru funcţia
social-educativă a teatrului, lui Eminescu îi revine meritul de a mai adăuga încă una, deosebit de importantă, şi anume funcţia estetică. Cronicile de teatru ale lui Mihai Eminescu, intitulate cu modestie de către autor „dări de seamă” sunt consacrate în principal dramaturgilor, actorilor şi spectactorilor, acesta fiind animat de o singură dorinţă: aceea de a spune adevărul şi a respecta moralitatea.
La numai douăzeci de ani, Eminescu scrie un documentat studiu asupra teatrului românesc, din care transpare îndeosebi distincţia făcută între „teatrul-artă” şi „teatrul-meserie”. În viziunea lui Eminescu, pentru a avea un teatru cu adevărat naţional, trebuie să avem mai întâi un repertoriu de piese de teatru bune. Limba în care sunt scrise aceste piese de teatru trebuie să fie o limbă curat românească, fără neologisme „netrebnice”.
Din cronicile teatrale publicate în Curierul de Iaşi şi Timpul iese în evidenţă faptul că Eminescu, el însuşi autorul unor încercări dramatice, avea o concepţie estetică superioară epocii sale şi, apud Ion V. Boeriu, „Eminescu poate fi considerat ca cel mai mare teoretician şi îndrumător al teatrului românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.” (p. 27)
În volumul Scrieri de critică teatrală, ce reuneşte 50 de cronici teatrale, întâlnim şi o referire la dramaturgul roşiorean Alexandru Depărăţeanu, pe care Mihail Eminescu o face atunci când discută despre Repertoriul nostru teatral:
„…voi cita piese, cari merită într-adevăr să se reprezinte, pentru că au poezie, sânt lucrate cu conştiinţă multă şi cu talent mult, deşi adevărul nu e tocmai păzit pretutindenea. Acestea-s: drama Rienzi a lui Bodnărescu, dramatizare destul de nimerită a romanului lui Bulwer cu aceeaşi numire, şi drama Grigore Vodă a lui Depărăţeanu, – o genială aruncătură pe hârtie, ruptă în ţesătura ei, neadevărată şi neverosimilă pe alocurea; însă în orice caz, mai bună decât multe traduceri din franceză, cari au avut onoarea de a batjocori scena română.” (p. 46)
Un alt aspect interesant legat de viaţa şi opera lui Eminescu este acela despre activitatea desfăşurată de Mihai Eminescu între 1872 şi 1874 în cadrul Agenţiei Diplomatice a României din capitala Germaniei. În acest sens, cartea lui Dan Toma Dulciu, Eminescu şi diplomaţia (Bucureşti, Editura Universitară, 2007), se dovedeşte a fi una cu adevărat revelatoare. Nici nu ştii la ce să te opreşti mai întâi.
Cartea este structurată în 13 capitole, care mai de care mai incitante: I. Contribuţii documentare; II. Eminescu în arhiva MAE; III. 28 iunie 1883 – Eminescu la Capşa; IV. Dr. Eugene Schuyler – personajul cheie al dramei din 28 iunie 1883; V. Eminescu apreciat de dr. Eugene Schuyler; VI. Scandal la Peleş. „Incidentul Guillaume” în corespondenţa privată a lui Eminescu şi Carol I; VII. O fotografie senzaţională. Eminescu, Veronica Micle, I.L. Caragiale şi Al. Vlahuţă în mijlocul unui grup de actori; VIII. Misterul simbolurilor de tip Thanatos de la mormântul lui Eminescu; IX. Marginalii la un articol bizar: „Agentul Eminescu”; X. Cazul Eminescu: „Mal praxis”, ignoranţă sau crimă?; XI. Raport de expertiză criminalistică; XII. Documente din arhiva Ministerului Afacerilor Externe; XIII. Manuscrise eminesciene.
În această carte, autorul încearcă să descifreze enigmele legate de activitatea lui Eminescu de pe vremea studiilor berlineze, când, din pricina dificultăţilor materiale, se angajase ca secretar de Legaţie. Cât timp va sta în această funcţie, îi va avea ca şefi la Misiunea Diplomatică mai întâi pe junimistul Theodor Rosetti, iar mai apoi, din ianuarie 1874, pe N. Kreţulescu. În tot acest timp, „oficial, plecat din ţară cu gândul, oarecum nesigur, de a-şi pregăti un doctorat necesarmente cerut pentru a ocupa o funcţie de înalt slujbaş al statului, Eminescu este învestit şi cu oarecari misiuni discrete, de investigare a unor arhive secrete, din care să culeagă documente importante în legătură cu relaţiile românilor cu Polonia şi alte ţări vecine.” (p. 9)
În perioada petrecută la Agenţia Diplomatică din Berlin, Eminescu a cunoscut fără doar şi poate şi tainele „Criptografiei, a codurilor şi a cifrurilor”. Tot în această perioadă, Eminescu a deprins şi arta de a realiza „analize ale situaţiei politice, economice, sociale, interne sau internaţionale. Ce sunt, în esenţă, articolele publicate de Eminescu la Timpul, se întreabă Dan Toma Dulciu, dacă nu adevărate rapoarte-sinteză, asemănătoare celor redactate de un diplomat de meserie, care urmăreşte evoluţia evenimentelor semnificative din ţara în care este acreditat?” (p. 14)
Un alt capitol deosebit de semnificativ este cel intitulat Doctor Eugene Schuyler – personajul cheie al dramei din 28 iunie 1883. Din toată cartea iese în evidenţă faptul că Eminescu a fost un ins incomod pentru contextul politic al vremii sale, prin urmare a trebuit să fie anihilat. Eminescu şi diplomaţia, de Dan Toma Dulciu, este o carte extrem de bine documentată şi ne oferă o perspectivă inedită asupra lui Eminescu.
Pe cât se poate omeneşte prevedea, ca să-l parafrazez aici pe Titu Maiorescu din studiul său despre Eminescu, cultura română a secolului al XXI-lea va fi martora primei receptări cu adevărat obiectivă a operei celui ce este un titan al culturii româneşti şi universale.