Categorized | Prima Pagină, Dialoguri

„Suntem bogaţi prin faptul că Eminescu ne aparţine”

Posted on 07 November 2012

Dialoguri fundamentale

cu

Acad. Nicolae DABIJA

Poet naţional

„Doru-mi-i de Dumneavoastră: ca unui zid  de o fereastră.”

(Nicolae Dabija)

„Suntem bogaţi prin faptul că Eminescu ne aparţine”

nicolae-dabija-100

Ion Bădoi: Blândul şi profeticul Grigore Vieru scria: “Cine are o limbă are o credinţă. Cine are o credinţă, are o biserică. Cine are o biserică, are o ţară.”  El ne-a arătat că bunul cel mai de preţ pe care Dumnezeu l-a hărăzit românilor este Unitatea. Vom şti s-o preţuim îndeajuns? Vă ascult, domnule Nicolae Dabija…

Nicolae Dabija: Mihail Kogălniceanu afirmase că Ţara Românească se întinde până unde se mai vorbeşte limba română.

În acest caz Basarabia se mărgineşte cu Oceanul Pacific.

Aproape în fiecare localitate de dincolo de munţii Ural veţi auzi vorbindu-se româneşte.

O basarabeancă de-a noastră, care locuieşte la Surgut, mi-a povestit următoarele: locuieşte în acest oraş de lângă Polul Nord de mai bine de trei decenii, e căsătorită cu un rus, cu copiii ei de asemenea vorbeşte doar în rusă. Umblă la o biserică rusească. Dar a observat un lucru: atunci când se ruga rusește Celui de Sus, era ca şi cum Acesta n-o auzea. Şi abia când îşi făcea rugăciunea ei de acasă, în limba mamei şi a tatei, simţea cum Tatăl Ceresc o ajută. Când dorea să i se împlinească ceva o făcea în limba de acasă. Îşi sugerase că abia atunci rugăciunea ajungea la El. Dumnezeu ne-a dăruit o Biserică, dar şi o Limbă. Prin ea Cel de Sus ne pricepe. Prin ea comunică cu noi. Prin ea comunicăm cu El mai lesne.

Aceasta – limba română – semnifică unitatea românilor de pretutindeni.

Ion Bădoi: De ce atâta vrajbă între români? Nu se mai termină  „iarna vrajbei noastre”?

Eugen Doga declara că nu reușim să ducem lucrurile la bun sfârșit fiindcă… nu avem urzeală. Interesantă afirmaţie. Ce fel de urzeală ne lipsește? Putem împrumuta sau suntem capabili să mai aducem din noi înșine acele fire văzute și nevăzute pentru o temeinică și profundă ţesătură sufletească?

Nicolae Dabija: Din păcate, omul nostru ştie să urască pătimaş. Numai că – precum un veritabil creştin ce este – el nu-şi urăşte vrăjmaşul. Aici el e creştin („…iar de vă vor lovi peste un obraz, să-l întoarceţi şi pe celălalt…”). Căci, crede el filozof, dacă nu ai vrăjmaş, nu coşti nimic. Şi – şi-l face chiar în casa lui, în ograda lui, în neamul lui.

Cu câtă imaginaţie ştiu ai noştri să-i urască pe ai noştri! Cu cât geniu! Cu câtă dăruire! Cu câtă risipă!

Mereu vom avea argumente pentru ce trebuie să-l urâm pe aproapele nostru. Că o face pe prostul, că o face pe deşteptul, că-i merge, că-i ghinionist, că munceşte pe rupte, că trage chiulul, că e boier, că e slugă, că e scândură, că e cui, că e Tanda, că e Manda…

Mai ales aici, în Basarabia, unde era şi este nevoie de multă solidarizare ca să supravieţuim, vrajba dintre fraţi a avut de multe ori aspect sinucigaş, distrugând familii, persoane, localităţi, iniţiative.

De regulă, motivaţiile „vrajbei noastre” sunt absurde.

Doi consăteni de-ai mei, care sunt şi fraţi, nu vorbesc unul cu celălalt de când se ţin minte, iar când îi întrebi: „Moş Alexandru, de ce nu vorbești cu moş Gheorghe?”, acela îţi răspunde: „D̕ apoi că suntem certaţi.” „Şi de la ce v-aţi certat, moş Alexandru?” „Da̕  nu mai ţin minte… Că a fost tare demult.”

N-a rămas decât vrajba, că motivul nu mai există demult.

Vom reuşi, ca neam, când vom depăşi această stare de neîncredere, de suspiciune faţă de seamănul nostru. Vom duce lucrurile la capăt, când vom putea restabili urzeala care ne va uni: dragostea de valorile cele netrecătoare ale neamului, credinţa în Dumnezeul poporului român, încrederea că ceea ce realizează fiecare în parte face parte din urzeala cea mare a întregului neam.

Ion Bădoi: Multe sunt întrebările pe care nu vi le-am adresat. Iată, nici măcar nu v-am întrebat ce mai faceţi, ce mai scrieţi…Plăcerea socratică de a pune întrebări nu este întrecută decât de mulţimea răspunsurilor care-şi aşteaptă întrebările, cum spunea Adrian Păunescu. Care este replica favorită care vă vine acum în memorie?

Nicolae Dabija: Scriu ceea ce aş fi vrut să citesc, probabil aceasta ar fi replica pe care mi-ar fi plăcut să o rostesc.

După ce am descoperit un cititor de proză deosebit pe cele două maluri de Prut – romanul meu „Tema pentru acasă” a cunoscut mai multe ediţii în România şi Basarabia, fiind considerat, în urma unui sondaj de către bibliotecarii din Basarabia „cea mai citită carte de beletristică naţională din ultimii zece ani”, având numai în 2011 „peste 100 000 de împrumuturi din biblioteci” – am finalizat o carte de nuvele, pe care am întitulat-o „Nu vă îndrăgostiţi primăvara”, care sper de asemenea să-mi bucure cititorul.

Ion Bădoi: Bunica mea Ana Dabija avea o bibliotecă enormă, scrieţi Domnia Voastră,  din care a citit toată viaţa şi din care îi mai rămăsese ceva de citit şi pe lumea cealaltă, biblioteca ei fără de margini era alcătuită dintr-o singură carte, şi ea se numea: Biblia”. Pe de altă parte, mărturiseaţi că aţi văzut lumina lumii într-o bibliotecă. Nu este la îndemâna oricui o asemenea „aventură”, aţi avut un mare curaj! V-a marcat această misterioasă vecinătate a cărţii?

nicolae-dabija-111

Nicolae Dabija: Povesteam undeva că m-am născut într-o bibliotecă… Între cărţi… Am văzut lumina zilei în casa bunicilor mei, unde arhimandritul Serafim Dabija, mai înainte de a fi arestat şi trimis în Siberia în 1947, a adăpostit, ca să o salveze, vasta bibliotecă a mănăstirii Zloţi. Când am deschis ochii, i-am deschis pe nişte cărţi: cărţi – pe sub laviţe , pe sub scaune, pe sub mese, prin pod. Jocurile noastre dintâi, al fraţilor şi verişorilor mei, erau legate de acele acatiste, liturghiere, evangheliare..

Tot pe atunci bunica ne învăţase să citim după o biblie repovestită pentru copii, editată la Bucureşti. De atunci orice carte are pentru mine ceva sacru, din copilăria în care le deschideam şi dădeam în ele de îngeri, de răstigniri şi învieri. Atunci când părintele Serafim Dabija a murit şi a vrut să-mi lase o casă, l-am rugat să-mi dăruiască în locul ei, cum aveam deja o casă, acea bibliotecă din copilărie, în care am crescut şi pe care eu o consider cea mai mare avere a mea.

Ion Bădoi:

Zarea se-nnorează. Cad de sus omături

Dor îmi e de tine, chiar cînd ești alături.

Frunza se destramă. Ceruri cad pe ape

Dor îmi e de tine, chiar cînd ești aproape.

Iar afară plouă. Ceruri viscolesc

Să nu mă mai satur să te tot privesc.

Draga mea, iubito, floare-ngîndurată-

A mea întotdeauna, și-a mea niciodata.”

Oare și atuncea, după ce-o să mor,

Tot așa de tine o să-mi fie dor?!”

Vă mărturisesc că am murmurat de multe ori aceste nestemate și de fiecare dată mă gândeam că iubirea, ca și prietenia, este „ceva din realitatea raiului adus aici, pe pământ”. Mai există iubire, mai există timp pentru iubire, este iubirea, așa cum spunea Cioran „o fugă de adevăr”? Cum să înmulţim iubirea, stimate Nicolae Dabija?

Nicolae Dabija: Am citit în presă un studiu intitulat „Dragostea face rău sănătăţii”. Autorii – medici, psihologi, pedagogi – explicau cu argumente cât rău face vieţii dragostea, mai ales când este vorba de tânăra generaţie. Atunci, prin asociaţie, am parafrazat: „Viaţa face rău sănătăţii.” Or, dragostea este un al sinonim al vieţii. Ea e însăşi viaţa.

Aveţi dreptate când afirmaţi că raiul este iubire. Atunci iadul este ură, vrajbă, dușmănie, răutate. Omul are de ales, încă din timpul vieţii sale pământeşti, dacă vrea să locuiască în rai sau în iad.

Cum să înmulţim iubirea?! Îi spun tineretului nostru: Perfecţiunea lumii începe de la tine. Fii tu mai bun şi lumea toată va deveni mai bună. Salvează-te tu şi mulţi în jurul tău se vor salva. Nu se poate să nu ţi se răspundă la dragoste cu dragoste. Iubeşte şi vei fi iubit!

Istoria noastră seamănă mai degrabă cu o răstignire!

Ion Bădoi: Politica noastră este limba ROMÂNĂ“, afirmaţi Domnia Voastră. Dar unde ne sunt oamenii politici făuritori ai acestei politici?

Nicolae Dabija: Aici, în spaţiul din stânga Prutului, limba română a însemnat însăşi raţiunea noastră de a fi. Aici s-a plătit cu viaţa dreptul de a ne vorbi limba română. Pe când eram elev la internatul din Cimişlia, un profesor mi-a împrumut o carte de Octavian Goga, pentru care unii basarabeni au luat ani de închisoare numai din motiv că îi păstraseră cartea în bibliotecile personale. L-am citit sub pătură, la lumina unei lanterne, după ce se anunţa „Stingerea!” Aşa am descoperit şi alţi autori români. Mi-am amintit acest detaliu de cititor din adolescenţă, când un fost deţinut sosit din Siberia, după numele lui Ştefan Pihulea, mi-a povestit cum nopţile, acolo în GULAG, îşi trăgea pătura peste cap şi, ca să nu-l audă nimeni, vorbea în șoaptă singur cu sine, pe româneşte, ca să nu uite limba. Tot după stingere.

Românii din ţară cel puţin nu şi-au citit poeţii naţionali şi nu şi-au vorbit limba sub pătură. Îmi pare rău de unii oameni politici care nu cunosc aceste realităţi, dar şi mai mult – de cei care nici nu vor să le cunoască.

Ion Bădoi:

„Chiar acum când ninge pe Moldova,

veste mi-a sosit din Cernăuţi

că de-acolo Eminescu – tânăr

a pornit spre Chișinău, desculţ.

Cu desaga plină de poeme

să se-adeverească-a pornit –

dacă mai suntem la locul nostru

și să vadă dacă n-am murit.

Să-i ieșim, pe viscol, înainte

care cu o carte sau o floare:

pașii din omăt să i-i culegem

și să-i cerem în genunchi iertare.”

Câţi dintre noi vor porni în întâmpinarea Voievodului Mihai, câţi dintre cei ce s-au lepădat de măreţia și înţelepciunea sa îi vor cere iertare?

Nicolae Dabija: În întâmpinarea Voievodului Mihai, sunt convins, vor porni toate generaţiile de cititori, născute şi nenăscute încă. De aceea cred că acel „complot al tăcerii” pe care ne îndeamnă să i-l declarăm lui Eminescu detractorii săi – este unul orientat contra naţiunii române.

Nu poţi iubi naţiunea română, urându-i valorile.

Nu-l poţi urî pe cel mai mare poet român din dragoste pentru poporul român.

Unii îl consideră pe cel mai mare poet al nostru, nici mai mult nici mai puţin, „impediment” în integrarea europeană.

Dar fără de Eminescu, fără de valorile noastre româneşti, fără o identitate culturală, pe care trebuie să ne-o asumăm, se va găsi oare cineva care să ne accepte la masa mare a popoarelor, ca pe o rudă săracă sau ca pe fiul risipitor din scriptură?!

Suntem bogaţi prin faptul că Eminescu ne aparţine.

Câteodată mă gândesc că Poetul nostru Naţional s-ar putea într-o zi să se supere pe noi şi să ne părăsească. Atunci, abia atunci, am fi neamul cel mai sărac de pe glob.

Ion Bădoi: Dan Puric vorbeşte despre un catarg de care s-a legat şi le-a strigat sirenelor: „A fi român este o frumuseţe a lumii!”. Cum trebuie să arate catargul de care să ne contopim pentru a striga asemenea lui?

trei-prieteni

Nicolae Dabija: În 1989, la Marile Adunări Naţionale, care se desfăşurau în inima Chişinăului, scandând, odată cu zecile de mii de concetăţeni, am descoperit împreună, că „Noi suntem români!”

Era ca o rugăciune rostită din mii de piepturi. Apropo, Dan Puric, care a ţinut acum un an o predică din amvonul Catedralei Sfânta Teodora de la Sihla din capitala Basarabiei, a fost impresionat de faptul că aici credincioşii îşi cântă, ca un cor antic, împreună cu preoţii, rugăciunile la liturghie: „Crezul”, „Tatăl nostru”, „Psalmul Pocăinţei” ş.a.

Când se roagă împreună, un popor are mai multe şanse să reuşească.

Când citeşte aceeaşi liturghie, când cântă aceleaşi cântece, când îşi elogiază aceiaşi eroi neamul nostru de pe cele două maluri de râu zăbrelit, este neamul cel mai frumos din lume.

Catargul la care vă referiţi şi de care poporul român stă legat, este istoria noastră, care de multe ori am impresia că mai degrabă seamănă cu o răstignire.

Ion Bădoi: În încheiere,  am să vă rog să ne vorbiţi despre speranţă. Mai este timp, mai este loc pentru speranţă? Credeţi că vom trăi curând momentul naţional culminant?

Nicolae Dabija:

„Puteţi să ne luaţi din ţărâne azotul

Şi ce ne-a mai rămas: hora, romanţa!

Puteţi să ne luaţi, luați-ne totul!

Dar nu ne luaţi speranţa!”,

zice imnul încă nescris al Basarabiei. Speranţa ne-a ajutat să rezistăm.

Ea ne face contemporani cu generaţiile de mâine.

Ea ne îndeamnă să credem în Dreptatea lui Dumnezeu şi pentru Neamul Românesc.

S-au unit cele două Germanii, cele două Vietnamuri, cele două Yemenuri, şi doar cele două Românii mai stau haşurate pe hărţile lumii în culori diferite.

Dar o nedreptate nu poate continua la nesfârşit.

Ea nu poate fi stat. Chiar dacă e numită „al doilea” stat românesc.

Basarabia e o fostă margine a României. Cu specificul unei margini. Pe care diriguitorii de după 1991, anul când ne-am desprins de URSS, l-au ridicat la rangul unei ideologii de stat. Tot ce ne diferenţiază de restul neamului nostru (obiceiuri culinare, folclor caracteristic zonei, influenţe străine etc.) a devenit specific naţional, ideologie de stat. Minciuna strecurată în manualele de istorie nu mai e detaliu, ci însăşi temelie a statalităţii. Am numit această anomalie: al Treilea Rapt (din 1991). Politicienii noştri l-au comentat ca pe o metaforă. Dar, din păcate, un rapt nu poate fi metaforă. Speranţa îmi spune că într-un viitor apropiat, atât în Republica Moldova cât şi în România, vor veni la putere şi oameni politici care vor ţine la acest neam şi vor lua decizia să fim împreună.

Iar până atunci, sunt convins, n-a mai rămas atât de mult.

e2809eprutul-are-doua-malurie2809d-autor-nicolae-dabija-290x290

nicolae-dabija-poet-national

Arhiva

Activitate

Vizite: