Categorized | Opinia mea

Alexandru Popescu Tair – Poetul oraşului

Posted on 09 June 2016

                       Alexandru Popescu Tair – Poetul oraşului

           În anul 1977, apărea celebrul şi râvnitul de toţi creatorii, criticii şi cititorii români ai acelor timpuri, „Dicţionar de literatură română contemporană” al lui Marian Popa, întrun tiraj de 80.000 de exemplare, întro a doua ediţie, revizuită şi adăugită, avându-i ca referenţi ştiinţifici pe Romul Munteanu şi Mircea Zaciu. Printre scriitorii teleormăneni prezenţi în Dicţionar, în frunte cu Zaharia Stancu, a cărui dată de naştere este iremisibil scrisă greşit, „7 10 1902”, în locul celei adevărate, 05.10.1902, şi Marin Preda, apar, ca o noutate absolută, Titi George Cîmpeanu şi Alexandru Popescu Tair, care aveau fiecare câte două cărţi apărute la cele mai importante edituri ale acelor vremuri, „Cartea Românească, Eminescu, Albatros”, la care nu avea acces oricine şi doar valoarea te impunea în planul editorial.

          Nu apăruseră editurile asemenea ciupercilor după ploaie, așa cum s-a întâmplat după loviluția din decembrie `89, când orice neica nimeni, neprimit la nicio editură serioasă, din cauza lipsei oricărui semn de talent, își înființa propria editură unde se promova cu îndârjire, doar pe el și numai pe el, nu-i apăreau așa zisele cărți în librării, dar găsea, prin metode numai de el știute, modalităţi să le distribuie, chiar dacă nu le citea nimeni.

           Despre stilul lui Titi George Cîmpeanu, Marian Popa, autorul „temutului” Dicţionar, scrie că „o oarecare aparenţă de nervozitate şi vigoare se obţine  printr-o redactare ca înşiruire de prepoziţii scurte şi repetiţii cu vag rol de consolidare a efectului”, iar despre poemele celor două volume ale lui Alexandru Popescu Tair notează scurt, şi poate nedrept, doar că ele „conţin reflecţii minore, dar optimiste, despre sine şi viaţă, în versuri clasice”.

ALEXANDRU POPESCU TAIR, N. STĂNESCU-UDREA şi PETRE FRÂNCULESCU

Alexandru Ppopescu Tair – N. Stănescu Udrea – Petre Frânculescu

          Născut în anul 1912, în Roşiorii de Vede, Alexandru Popescu Tair, Gogu Tair, cum îi spuneau într-un suprem alint  unii concetăţeni, şi-a dăruit talentul şi cea mai mare parte din viaţă oraşului de pe malul râului Vedea, fiind, dacă nu greşesc, singurul poet care dedică un volum de versuri localităţii natale, ca o dovadă supremă de iubire.

          „Frunzuliţă, frunză, frunzuleană,

           tremuri tu de ploaie şi de vînt,

           dar de-amarul care-i pe pămînt

           şi de plînsul care-mi stă pe geană

 

           şi de sărăcia-n care sînt

           şi de jalea mea roşioreană

           frunzuliţă, frunză, frunzuleană,

           tu nu ai nici milă, nici cuvînt.”

          Aceste două strofe din sonetul „Am venit la tine” pot fi motto-ul întregii sale vieţi de scriitor, pictor, profesor şi pauper cetăţean al unei localităţi pe care o iubea, o slujea şi, mai presus de orice, îşi dăruia priceperea tinerilor creatori talentaţi, dar concetățenii săi nu numai că nu au dorit să și-l apropie, dar nici nu au încercat să-l înțeleagă.

          Despre Alexandru Popescu Tair, poetul, profesorul, pictorul, s-a scris, dar nu atât cât ar fi meritat. Despre Alexandru Popescu Tair omul, despre frământările lui sufleteşti, despre adevăratele drame pe care şi le-a consumat în căsuţa cu ferestre mici de pe strada Dunării din Roşiorii de Vede, despre tranformarea urbană la care asistă cu durere şi revoltă interioară, despre generozitatea lui sufletească nu s-a scris. I-am fost elev, i-am fost învăţăcel la Cenacul literar pe care-l conducea cu înţelepciune la Casa de cultură a urbei, Palatul Albina, dar nu i-am fost un apropiat cum i-au fost alţi tineri de-o vârstă cu mine.

          L-am redescoperit pe domnul Alexandru Popescu Tair prin câteva scrisori pe care le-a trimis, de-a lungul timpului, unui bun prieten şi coleg la redacţia „Drum”, poetul şi ziaristul Nicolae Stănescu-Udrea, dar şi primar al localităţii, între anii 1945-1949.

          Este o scrisoare din data de 23 februarie 1971, prima pe care i-o trimite prietenului de-o viaţă, dar nu ultima, aşa cum îi şi promite de altfel, în care-i cere ajutorul întro „problemă” care-l  interesează, atât pe cel care-i va aduce scrisoarea, dar mai ales pe el, cel ce-i promisese ajutorul şi considera o datorie de onoare de a-şi ţine promisiunea. Dar cine era tânărul pentru care intervenea prof. Alexandru Popescu Tair?

Scrisoare

          „ – e student în anul I la Comerţul exterior;

           – e colaborator al revistei Luceafărul ( nu mai spun şi al Teleormanului sau al unor reviste şcolare locale şi din ţară);

          – are un volum de proză (nuvele şi schiţe ) sub tipar la Cartea Românească, urmând să apară în sem. I 1971;

          – e roşiorean, băiatul lui Stelică Câmpeanu, şi rudă cu mine prin maică-sa, care e din neamul lui Mirică;

          – a fost totdeauna elev excepţional, clasificându-se tot timpul întâiul;

          – e un foarte bun student;

          – mi-a fost elev direct şi discipol literar ( cum s-ar zice l-am instruit şi educat încă din clasa a 8-a elementară, an de an, pentru a deveni la o vârstă f. tânără – nu are încă 20 de ani – un prozator de mare nădejde, înzestrat de la natură cu un talent excepţional, remarcat de mulţi oameni de litere din Bucureşti: Sânziana Pop, Fănuş Neagu. Gr. Hagiu, Ştefan Bănulescu, iar în ultimul timp, Marin Preda, directorul editurii „Cartea Românească”.

          După ce-i prezintă elogios, şi pe bună dreptate, activitatea literară din presa judeţeană şi centrală, dar şi din cea şcolară, Alexandru Popescu Tair nu uită să amintească despre faptul, deloc neimportant, că tânărul pe care-l protejează a publicat în „Luceafărul”, la 17 ani, câteva schiţe, „Tabachera de argint”, „Metamorfoze”, „Pensiunea” etc, fiind remarcat ca „o nădejde a prozei româneşti” care vine din urmă. Îi reaminteşte prietenului de la „Drum” că i-a mai vorbit despre tânărul respectiv când se întâlneau prin Roşiorii de Vede şi condensează prezentarea astfel: „În scurt, un roşiorean, să lăsăm de-o parte faptul că mi-e rudă şi discipol literar, că are un talent excepţional şi o viziune epică de care mulţi au rămaşi surprinşi, un roşiorean deci care e om de-al nostru, din pământul străbun, cum s-ar zice, nu numai în sens metaforic, cu care ne vom mândri atât ca diplomat al unei facultăţi de prestigiu, cât şi ca scriitor”.

          Despre ce este vorba?

          Tânărul era student la Comerţ exterior şi locuia la Cămin „ în curtea Institutului Agronomic, unde ia şi masa”, era departe de Academia Comercială, dar foarte aproape de Nicolae Stănescu-Udrea, fostul său prieten şi coleg în ale scrisului. La cămin, ca la cămin, „e forfotă şi tot felul de oameni, e zgomot mare pentru un student, dar pentru un scriitor”, apoi îşi informează prietenul că tânărul nu  prea a scris în ultimul timp, doar „după 12 noaptea”, când ceilalţi se mai linişteau, dar mai sunt şi alte neajunsuri. Aşa că, în urma unui consiliu de familie, la care a participat şi Titi George Câmpeanu, ( acesta e numele băiatului, noi îi zicem Titi, mai scurt şi mai familiar), „s-a opinat să plece de la cămin la gazdă”.

          Pe câteva pagini, poetul Alexandru Popescu Tair îi vorbeşte prietenului bucureştean de talentul tânărului, punând „la bătaie” nume grele ale literaturii române care-l apreciază pe Titi, despre planurile editoriale ale acestuia în 1972, poate chiar  în 1971, dacă se va găsi înţelegere la Marin Preda, despre noul roman al acestuia, „o amplificare a schiţei Pensiunea”, care va face vâlvă.

          „ Tu ştii ce înseamnă a scrie, tu ştii că prima condiţie e liniştea. Cum naiba să scrii în vacarm?…Se pune problema că băiatul nu poate sta oriunede. El trebuie să stea întrun mediu care să-l înţeleagă, să-i continuie încrederea în puterea lui de gânduri şi de creaţie, să simtă că n-ar fi mare deosebire între acasă şi acolo, la gazdă. O soluţie ar fi rudele lui, dar acestea sunt f. Departe de facultate, spaţiu nu prea au, cu arta şi literatura o duc cum o duc, sunt tineri şi, e de la sine înţeles, când eşti tânăr mai pleci de-acasă, mai petreci, mai ai nevoie de „singurătate” în doi, câte şi mai câte, cum să creezi în condiţii proaste, cum să visezi, cum să te entuziasmezi pentru câte îţi trec prin cap? Cum să te împlineşti? Cum să fii un student bun şi un scriitor în acelaşi timp productiv, dacă condiţiile sunt potrivnice năzuinţelor pe care le ai? O altă soluţie ar fi, ca să zic aşa, o gazdă „la întâmplare”, dar e cu risc din mai multe puncte de vedere, risc ce poate avea, pentru un tânăr eminent şi în acelaşi timp scriitor, urmări grave, dacă nu chiar dezastruoase”.

          Pentru toate cele de mai sus, dar şi pentru  multe altele, prof. Al Popescu Tair vede o singură soluţie: primirea tânărului Titi George Câmpeanu „în gazdă” la Nicolae Stănescu Udrea şi-i cere prieteneşte „să reflectezi adânc, dragă Nicule, la cele stăruite de mine, măcar că suntem roşioreni şi am fost tovarăşi de visuri şi de năzuinţe”.

          Despre el spune foarte puţin, doar atât: „ Cu fiecare zi care trece numai în optimism nu cad”.

                                                  A avut bucuria de a citi scrisoarea

                                                                       Ion BĂDOI

AUTOGRAF

Arhiva

Activitate

Vizite: