Dan LUPESCU despre…
BRÂNCUŞI –
Drumeţ solitar întru Calea, Adevărul şi Viaţa Lumii
Smeritul BRÂNCUŞI a sculptat închinarea pioasă şi înălţarea perpetuă, totdeauna vie, spre Tatăl Celest.
BRÂNCUŞI a sculptat Lumina şi Duhul Sfânt în toate capodoperele sale, atingând apogeul în Tripticul sacru de la Târgu-Jiu: cea mai înălţătoare Simfonie Patristico-Sculpturală gândită, trăită jertfelnic şi creată martiric vreodată de om pe planeta noastră, Terra.
Cu toate acestea, într-un octombrie 1937 sau 1938 – plecând mâhnit, aproape cotropit de oceanul imensei amărăciuni pe care intrigile veninoase şi gâlcevile politicianiste cvasi-permanente îl alimentau -, Fiul Hobiţei şi al Craiovei, Sculptorul de notorietate mondială BRÂNCUŞI rostea, înainte de a se urca în tren, binecuvântarea-blestem divin ce ne urmăreşte şi acum, şi – poate – pentru totdeauna: ,,Nici nu înţelegeţi ce vă las”…
Fie şi numai din această perspectivă – la care se cuvine să adăugăm mărturisirile sale repetate: ,,Craiova?… În Craiova, m-am născut pentru a doua oară…” sau ,,Viaţa mea nu a fost decât un lung şir de miracole… Cel dintâi miracol: Craiova…”–, avem datoria profesională şi morală, misiunea civică, de profundă demnitate naţională şi creştin-ortodoxă, românească şi european-planetară, de a descifra noi şi noi taine ale dialogului neîntrerupt al celui ce a sculptat lamura arhaicei Fiinţe româneşti şi teluric-divine, vibraţia, consonanţa eclatantă a acelui Uomo Universale cu Absolutul, cu Trinitatea, după al cărei chip şi asemănare ne-am întrupat, al cărei vas mirific, mădular înveşnicit şi biserică umblătoare suntem fiecare dintre noi.
Vasta, complexa şi atât de plina de tâlcuri sintaxă a operei brâncuşiene poartă în ea, adânc însămânţate, cadenţele – totdeauna tămăduitoare, cathartice, purificatoare – ale Ortodoxiei, ritmurile cosmice neţărmurite, adică duse dincolo, mult, de ţărmurii cei greu de intuit de noi, oamenii, ţărmurii Universului creat de AtotŞtiutorul şi AtotŢiitorul, PreaBunul Dumnezeu, Univers care însuşi Dumnezeu este, materie şi gând, duh însufleţitor şi răz-gând este.
Căci – aşa după cum punctează impecabil Horia Muntenuş, în eruditul său volum ,,Dincolo de BRÂNCUŞI” (Editura Gedo, Cluj-Napoca, 2008, p. 154) -, creaţia celui care îi stârnea lui James T. Farrel exclamaţia: ,,În afară de Shakespeare şi Beethoven, mai există un Dumnezeu. Acesta e românul Constantin BRÂNCUŞI” este o vorbire a lui ,,nu numai cu Lumina, ci şi a lui cu Dumnezeu”.
Forând temerar, în substraturile arhaice ale operei Titanului din Hobiţa şi Craiova, decantând enorm de multele straturi de sensuri -, Horia Muntenuş ne revelă şi ne relevă, în spiritul marelui filozof Constantin Noica: ,,Însă, în căutatea sa adâncă şi răscolitoare de adevăr, căutând în materie verbul şi incantaţia şi oda, sufletul său curat, ca şi veşmintele sale albe, de oficiant care se adânceşte în ideea de a fi mijlocitor între Lume şi Demiurg -, BRÂNCUŞI vorbeşte vorbe de piatră, de metal şi de lemn, inaugurând, parcă, o ALTFEL (s.n.) de rostire, o rugăciune nu numai a omului, ci şi a materiei, prin om, din om şi din lume.”.
După ce aduce o pleiadă de noi argumente, după ce nuanţează, cu luciditate demiurgică, dar şi cu accente de lirism orfic, alte şi alte văluri de semnificaţii ale capodoperelor brâncuşiene -, Horia Muntenuş formulează o suită de judecăţi de valoare irefragabile: ,,BRÂNCUŞI este mai mult decât un sculptor care revoluţionează arta lumii; e mai mult decât un reper fundamental în istoria capodoperelor umane. BRÂNCUŞI este un Oficiant al Misterului. Teofania din sculpturile sale (…) este menită să celebreze Lumina – Înţelepciunea desăvârşită. Un ritual al conţinuturilor, care, în ansamblul lor, se constituie într-un adevărat Templu.”.
Făcând saltul la ,,Templul Meditaţiei şi Descătuşării”, proiectat la cererea expresă a maharajului din Indore (la invitaţia căruia BRÂNCUŞI călătoreşte în India, despre care afirmă, pornind, fireşte, de la spiritualitatea străveche a acesteia: ,,În India mă simt ca Acasă”) -, Horia Muntenuş consideră că menţionatul templu, rămas în proiect, din pricina morţii comanditarului, confirmă fundamentala ,,intrare brâncuşiană în sacru şi, ca o oglindă, îi reflectă opera realizată”.
După ce se aventurează, inspirat, vizionar, însă, şi sigur pe sine, în labirintul tainelor încifrate în operele lui BRÂNCUŞI, sintetizate în formulări cu evidentă expresivitate şi forţă apodictică:
de la …copilul (,,Cap de copil”), în care parcă se vede ,,lacrima lui Grigore de Nazians”,
,,Oul” (,,Eonul dogmatic” – în corespondenţă cu sintagma lui Lucian Blaga), începutul şi sfârşitul, acel ,,alfa şi omega” adunate, subliniem noi, în UNUL, în infinire;
,,Pasărea” – ,,Harul care animă Lumea şi o spiritualizează, cea care înţelepţeşte, Măiastra tărâmurilor”;
…până la ,,Regele regilor” – Regele Lumii, Creatorul ei şi Stăpân peste lumea de aici şi peste cea de dincolo”
şi ,,Rugăciunea” – ,,pioşenia adâncă a reculegerii, invocaţiei şi mărturisirii” -,
Horia Muntenuş izbuteşte să se smulgă, biruitor, din străfundurile cristaline, dar, totuşi, furtunatice, ale oceanului primordial din care sunt plămădite creaţiile semnate,uneori, doar C.B. (litere de foc, înscrise în rotundul dinastic al cercului eternei reîntoarceri) sau C. BRĂNCUSI.
Triumfătoare (aşadar, deloc triumfalistă), această smulgere din labirintul sintagmelor memorabile se întemeiază, finalmente, pe o concluzie fermă, cu valenţe de soclu solid, soclu-clepsidră, specific multora dintre sculpturile lui BRÂNCUŞI, din care face parte efectivă (soclul), ci nu rămâne simplu picior de sprijin: ,,sculpturile brâncuşiene sunt parcă anume concepute ca inventar organic necesar unei sacre ceremonii. Cu atât mai mult în Ansamblul consacrat de la Târgu-Jiu, în care se fenomenalizează marea, grandioasa idee a Transcendenţei.”.
Pentru a nu trunchia şi sărăci horbota de sensuri reliefate de exeget – despre care Constantin Zărnescu, autoritarul brâncuşiolog din Cluj (cu obârşii vâlcene), cel înţelept ca un proverb, apreciază că îi conferă lui BRÂNCUŞI multiple puncte de reper în civilizaţiile antice, în pre-românitate, evidenţiind interferenţele indo-europene, tracice, romane, celtice şi cu izvoare străvechi în Creştinism, în opera Părintelui sculpturii moderne mondiale conjugându-se apoteotic ,,revolta fondului autohton” , românitatea lui BRÂNCUŞI şi marea Ortodoxie -, este cuviincios să continuăm citarea din exegeza, de indubitabilă subtilitate, a lui Horia Muntenuş, conform căruia sub semnul Transcendenţei crescu, de altfel, ,,copilul Constantin, printre obiectele de cult ale copilăriei, ale acestei atât de aşezate sărbători a Fiinţei, în determinările ei rustice, Tradiţionale, în care Marea Cultură Arhaică îşi păstra intactă desfăşurarea, pură, în mijlocul Hiperboreanului, Ancestralului Sat Românesc”.
Complinind, dintr-o altă perspectivă, ideea -, acelaşi Horia Muntenuş (hm, acum mă străluminez!: nu-l cheamă Munte, Munteanu, ci Muntenuş, aşa după cum nici pe marele sculptor nu-l cheamă Brancu, Brâncu, ci, diminutivat, Brâncuşi!) tinde să conchidă: ,,Sub semnul Transcendentului, de altfel, se împlineşte vocaţia de cântăreţ în strana Bisericii, până la moarte. Căci, se ştie, BRÂNCUŞI a fost un mare creştin. (…) Orfan de tată, încă de mic, îşi va proiecta dedicaţia Tatălui Ceresc în care, cu marea absenţă a paternităţii terestre, îşi va depune marea nădejde, profunda contemplare, meditaţia, inteligenţa, voinţa şi acţiunea. Vocaţia sa pentru Artă se transfigurează într-o inefabilă vocaţie religioasă. (…) Un om charismatic, venit la început de ultim secol al Mileniului II să vestească zorii Mileniului III, cu daruri profetice, pildic şi pilduitor. Şi cât de enigmatic: ,,Voi nici nu ştiţi ce vă las eu vouă!” – un enigmatic. Căci BRÂNCUŞI e nu numai profetul unei lumi noi, pe care, iată, noi, astăzi, multă vreme de la dispariţia sa, abia că o vedem ca pe un licăr. ,,Eu sunt cocoşul!” – obişnuia să spună. (…) BRÂNCUŞI oficia în însuşi Templul Fiinţei, împodobită, cum spunea Blaga, cu o corolă de minuni. Celor 9 Minuni ale Lumii (n.n.: după Einstein, ,,a opta minune a lumii este acumularea”), le vom adăuga Templul Brâncuşian de la Târgu-Jiu. În centrul său e Marele Preot – Sculptorul Arhetipului”.
Pentru a nu lăsa în zările ambiguităţii sintagma ,,Sculptorul Arhetipului” -, Horia Muntenuş reaminteşte, cu acribie aproape didactică, sensurile pe care confratele lui Sigmund Freud, uriaşul psiholog Karl Gustav Jung, le dădea conceptului de ,,arhetip al Lumii”, şi anume ceea ce se constituie ca suflet al ei, misterios, profund în subconştientul ei, istoric, arhaic, de la începuturi, ca zăcământ ,,uitat” în vreme, până când se izvodeşte ca o revelaţie.
*
Precizez că intenţia mea iniţială, adică atunci când am purces la scrierea acestui eseu, a fost aceea de a împleti – ca într-un Canon pe voci prietene – secvenţe (aşchii scânteietoare) din volumele ,,Dincolo de BRÂNCUŞI”, de Horia Muntenuş, ,,BRÂNCUŞI, Sculptor creştin ortodox”, de Prea Fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”, ediţia a II-a (revizuită de autor), publicată, în condiţii poli-grafice de excepţie la Editura TRINITAS, Bucureşti, 2013, respectiv, din albumele mele lirice ,,Ceas de taină cu BRÂNCUŞI” şi ,,BRÂNCUŞI Ezotericul. Epifanii ale Timpului Absolut” (girate de Editura ALMA, Craiova, 2001 şi 2013).
Ghidat de Bunul Dumnezeu, demersul meu – pentru Simpozionul Internaţional ,,BRÂNCUŞI – 140 de ani de la naştere”, organizat în Bănie de Mitropolia Olteniei, în ziua de joi, 18 februarie 2016 – a urmat o altă cale, rezultând scrierea de mai sus.
Mă rezum, acum, în a aminti titlurile capitolelor incluse de Prea Fericitul Daniel în albumul pe care l-a intitulat ,,BRÂNCUŞI, Sculptor creştin ortodox”, capitole extrem de expresive, clare şi pilduitoare pentru dimensiunea, virtuţile şi profunzimea cu totul aparte ale acestui studiu de altitudine academică indubitabilă: ,,Spiritualitate creştin ortodoxă în viaţa şi gândirea lui Brâncuşi”, ,,Materia sculptată – epifanie a luminii Creatorului”, ,,Lumini ale universului liturgic ortodox în Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit”, ,,Motivaţiile religioase ale Ansamblului monumental de la Târgu-Jiu”, ,,Tainele dumnezeieşti pe care le-a aprins Constantin Brâncuşi, pe Jiu, la el acasă. Semnificaţii creştine ale Ansamblului monumental de la Târgu-Jiu”, ,,Arta adevărată – transfigurare a vieţii şi bucurie a sufletului”, ,,Cronologie”.
Reliefez că Prea Fericitul Daniel găseşte de cuviinţă să îşi motiveze, cu smerenie, omagiul adus lui BRÂNCUŞI, prin faptul că imboldul de a scrie studiul menţionat mai înainte (care ocupă deja, o afirm, cu toată tăria, un loc de referinţă în imensa ştiinţă numită Brâncuşiologie!) ,,constă nu numai în legătura noastră personală (n.n. a P.F. Patriarh) cu Oltenia, având tatăl născut în această provincie a României, ci şi în admiraţia pe care o avem pentru românul artist, care a legat în mod genial tradiţia cu noutatea şi a influenţat, ca nimeni altul, arta universală”.
Corolarul cel mai potrivit pentru însemnările mele nu poate fi altul decât citarea paragrafului scris de P.F. Daniel cu ,,peniţă de brabete” (cum ar zice Petre Dragu, Poetul Mânăstirii Tismana), peniţă înmuiată în lamura Duhului Sfânt: ,,Părintele artei moderne, Constantin Brâncuşi, este un român care s-a înscris în circuitul valorilor universale perene. Cel căruia Henri Rousseau (n.n. supranumit Vameşul) i-a spus ,,tu ai transformat anticul în modern”, a plecat din România şi s-a stabilit în Franţa, unde a beneficiat de o vastă informare asupra istoriei artei şi de contacte personale cu artiştii mari din diferite părţi ale lumii, iar expoziţiile sale de la New York şi din alte oraşe occidentale l-au făcut cunoscut şi apreciat. Însă, cel ce a plecat din ţara sa natală a purtat-o permanent în sufletul său prin credinţa şi prin tradiţia poporului său, asumate într-o formă creatoare reflectată artistic. Fiind în acelaşi timp român tradiţional şi artist modern universal, Constantin Brâncuşi nu s-a înstrăinat de propria identitate când se afla printre străini, deoarece a căutat ,,esenţa lucrurilor” dincolo de aparenţe efemere şi a descoperit spaţiul spiritual al libertăţii creatoare în interiorul oricărui spaţiu geografic. A descoperit luminile vieţii eterne dincolo de orice semn al morţii din lumea materială trecătoare. A unit credinţa cu arta, naţionalul cu universalul şi efemerul cu eternul. De aceea, Coloana fără sfârşit a operei sale este şi Coloana nemuririi sale!”
,,O călăuză pentru noi toţi!” – cum încheie, pe ton grav, bulversant, de clopot secular, de Catedrală, P.F. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
..//..
DAN LUPESCU
Craiova, 17 Februarie 2016,
orele 3.44-07.07
