Paula ROMANESCU
Brâncuşi pe nisipul infinitului
„În fiecare an trecem nepăsători prin ziua morţii noastre”
Constantin Brâncuşi
Mor şi zeii rătăciţi printre muritori, Doamne!
Cum de-ai îngăduit una ca asta?
O, să nu încerci să ne amăgeşti (are grijă biata noastră raţiune când minte sufletul cum că ar fi nemuritor!) că intrarea în infinit nu înseamnă decât vreo câţiva paşi şovăielnici pe nisipul eternităţii, fără nici o abatere de la linia dreaptă…
Nu! Trebuie să fie cu mult mai mult decât atât.
Altfel de unde meandrele, rătăcirile, căutarea, zborul (sau setea de el), spaţiul redus la un cântec mut de măiastră care-a uitat de aripi din dorul pământului de-a fi mai lângă cer, cocoşul cu zigzagata lui creastă (schiţă aleasă de necuvântătoare pentru ilustrarea „nebănuitelor trepte” ale infinitului), tăcerea cu, de jur împrejur, scaunele de piatră ca nişte aureole uitate de sfinţii care le vor fi purtat pe malul Jiului, după ce vor fi adăstat la masa umbrelor unui neam înfrăţit cu doina (glasul Mariei Tănase, ca un bocet solar pe cât de înalt, pe atât de adânc de patimi şi lacrimă, dă poveştii aură de nobleţe), de unde neclintirea pietrei şi răbdarea ei, sărutul ca temelie şi bornă a rotundului primordial care trebuie să fi fost făptura aceea de lut, omul muritor cu viaţa lui puţină, care dă nemuririi sâmburele cu miez dulce-amar fără de care golul (de gând, de suflet) s-ar înstăpâni pe pământul – portocală albastră şi rug pe care ne adăugăm de bună voie firul nostru de suflet ca niciodată lumina din cuvânt să nu se stingă, şi-apoi de ce ochii Domnişoarei Pogany – largi, rotunzi, orbi de o lumină sinonimă cu Iubirea ca unic Adevăr (când doar cu sufletul vedem cu adevărat)!
Săptămâna Brâncuşi din Anul Brâncuşi 140 a fost un răsfăţ princiar cu care Radio România Cultural ne-a înnobilat spiritul care se cam firăvise de la o vreme, până la a ne face să credem că a fi român nu prea „dă bine”să se ştie în simandicoasa lume mare obişnuită să (ne) dea verdicte de o corectitudine politică dezarmantă, mai cu seamă de când cu intrarea în Europa (şi de pe meleagurile carpatine) a unor exemplare umane străine de civilizaţie şi opace la cultură dar experte în „accesarea de fonduri europene” prin metode specifice prestidigitatorilor din marele circ al lumii multiculturale.
Şi a fost luni, 15 februarie 2016.
La Ramada Majestic, audiţie Teatrul Naţional Radiofonic – Infinitul Brâncuşi, înregistrare din 2007, în excelenta regie semnată de Mihai Lungeanu, după piesa cu acelaşi titlu a lui Valeriu Butunescu cu, în rolul lui Brâncuşi (Costache, omul cel de dinainte de marea trecere), Ştefan Iordache, actor român de 24 de carate.
Pe lângă participanţii obişnuiţi de luni (jour fixe, deh, noblesse oblige!) – o mulţime de iubitori de teatru fără scenă (dacă ţara întreagă n-ar fi răstimp de o transmisie radio a unui spectacol chiar scena visată de orice actor!), sosiţi acolo ca pentru o întâlnire de taină cu infinitul din noi.
Spectacolul a creat o adevărată magie.
Ştefan Iordache era chiar Constantin Brâncuşi cel din atelierul lui parizian, înconjurat de lucrările care i-au fost altar de rugăciune, coloană infinită, „bornă care nu desparte ci înfrăţeşte”, lucrări neterminate (cum să termini infinitul?), schiţe, mobilier cioplit de mâna lui aşa cum făceau cioplitorii din Gorjul natal,vase de lut, tuciul de mămăligă, masa joasă, rotundă, cu trei picioare (la care să încapă Sfânta Treime la cina cea fără de taină unde trădare nu-i).
Şi mai erau acolo în atelier, îngenuncheaţi a rugăciune în noaptea în care cocoşul a prins a cânta pentru a treia oară (i-am văzut când am închis ochii sub greul pleoapelor care încercau zadarnic să strivească o lacrimă) Natalia şi Alex – doi tineri pictori „adoptaţi” de maestru, Maria Buză şi Vlad Ivanov pre numele lor de actori, foarte calzi şi convingători în întregul poveştii.
(Când prin anii de început ai Mileniului III am păşit prin acel Montparnasse des Ombres din Oraşul-Lumină, pe lespedea de piatră de la mormântul sculptorului român (fericită piatra menită să poarte înscris pe ea numele lui Brâncuşi!) mai fuseseră adăugate alte două nume: Natalia Dumitrescu & Alexandru Istrati. Aceştia i-au fost alături maestrului în zilele lui de pe urmă).
Vocea răvăşitoare şi plină de mister a inconfundabilului Constantin Codrescu a şlefuit din cuvinte portretul părintelui Teofil (ce nume frumos de om sfânt!) venit „să dea dezlegare” robului lui Dumnezeu Constantin care se pregătea de plecare, înapoi, în susul râului care i-a fost viaţa, întru întoarcere la izvoare, întru intrare în infinit şi, invidiindu-l pe „fericitul” care avea o relaţie cu totul specială cu Dumnezeu, ca de la creator la Creator…
Ce univers plin de simboluri omul Brâncuşi! Aproape la fel de mare ca sculptorul!
Aforismele sale, culese de cei care i-au fost pe-aproape, au intrat deja memoria colectivă: „Când nu mai suntem copii am şi murit deja”, „La umbra marilor copaci nici iarba nu creşte” etc.(Vezi Constantin Zărnescu, Sorana Gorjan).
Se atinge în „infinitul” zilelor cele trei şi o mai „arzătoare chestiune” a emigraţiei române la Paris: „Vin americanii!”, poveste veche, pe care o auzisem şi eu în copilărie spusă în şoaptă de Moş Gheorghe vecinului nostru Vasile care-şi răsucea cu năduf câteva fire de tutun într-o hârtie de ziar.
Purtătorul de veste este un exaltat „gata să moară pentru ţară”, venit la maestru să-l roage să semneze o notă de protest împotriva celor care ne-au fericit neamul cu ciuma comunistă – flagel care a secerat floarea şi lanul cu bob bun ale intelectualităţii româneşti de după al Doilea Război Mondial. Interpretul – Mihai Niculescu a concentrat în vocea sa, toată revolta unui tânăr trecut prin temniţa terorii de la Sighetul de oroare, pentru vina …(care vină!?)
„Venirea americanilor”(actorii interpreţi, Zoltan Octavian Butuc şi Radu Amzulescu crează un regal moment comic/hilar!) are loc în miez de noapte: afacerile sunt afaceri şi fierul trebuie bătut cât e cald! „Americanul” John (că dacă-şi zicea Ion, tuşea!) Popescu, cel cu teşchereaua de dolari, a venit să (pro) pună de o afacere colosală – cam de 400 de metri! – sub formă de Coloană a Infinitului, „în oţel inoxidabil”, care să fie ridicată acolo, peste ocean, în ţara tuturor posibilităţilor. („Poze, Robert, poze!”). Ideea era de natură să-i înflăcăreze imaginaţia bătrânului mag de la Hobiţa dar agasantul haw much? haw much? al aceluiaşi „american” care ar fi vrut să cumpere până şi putina de varză a genialului sculptor român, l-a făcut în cele din urmă pe acesta să-i închidă gura cu un borş de urzici şi mălai copt, lucrurile rămânând aşa cum au fost: infinitul să-şi sprijine de-a pururi bolta cerească pe stâlpul Coloanei de la Târgu-Jiu.
Deşi n-a uitat niciodată că este român, Brâncuşi trebuie să se fi aflat dintotdeauna sub semnul acelui „Cine iubeşte şi lasă… (blestem sau binecuvântare, doar glasul Măriei o ştie!) că, deşi se grozăvesc de a deţine lucrări de-ale sale cele mai mari muzee ale lumii, nicăieri în lume, nici în America unde totul pare a tinde spre colosal, nici prin India unde un super bogat maharajah ar fi vrut să închidă în colivie nepământeană Măiastrele maestrului, nu se află monumente de for public decât în România la Târgu Jiu.
Să nu credeţi că John „americanul” a rămas cu gura cleşte pe lingura de lemn. Nu! La primirea nesperatului dar (c-aşa-i la români când primesc oaspeţi) din partea meşterului, gura afaceristului a făcut loială concurenţă ochilor Domnişoarei Pogany.
Ce actori minunaţi a avut şi are neamul românesc, „cum ştiu ei să ne trăiască!” Parcă aşa spunea olteanul acela – „L’Ensoleillé-ul Marin” din Bulzeştii de Dolj, născut (cum altfel?) în aceeaşi zi cu Brâncuşi (19 februarie!) şi trăitor „pe la mijlocul veacului al douăzecilea cu aproximaţie…”, el care, dacă timpul – „hoţoman de soi” – i-ar fi îngăduit, ar fi împlinit în acest 19 februarie 80 de ani. Numai că Marin Sorescu a trecut „puntea” –„ pâş, pâş!”) în iarna lui 1996 când noi ne uitam fermecaţi cum ninge decembre…
Despre înregistrarea radiofonică „Infinitul Brâncuşi”, greu de făcut o „coloană” a meritelor celor implicaţi.
Şi totuşi: splendid scenariul, excelentă regia, magistrală interpretarea lui Ştefan Iordache, deopotrivă cea a lui Constantin Codrescu, convingătoare – a tuturor!
Regia tehnică, muzicală, etc. au servit perfect întregului.
Producătoarei Magda Duţu i se cuvine o adâncă reverenţă pentru tenacitatea cu care îmbogăţeşte zestrea teatrală radiofonică românească, adunând în casete de eter aurul unor voci pe care, ascultându-le, ţi le faci comori de care nimeni nu te va putea jefui decât sporind la rându-i a lumii taină şi lumina ei.
Şi totuşi mor şi zeii rătăciţi printre muritori.
Cum de-ai îngăduit, Doamne!
