Categorized | Românii

„Să ştiţi, fraţilor, că noi încă nu am murit…”

Posted on 20 July 2011

INTERVIU cu Tudor Iordăchescu, român din sudul Basarabiei:

„Să ştiţi, fraţilor, că noi încă nu am murit…”

tudor-iordachescu

Fişier biografic

Tudor Iordăchescu s-a născut la 17 mai 1945, în satul Hagi Curda (Camâşovca), judeţul Ismail, într-o familie de ţărani. A absolvit şcoala medie din localitate şi Institutul Agricol din Chişinău (1971). Timp de 22 de ani a lucrat în gospodăria agricolă colectivă din sat, iar din 1993 până la pensie – în calitate de inspector fiscal în Ismail.
În ultimii cinci ani a publicat în ziarul „Concordia”, care apare la Cernăuţi, materiale din istoria satului natal. Săptămâna trecută, hagicurdeanul Tudor al lui Prohor Iordăchescu a lansat la Biblioteca municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău o monografie a satului natal – „Hagi Curda (Camâşovca)”.

CRONOS: Domnule Iordăchescu, când aţi început colaborarea cu ziarul „Concordia” de la Cernăuţi aţi publicat o scrisoare pe care aţi intitulat-o „Să ştiţi, fraţilor, că noi încă nu am murit…” şi care a avut ecouri deosebite. Vreţi să ne-o citiţi chiar la începutul acestui dialog?

T. I.: Cu plăcere. Prin ea o să vă redau mai bine situaţia românilor din sudul Basarabiei.
„Dragă redacţie,
Rogu-vă să publicaţi materialul pe care vi-l propun în continuare – un material despre adevărul istoric, ascuns până nu demult, privind confraţii noştri din sudul Basarabiei, care au fost făcuţi să rămână nepăsători faţă de propria lor istorie, de suferinţele strămoşilor de pe acest meleag. Pasivitatea, înstrăinarea şi nepăsarea noastră de azi, cultivate secole la rând de ruşi, au adus la aceea că noi practic suntem şterşi din lista neamurilor convieţuitoare în ţinut. Am observat nu o singură dată: chiar şi conducătorii, parlamentarii din Ţară, în cuvântările lor cu diferite ocazii, când vine vorba despre românii din afara frontierelor României, vorbesc despre cei din Republica Moldova, Nordul Bucovinei, Transnistria, numai nu şi despre noi. De parcă nici n-am exista, de parcă am fi trecut cu tot cu zile în nefiinţă.
Vreau să le spun tuturor, să se ştie: noi, fraţilor, încă n-am murit cu toţii, iar de-om muri, pentru moartea noastră cineva va trebui să răspundă în faţa Celui de Sus. Este cu adevărat ceva de neînţeles, absurd. Toate popoarele bat la uşa noii Europe, iar noi, comunitatea românească din sudul Basarabiei, ne pomenim uitaţi cu desăvârşire, rămaşi în urmă de carul istoriei.
Iată de ce consider că trebuie să arătăm lumii că noi suntem încă în viaţă şi că rămânem mândri de neamul nostru, de obârşia noastră, chiar în condiţiile vitrege de azi. Condiţii, aş spune, foarte grele, când minţile oamenilor de rând, ale copiilor sunt întunecate fără milă prin diferite politici oficiale şi neoficiale de deznaţionalizare, cum ar fi mitul despre aşa-numita „limbă moldovenească” – deosebită, chipurile, de limba română, sau separarea moldovenilor de ceilalţi români. Toate acestea se fac ca noi să ne învrăjbim, să ne urâm între noi şi să uităm, pentru totdeauna, cine suntem…
(Pe invitatul nostru îl podidesc lacrimile)

CRONOS: De ce vă dau lacrimile, dle Iordăchescu?

T. I.: Noi suntem cu o limbă stricată şi deseori vorbim cu greşeli. Statul ucrainean vrea să ne distrugă cu totul – sută la sută. Noi, ca neam, nu avem acolo niciun ziar. Cândva, apărea pe la noi „Concordia”, de la Cernăuţi, dar acum redacţia o fi având probleme, căci nu mai este cum îl ştiam. Când îl aveau acolo colaborator şi pe Vadim Bacinschi, ziarul era mult mai combativ. Prin el, ţineam şi eu legătura cu „Concordia”…

CRONOS: Ce ziare, posturi de radio, posturi de televiziune româneşti sunt difuzate sau recepţionate pentru românii din regiunea Odesa a Ucrainei?

T. I.: Posturile de televiziune de la Chişinău nu le prindem, ele sunt blocate. Le privim pe cele din România, că suntem la o azvârlitură de băţ de Patria noastră. De ascultat, ascultăm numai postul de radio Chişinău, dar numai de la 7 dimineaţa până la 7 seara. În schimb, permanent este difuzat postul de radio din Tiraspol, care se aude mai bine, vuieşte în tot satul. Ziare din R. Moldova nu putem abona.
Am fost la poşta din sat, unde mi-au spus că pot face abonament la ziare de la Chişinău. Am făcut, dar peste o lună mi-au întors banii înapoi, anunţându-mă că-i imposibil, pentru că nu-i constant cursul la schimbul valutar…
Dar de câte ori vin la Chişinău, plec acasă cu braţe de ziare. Iau „Literatura şi arta”, TIMPUL, „Jurnal de Chişinău”. Sora m-a abonat la „Ziarul de gardă” şi îmi strânge colecţia. Am acasă colecţii de ziare mai mari decât o bibliotecă. În ele găseşti multe lucruri din istoria neamului nostru. Am să le selectez pe diferite teme, am să le xeroxez ca, atunci când copiii vor veni în biblioteca Bisericii Mitropoliei Basarabiei, să le pun la dispoziţie – poftim, învaţă istoria neamului tău.

CRONOS: La Hagi Curda, toţi localnicii îşi manifestă spiritul românesc?

T. I.: Toţi vorbim aceeaşi limbă, dar nu toţi îndrăznesc să spună că limba lor este româna. Chiar şi la şcoală încă nu s-au decis să spună că vorbesc şi studiază limba română. Mai înainte, când la Chişinău era activă mişcarea de eliberare naţională, şi hagicurdenii se trezeau. Dar mai pe urmă a apărut în regiunea Odesa o asociaţie de „moldoveni”, în frunte cu Fetescu. Cu implicarea acestora, manualelor de limbă română din şcoli le-a fost încleiat pe prima pagină titlul „Manual de limba moldovenească”. Dar cărţile sunt în grafie latină.

CRONOS: Cam câte sate moldoveneşti sunt în sudul Basarabiei?

T. I.: Hagi Curda este un sat mare, cu vreo 4000 de locuitori, apoi dai de Prioziornoe, fostul Ceamaşir, satul de baştină a lui Pavel Boţu, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, fost preşedinte al Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, vine Oziornoe, fostul Babele, baştina vestitului general român Averescu, localitate foarte mare în raionul Ismail. În raionul Reni sunt cinci sate – Barta, Frecăţei, Satul Nou, Dolinskoe… Sunt multe sate româneşti în regiunea Odesa în care geme blestemul împotriva celor care, la 2 august 1940, au dat Ucrainei sudul Basarabiei.

CRONOS: Unde îşi continuă studiile absolvenţii şcolii din Hagi Curda?

T. I.: Şcoala din satul nostru este de 11 clase. Mai trist e că peste 100 de copii merg la şcoala rusească din satul vecin, Muravliovka. Părinţii lor spun că nu vor să dea copiii în şcoala natală deoarece se tem că nu vor avea perspective de viaţă. După şcoala din Hagi Curda, ei pot merge la studii superioare doar în R. Moldova sau România. Dar diplomele pe care le vor obţine acolo nu sunt recunoscute în Ucraina. Părinţii se gândesc la viitorul copiilor lor şi cedează în detrimentul limbii, culturii şi istoriei strămoşeşti. Peste 50 de copii din Hagi Curda au absolvit studii în România, iar peste 20 – în R. Moldova, dar nimeni dintre ei nu s-a putut angaja pe specialitate după ce au revenit acasă sau în regiune. Vin să-şi vadă părinţii şi pleacă.

CRONOS: Acelaşi lucru se întâmplă în toate satele româneşti din sudul Basarabiei?

T. I.: Pete tot – aceeaşi jale. Situaţia e cu mult mai grea decât v-o închipuiţi.
Omul simplu n-are dreptul să gândească altfel decât ceea ce este promovat de către oficialităţi, iar oficialităţile fac tot posibilul ca să-i mancurtizeze pe români. Astfel se întâmplă că o bună parte din oamenii simpli nu mai sunt interesaşi de propria istorie, de neam, ei se gândesc ce ar face ca să-şi poată întreţine familia. Deşi oamenii din satele noastre vorbesc numai româna, când merg la poştă sau când fac anumite dări de seamă către oficialităţi trebuie să folosească limba ucraineană. Noi, cei mai vârstnici, n-o cunoaştem şi ne descurcăm cu limba rusă. Peste 10-15 ani o să fie prăpăd cu românismul în acea regiune. Din anul acesta, toate şcolile româneşti din regiunea Odesa sunt obligate să treacă studiul obiectelor în limba ucraineană. Limba română va fi studiată ca limbă străină. Oamenii n-au ce face, se supun, mai ales când se gândesc la soarta copiilor lor.

CRONOS: Vi se permite să luaţi şi cetăţenia română? Nu vă gândiţi să părăsiţi acele locuri?

T. I.: Ucraina nu permite dubla cetăţenie…
Cum să plecăm? Asta ar fi o trădare de baştină. Dacă vor pleca toţi românii din sudul Basarabiei, îndată vor veni acolo ucrainenii, ruşii. Cred că anume asta şi vor naţionaliştii ucraineni, dar şi oficialităţile. De ce nu acceptă specialiştii care au făcut studii în România sau R. Moldova? Lor le trebuie teritorii, nu specialişti. Apoi, mai este o chestie simplă, de viaţă: omul mai degrabă va îndura greutăţile, decât să-şi părăsească satul, casa, lotul de pământ, vecinii, rudele…

CRONOS: Cine şi ce ar putea schimba situaţia românilor din sudul Basarabiei?

T. I.: Ucrainenii au pornit procesul şi situaţia devine din ce în ce mai gravă. Vă spun ceva. Îmi pare rău când cineva din România sau R. Moldova, chiar şi foşti consăteni de-ai noştri, vine şi ne probozeşte: „Faceţi ceva. Explicaţi oamenilor. Luptaţi pentru drepturile voastre…”. Le răspund să încerce să facă ei acest lucru, să vorbească cu cumetri sau rude de ale lor şi să le explice că trebuie să-şi păstreze identitatea românească. Din zece, doi-trei îi vor asculta cu dragoste, unii se vor feri de asemenea discuţii, iar alţii chiar se vor revolta, pentru că li s-a băgat în cap să urască românii.

Salvarea noastră o văd doar prin implicarea forurilor europene, a puterilor mari, care au capacitatea de a impune statul ucrainean să ne respecte drepturile de români băştinaşi în sudul Basarabiei. Mereu am tras nădejde că ne va susţine R. Moldova, dar văd că şi Chişinăul are destule probleme cu comuniştii şi cu alte forţe care promovează o politică de moldovenizare primitivă a statului, o politică antiromânească şi prorusească. Mai sperăm să ne susţină şi Patria noastră, România, dar şi acolo au cam uitat de noi, vorbesc de românii din R. Moldova, din Transnistria, din Bucovina, dar de cei din sudul Basarabiei şi-au luat grija, dar noi încă nu am murit…

În toate satele din sudul Basarabiei există oameni care se opun asimilării lor printr-o mocnire interioară, deşi majoritatea au fost mancurtizaţi. La grădiniţă, copiii sunt educaţi în limba ucraineană, la şcoală – aceeaşi poveste. Drepturile noastre au rămas doar pe hârtie, dar în realitate oamenii, chiar şi învăţătorii, cu părere de rău, nu vor să-şi facă probleme cu autorităţile. Şefa de studii a şcolii din Hagi Curda, spune faţă de elevi: „Ce-mi trebuie mie latiniţa, ce o să fac cu ea?!”

O strâmtorează şi pe ea de la Direcţia raională de învăţământ. Acum, când întrebi un copil din care naţiune face parte, el îţi spune că-i ucrainean. De te revolţi: „Cum, măi, dacă şi mama ta, şi tatăl tău sunt moldoveni?”, el îţi spune că trăieşte în Ucraina şi învaţă în limba ucraineană.
Diplomaţia română şi cea moldovenească ar putea influenţa Ucraina să ne respecte drepturile. Sau, bunăoară, în cadrul euroregiunii „Dunărea de Jos” trebuie să existe unele angajamente între România, Ucraina şi R. Moldova. Politicienii acestor state ar trebui să-şi amintească şi de noi, că eu, un simplu ţăran, nu pot influenţa lucrurile la un asemenea nivel.

hagi-curda

CRONOS: Aveţi în sat şi o biserica ce ţine de Mitropolia Basarabiei. Satul a construit-o?

T. I.: Am construit-o cu ajutorul Departamentului pentru românii de pretutindeni. Dar mai avem o biserică – a Patriarhiei Moscovei. Autorităţile locale, conducătorii de sectoare, acei care primesc leafă de la stat ţin şi promovează biserica Moscovei, altfel îşi pierd postul. La biserica Moscovei merg şi o bună parte dintre oamenii simpli, ca să nu-şi facă probleme. Biserica noastră e mai frumoasă şi, de la o vreme, au început să-i treacă pragul mai mulţi creştini. Noi sărbătorim pe stil vechi, ca bisericile din R. Moldova.
La ridicarea bisericii ne-a susţinut şi „Dunărea şi marea” a lui Petru Grozavu. El venea mai des înainte pe la noi, dar acum oamenii din regiune sau făcut mai răi şi ar putea să aibă probleme dacă apare pe acolo, cum a avut, bunăoară, ziaristul George Damian, venit să vadă ce mai fac românii din satele noastre. Damian a scris apoi cartea „Românii din Bugeac pe cale de dispariţie”.

CRONOS: Hagicurdenii au susţinut valul de renaştere naţională din 1989 de la Chişinău?

T. I: Atunci am strâns în sat semnături pentru un ziar românesc, dar şi bani – 539 de ruble – pe care eu i-am adus la Chişinău, pentru Mişcarea de eliberare naţională. Mi-au dat o recipisă în care se menţiona că banii vor fi folosiţi la organizarea celei de-a doua mari adunări naţionale. Am fost la acea Mare Adunare Naţională. Atunci era o atmosferă sănătoasă în satul nostru… Dar au trecut anii şi acum unul dintre activiştii mişcării noastre din Hagi Curda îmi spune că-i pare rău că s-a implicat atunci, deoarece, zice, a avut numai de pierdut în anii următori…

CRONOS: Monografia despre Hagi Curda este mai degrabă un boţ de durere al românilor din sudul Basarabiei. Veţi face o lansare şi în satul natal?

T. I.: O s-o dau, în primul rând, consătenilor şi prietenilor din alte localităţi, inclusiv celor care se feresc să spună deschis că sunt români şi că pământurile noastre au fost ocupate. Eu nu sunt un intelectual deosebit şi aşteptam ca altcineva să scrie istoria satului nostru. Unii s-au apucat, dar, ajungând la anul 1940, s-au înecat, căci se tem sau nu vor să spună adevărul despre ocupaţie. Dar eu nu pot spune că în 1944 am fost eliberaţi, dacă în 1940 aceiaşi „eliberatori” ne-au ocupat. Când lucram în inspecţia fiscală nu puteam să public cartea, căci aş fi fost concediat îndată, am făcut-o după ce am ieşit la pensie, când nu mai au ce-mi face. Nu pot să plec pe lumea cealaltă fără a lăsa satului adevărul despre istoria sa.
Tare vreau să fac o lansare şi la şcoală, dar nu ştiu dacă îmi vor permite. Măcar la recreaţia mare de mi-ar permite să stau de vorbă cu elevii. Câteva exemplare le voi da prin bibliotecile din sate.

CRONOS: Hagi Cudra e la gurile Dunării?

T. I.: Da. Pământurile noastre sunt irigate, avem vreo şase staţii de pompare a apei din lacul Chitai, care-i unit cu Dunărea printr-o gârlă, numită Cofa, cu o lăţime de vreo 15 metri. Lacul Chitai are o lungime de vreo 30 kilometri. În partea cealaltă apa e mai sărată. Pământul e drept, nu văluros ca în Moldova. Avem în sat şi pescari, dar, acum vreo doi ani, lacul a fost privatizat, ne-au strâns toate luntrile. Înainte, mai ieşeam la prins peşte cu undiţele, la tăiat ţuţoi verde – stuful tânăr, pe care, când e de-o palmă deasupra apei, îl tăiam cu tărpanul şi hrăneam animalele. Ne-au luat toate luntrile, care erau înregistrate, aveau numere, dar şi ţuţoi nu mai putem aduna…

CRONOS: La care partid aţi adera, dacă aţi trăi la Chişţinău?

T. I.: Partidul meu este sufletul meu de român… La Hagi Curda, când oameni mă văd, pe mine sau pe fratele meu, îndată spun: „Iaca, vine românul”.

——–
Neformal despre…Tudor Iordăchescu

„Nănaşii” cărţii „Hagi Curda”

După cum a spus Vlad Pohilă, „naşul” cărţii „Hagi Curda (Camâşovca)” este ziaristul Vadim Bacinschi. La îndrumarea şi cu ajutorul lui am scris materialele pe care le publicam în ziarul „Concordia” şi care au stat la baza volumului. Este şi un îndemn al lui Vasile Şoimaru. El este autorul fotografiilor şi coordonatorul apariţiei cărţii la Chişinău. Şoimaru, într-adevăr, a avut de înconjurat ca un şoim mai multe stânci până la apariţia cărţii.

La Cetatea Albă

Cetatea Albă e un simbol al românismului la sud. De multe ori am fost acolo ca să-mi mângâi inima, dar mai tare mă enervam, văzând ce fac ucrainenii cu istoria noastră. Îmi pare rău că învăţătorii din satele moldoveneşti nu folosesc acest simbol de la limanul Mării Negre pentru a trezi la elevi sentimentul naţional. Nici cei din Hagi Curda nu fac acest lucru. Nu mă duc prea des pe la şcoala din localitate, pentru că, odată, fosta directoare m-a jignit, spunându-mi cu ciudă că ziarul „Concordia” este unul proromânesc…

Cu Eminescu pe Tricolor

În sat avem o bibliotecă a şcolii şi două ale satului. Acum, pe lângă Biserica Mitropoliei Basarabiei, deschidem şi o bibliotecă de carte românească, unde bibliotecar voi fi eu. Am un lot de carte chiar la mine acasă. Trag nădejde să găsesc undeva ceea ce am văzut întâmplător la Chişinău – un Tricolor cu chipul lui Eminescu la mijlocul lui. Aş vrea să am aşa ceva în biblioteca românească.

Străbunii şi părinţii

Fraţii mai mari mi-au spus că unul din străbunii noştri a venit din satul Broasca de lângă Ismail, care acum se numeşte Broska. Adică tot neamul Iordăchescu îşi are rădăcinile în sudul Basarabiei. Am avut o mătuşă la Constanţa. Prin clasa a patra îi scriam scrisori cu alfabet latin. Şi tata era un bun român. În 1957 aveam un aparat de radio cu baterii şi el, venind de la lucru, făcea curăţenie prin curte, se spăla, mâncam, apoi căuta postul de radio românesc. Asculta, tăcea şi lăcrima. Imaginea asta o port toată viaţa în suflet. Mama, Dumnezeu s-o ierte, ne învăţa duminica poezii şi colinde.

Un pahar de vin pentru prieteni

Am sădit două vii, că moldoveanul fără un butoi de vin nu-i gospodar… La noi, creşte mai bine soiul „O mie unu”. Mai am şi câţiva butuci cu poamă albă. Dar satul nostru este lângă lacul Chitai şi nu avem beciuri, pentru că, dacă săpăm oleacă mai adânc, vine apa. Ţin butoaiele într-o cămară mai adâncită, unde vinul se păstrează până la… vinul cel nou. Întotdeauna am cu ce primi un prieten la… un pahar de vorbă.

——-
Opinii

Vasile Şoimaru, economist şi publicist

Acest Tudor Iordăchescu m-a frapat prin faptul că este un om foarte liniştit, dar sufletul lui e un vulcan de românism. Îi mulţumesc că are curajul să spună ceea ce gândeşte, chiar dacă în regiunea Odesa din sudul Ucrainei e periculos să spui că eşti român. Este un exemplu bun de urmat de către conaţionalii noştri din sudul Basarabiei. M-am bucurat să-l cunosc la Hagi Curda, unde am fost de mai multe ori şi unde fratele său, Vasile Iordăchescu, este ctitor al Bisericii Mitropoliei Basarabiei din localitate.

Vlad Pohilă, scriitor

În acest timp de haos, un român din sudul Basarabiei, aflată pe malul prăpastiei, îşi găseşte limanul de mântuire – studiul istoriei naţionale, în termenii lui Kogălniceanu, şi de aici încearcă să stea de vorbă cu trecutul, cu prezentul, ba chiar şi cu viitorul satului său prin cartea „Hagi Curda (Camâşovca)”. Este o carte care îi va pune pe gânduri pe cei care, în virtutea unor împrejurări istorice şi pur omeneşti, trebuie să se gândească şi la destinul conaţionalilor din regiunile înstrăinate. Rămân ferm alături de convingerea de care se ghida în viaţă Vitoria Lipan din Baltagul lui Mihail Sadoveanu: Domnul pe toate le vede şi pe toate le rânduieşte pe dreptate.

Arhiva

Activitate

Vizite: