Categorized | Limba română

ANA-MARIA PĂUNESCU – Destin la patru capete crestat…

Posted on 05 December 2022

ANA-MARIA PĂUNESCU

Destin la patru capete crestat…

Strănepoată întru spirit a celui mai proaspăt filosof francez, Blaise Pascal -, se dovedește Trestia gânditoare care se întrupează necontenit, zi de zi, întru infinire, aici, la noi, pe vatra daco-română (pe străzile Dionisie Lupu 84 și Vulturilor 1), în toată creația – cu pecete de purpură fierbinte – ce poartă duhul destinului unic al darului de a se fi născut în Sfânta zi de Crăciun.

Destin la patru capete crestat. Prin acest vers memorabil al tatălui său – dedicat Neamului cel Mare: poporul român – poate fi văzut, ca printr-o lentilă magică, Omul Ana-Maria Păunescu, făurarul de Revistă Ana-Maria Păunescu, Poetul Ana-Maria Păunescu și, nu în cele din urmă, icoana bizantină pe care Alexandra, autoare de haiku-uri încă de la vârsta de doi ani, o strigă: Mamă ! Mama !

Nu știm cu ce brișcă i-a incizat Prea Bunul Dumnezeu prima crestătură, primul însemn heraldic Anei-Maria, dar sigur, știm sigur, că a fost brișcă – de vibrație carpatică, transilvană, pe urmele mamei sale, Carmen, care Cântec se tâlcuiește și se cheamă.

Dar fapta aceasta, prima crestătură într-un viitor destin aparte, a constat în alegerea momentului, a zilei în care ea, Ana-Maria, a chirăit (oltenește, nu ?), ezoteric, venind pe astă lume NU oriunde, ci în țara care, prin reașezarea literelor, sunetelor, fonemelor, se numește OM ÎN RAI. Adică ROMÂNIA.

Născându-se în Sfânta Zi de Crăciun -, Ana-Maria urma să trăiască destinul lui Iisus Hristos, să-i fie menit rostul suprem de asumare a tuturor păcatelor oamenilor, apoi de Răstignire, întru izbăvirea lor.

Domniță cu chipul de rouă și cu priviri de un albastru infinit – în care bărbătește sună (ci NU se tânguie) clopotele baritonale de la Voroneț, dar și zvâcnetul, de rachetă intergalactică, al romantismului cosmic, din frescele nemurite de Sabin Bălașa la Universitatea din Iași -, Ana-Maria a roit necontenit în jurul tatălui său, Adrian, și al mamei sale, Carmen.

A roit, aripile încălzindu-și-le, pentru viitoare, nebănuit de abrupte clipe.

Pentru că, la nici 20 de ani, vârsta cristalului inocent – ce nici NU visează că diamant va trebui să devină ! – a suferit șocul celei de-a doua crestături din viață: moartea prematură, aproape intempestivă, a tatălui său, pe care l-a iubit și îl iubește cu dragoste de furnal.

Hodoronc-tronc, s-a trezit că este imperios necesar să-și asume îndatoriri multiple.

Prima: aceea de a se obliga să respire de una singură.

A doua: să-și trăiască plenitudinar viața hărăzită de Dumnezeu.

Alta: să rămână, în veci, logodită, cununată cu Logosul, care Cuvânt înseamnă, iar Cuvântul este la Dumnezeu. Cuvântul înseamnă chiar Dumnezeu. Calea noastră de comunicare, comuniune și, musai, cuminecare.

                                                                     

A treia crestătură în destinul Ana-Mariei a însemnat și înseamnă, a-și hrăni trupul și spiritul cu licoare de stea și praf selenar, a și le căli – spiritul și trupul – din mers, asigurând, pe de o parte, editarea Revistei FLACĂRA lui ADRIAN PĂUNESCU, iar pe de altă parte creațiile proprii în Limba Română, ca poetă de stirpe aleasă, care – paradoxal au ba – NU avea voie să semene, sub nici un chip, cu umbra Titanului din Bârca și din toate Provinciile Magna, românești.

A făcut-o și o face cu admirabile rigoare și stăpânire de sine, cu discernământ și bună cumpănire, cu un simț al măsurii cvasi-incredibil, cu inspirație, profesionalism și, nu rareori, cu scânteieri de har irefragabil.

Crestătura a patra și-a făcut-o aproape singură, atunci când – cu Bucuria împletirii, într-o Funie a Timpului, invincibilă -, mai în joacă, mai în serios, și-a provocat mlădița, Alexandra, ca, la nici doi ani, să înceapă a gânguri, apoi a dicta, cu semeție abia ori deloc disimulată, poeme într-un vers, în care spiritul de haiku izbucnește, parcă, din trilurile capodoperelor muzicale folclorice numite Ciocârlia, Călușul, dar și Tropotita, Învârtita ori Ciuleandra., accelerând nebunește spre Orion și Altair, sau părând a se reculege în sacadatul ritm, imperturbabil, al dansului Fetelor de la Căpâlna, adică dintr-una din celebrele cetăți dacice din Munții Orăștiei.

                                                                         

Ana-Maria Păunescu și-a ales acest an 2022, pentru debutul editorial, NU întâmplător, ci pentru că în el doinește molcom – în nici un caz nu bubuie ! – vârsta christică a intrării în Ierusalim, încununată cu laurii de foc ai Răstignirii.

NU s-a grăbit absolut deloc. Dimpotrivă. A urmat exemplul unui Tudor Arghezi, cu debut editorial la vârsta de 47 de ani.

Până la vârsta similară, de 32 de ani, Adrian Păunescu publicase deja șapte volume de versuri: Ultrasentimente (1965), Mieii primi (1967), Fântâna somnambulă (1968), Istoria unei secunde (1971), Viață de excepții (1971), Repetabila povară (1974), Pământul deocamdată (1976), cel din urmă cu lansări la Craiova în după-amiaza și seara zilei marelui seism din 4 martie 1977 (în ordine, la Colegiul „Nicolae Bălcescu” și Librăria „Ramuri”).

Cărora li se adăugau volumul de proză fantastică botezat Cărțile poștale ale morții (1970) și două de publicistică: Sub semnul întrebării (1971) și Lumea ca lume (1973).

Ana-Maria a avut flerul și înțelepciunea de a se feri ca Nefârtate de tămâie de modelul și de ecourile creațiilor lirice ale Tătâne-său.

A ocolit și ocolește dezlănțuirile vulcanice, aspirația spre demiurgic, ispita fiorului hugolian, hiperbola, frenezia explozivă, cavalcada metaforelor de nestăpânit, infuzarea „unei filosofii politice naționale” și, desigur, mesianismul – prin care Adrian Păunescu se plasează, umăr lângă umăr, cu Octavian Goga.

                                                               

Antologic, din multe puncte de vedere, volumul Toate poeziile pe care nu ți le-am scris NU anunță o nouă voce lirică, în poezia românească și europeană, ci o consacră.

Publicat în regie proprie, sub girul Asociației Culturale A. Păunescu (București, 2022, 156 pagini, format A5, hârtie galben pai), este un volum al maturității literare asumate și depline, binecuvântat de judecățile de valoare tranșante și echilibrate, scânteietoare, dar deloc encomiastice, dimpotrivă, parcă prea autocenzurate, ale nonagenarului Dinu Săraru.

Dar ce scrie și semnează, în iunie 2022, Dinu Săraru are virtuți de basorelief pentru eternitate, cioplit, prin tăietură directă, cu dalta divină a lui BRÂNCUȘI.

Ediția a doua, suplimentară, cu Bun de tipar din 24 mai 2022, este sponsorizată de Computerland România, ISBN: 978-973-0-36489-7.

Copertele reproduc acuarela (cu ghidușii milenariste) a fiicei autoarei: Alexandra Păunescu-Șerban.

Două versuri ne frapează – ca să NU afirmăm că ne izbesc, cu forță de secure dublă, demnă doar de brațul uriașului Voievod Mihai Viteazul, Restitutor Daciae – din pagina a cincea:

Pe-aici sunt doruri mari și munți mai scunzi.

Ți-aș spune. Dar mi-e teamă că m-auzi.”.

                                                                  

Volumul Toate poeziile pe care nu ți le-am scris poartă, de la un capăt la altul, în străfundurile sale de Groapă a Marianelor și în altitudinile alpin-celeste de Everest, pecetea focului de taină numit DOR.

Nesățiosul dor de viață și dor de ducă, dor de dialog, de oglindire în celălalt, dor de comuniune și de cuminecare…

Cuvintele-cheie ale volumului sunt, înainte de toate, lacrimă, sare, fereastră, lentilă

Autoarea se află dincoace sau dincolo de Geamul cu care se deschide această bijuterie editorială:

S-a spart și geamul, ușa e deschisă,

Ca la-ngropări îi suntem vieții scut,

Iar lacrima din podul greu coboară

Alunecând pe sarea sa tăcut.

Noi izolăm, cu clopotele vremii,

Fereastra fără geam din ochii grei

Și lacrima continuă să cadă

Alunecând timid în ochii mei.

E frig afară și e frig în case,

Din ochiul drept mă mut în ochiul stâng

Și uit de geamul spart din casa mare

Și văd prin ceață că încep să plâng.

De dor de tată sau de drag de mamă,

În plină pace sau în plin atac,

Ca lacrima din ochii altor vremuri

În geamul casei mele mă prefac.”

Urmează, în vers liber, una dintre poeziile ceva mai lungi: Istorie literară, care ne consolidează convingerea că Ana-Maria Păunescu scrie o poezie de meditație, cu adânci resorturi de spirit românesc și adieri metafizice.

Infinit și Gelozie, două dintre poemele scurte – care punctează, din când în când, această culegere de poeme admirabile – ne oferă un moment de respiro înaintea unui alt poem de mai mare întindere, în vers liber: Ești matematică pură, urmat de inscripții lirice percutante, precum: Distanțe, Povețe, Moartea și iar moartea, Creion, Aduceri, rămâneri, O branulă, Gropari și iarăși o poemă cu areal extins: Mimă.

Fioruri estetice greu de definit stârnește poemul Deznodământ, care cuprinde trei strofe (pag. 76):

Visez un car cu boi pictat în abur

Și brațe ce mă strâng în brațe rar,

Apoi, din dimineața ce mă arde,

Aleg cafeaua respirând amar.

Visez nisip ce stă în ochi să-mi cadă

Și litere ce doar de mine fug,

Iar zorii ce îmi prind în palme pașii

Se scutură de ziuă ca de rug.

Visez un birt cu oameni mulți la masă

Ce mă privesc ciudat, ca pe un mort,

Apoi din așternuturi cad spre ziuă

Și-n ochi albaștri dolii grele port.”

Altă poezie de trei strofe, în vers clasic: Doi, începe astfel:

Ne naștem loc comun, murim la fel.

Și sarea dintre ani pe răni se varsă,

Miroase a copii ce-mbătrânesc

Și-a lemn ce odihnește-n sobă arsă.”

Contrapunctic, catrenul Scurtmetraj pare o hologramă cu străfulgerări eminescian-bacoviene:

Nici nu mai știu să-ți scriu, dureri în tâmple

Rezervă loc spre morțile târzii.

Nici iarna asta n-o să se întâmple

Pe străzile pe care nu mai vii.”

Ceva mai în aval de miezul de foc al volumului Toate poeziile pe care nu ți le-am scris ne aține calea un poem scris acum 12 ani: Crăciun fără tata (pag. 91), care s-ar putea să constituie cheia de boltă a acestui edificiu liric editorial, încredințat tiparului acum, în anul de grație 2022:

Acest Crăciun e-n doliu, e orfan,

Nu vreau nici brad, nimic nu va fi gata,

Refuz să mă-ncadrez în ce-i normal,

Refuz să fiu aceeași, fără tata.

Peste o lună, va fi ziua mea,

Din planuri nu a rezistat nimic,

La 20 de ani mi-au mai rămas

Singurătatea, lacrima și frica.

Retrospectiv și, parcă, incorect,

Privesc în urmă, peste tragedie,

Din toamna asta, tata nu mai e

Și nici Crăciun nu poate să mai fie.”

Alte poeme având rol de contrapunct (asemenea aceluia din muzică, asigurând ARMONIA întregului !) depistăm la pag. 121: Mesaj:

Când lacrimile stau, în loc să curgă,

Iar sarea lor gutui bătrâni conține,

E-un fel de-a-ți spune că-i târziu pe lume,

E-un fel de-a-ți spune că mi-e dor de tine.” ;

la pag. 125-127: poeziile de notație Distanțare, Zvon, Coincidență, dar și la pag. 138-139: Paradox, Ceva, sau la pag. 134: Rând ori la pag. 143: Frânturi.

*

Poetă în toată puterea cuvântului, Ana-Maria Păunescu (meta-post-modernistă !) probează – cu temeritate, rigoare de geometru exersat și aplomb – că nu-i este teamă de nici o fațetă a poeziei românești, europene și universale.

Alături de Carolina Ilica, Daniela Crăsnaru, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Nora Iuga, Simona Popescu -, Ana-Maria Păunescu demonstrează că și-a însușit aproape tot ceea ce era valoros în poezia sororală a unor Emily Dickinson, Elisabeth Browning, Ana Ahmatova, Delmira Augustini, Katri Vala, Elisabeta Bagriana

Încheiem prin a puncta astfel:

Incredibil de suav și, paradoxal, câteodată aspru, cu prospețimea cu care susură izvorul tainic ori cuibul rotitoarelor ape este poemul în proză, poemul în vers clasic ori liber, cu incandescență wolframică trăit și cu vibrație serafică scris de Ana-Maria Păunescu, publicat instantaneu, săptămână de săptămână, pe prima coloană a paginii a doua din revista Flacăra lui ADRIAN PĂUNESCU”, pe care – cu delicatețe de Floare de Colț și tenacitate aprigă marca Vitoria Lipan – o realizează, în solitudinea ei celestă. De una singură.

O, Doamne, îmi cer iertare: nu de una singură, ci împreună cu mlădița-i încântătoare, fiica sa, Alexandra Șerban, care, acum mai bine de 888 de zile – din pragul vârstei de nici doi ani – a început să gângurească poeme într-un vers, insolite haiku-uri cu scânteieri feerice, țintind bolta metafizicii. Pe urmele Bunului său, Adrian. Pe urmele mamei sale, Ana-Maria.

Doamne, dăruiește-le sănătate, Lumină, Iubire, Armonie – cu sine, cu lumea, cu Dumnezeirea !

Și șoptește-le să țină cont, totdeauna, că incandescența wolframică vine de la lup, de la Marele Lup Alb (Wolf) și de la Marele Urs Polar, tot Imaculat (Fram).

În fiecare zi, să le dăruim gândul cel bun, împreună cu urarea tainică:

La mulți ani, Alexandra !

La mulți ani, Ana-Maria !

Întru înveșnicirea Spiritului Absolut al UNICULUI ADRIAN PĂUNESCU.

                                                                     

                                        DAN LUPESCU

                                                                          Craiova, 4-5 Decembrie 2022

Arhiva

Activitate

Vizite: