Categorized | Prima Pagină, Dialoguri

„Poporul român lasă impresia a fi cel mai bogat din lume în risipă”

Posted on 18 October 2012

Dialoguri fundamentale

cu

Acad. Nicolae DABIJA

Poet naţional

Motto:

„Doru-mi-i de Dumneavoastră:   ca unui zid  de o fereastră.”

(Nicolae Dabija)

nicolae-dabija-1

„Poporul român lasă impresia a fi cel mai bogat din lume în risipă”

Ion Bădoi: Domnule Nicolae Dabija, este Unirea prea scumpă pentru români? Cred că ar trebui să pun altfel întrebarea: cât ne-a costat ne-unirea până acum?

Nicolae Dabija: La ora actuală Basarabia este copilul furat şi abandonat. Care nu e nici cu cea care l-a răpit (Rusia), nici cu cea de la care a fost răpit (România). Casa pe care încearcă să şi-o înjghebe Republica Moldova este ca o casă de văduvă, fără gard, cu acoperiş spart, în care podul curge, geamurile-s sparte şi soba nu trage.

Proiectul politic numit Republica Moldova, după două decenii de experimentare statală, a dat faliment.

Acest lucru e firesc să nu se vadă de la Chişinău, dar e păcat că acesta nu se vede de la Bucureşti. Şi din motiv că România are şi ea problemele ei, economice, politice, morale, fireşti într-o tranziţie fără capăt.

Î.P.S. Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, în anii ̕90constatase cu regret: „Nu ne merge bine în Ţară, pentru că n-am realizat Unirea.”

Atâta vreme cât nu vom realiza Unirea, nu-i va merge bine nici uneia dintre ţările noastre.

România a fost cea mai bogată în perioada interbelică, atunci când era întreagă, ea împărţea cu Danemarca locurile 6 şi 7 după venitul naţional în Europa. Basarabia, care azi importă grâu din Canada, era pe atunci grânarul Europei. Vinurile ei erau căutate la Paris, azi Moscova – una din puţinele pieţe de desfacere a producţiei vinicole basarabene – refuză să i le accepte, motivând că „vinurile moldovenești sunt bune doar pentru vopsitul gardurilor.”

Un ziar bucureştean scria acum câţiva ani că „Unirea Basarabiei cu România va ruina ţara. Mai bine renunţăm”, propunând chiar ca Guvernul român să creeze un program anti-unire.

E o diversiune antiromânească în a cărei cursă au căzut şi unii politicieni.

Dar noi, basarabenii, suntem capabili să ne suportăm singuri nota de plată, cheltuielile legate de unificarea sistemelor energetice, economice, salariale, de sănătate şi celelalte.

Ne-unirea ne-a costat pe noi, basarabenii, enorm: comunizarea, despărţirea de fraţi, deportări, foamete, înstrăinare, război…

Dar nici pe românii din Ţară nu i-a costat mai puţin.

Dumnezeu va mai fi supărat pe noi atâta vreme cât nu vom fi împreună: în hărţile lui, graniţele nu trec pe la mijloc de moşie, ci pe lângă cu totul alte râuri.

Ion Bădoi: Într-un manifest de Unire, rostit la deschiderea Congresului Spiritualităţii românești de la Alba Iulia, Mecca românilor, cum scria Adrian Păunescu, spuneaţi: “Avem o singură istorie, un singur Eminescu, o singură Dunăre şi un singur Dumnezeu. Avem o singură Ţară, şi ea se cheamă Limba Română”. Dar tot dvs. scrieţi într-un superb, dar trist poem:
„Dacă limba mamei ţi-ai urât,
dar alt adevăr pe lume nu-i:
căci există un popor atât
cât mai e vorbită limba lui”.
Se pare că suntem un popor din ce în ce mai mic, iubite Frate Nicolae Dabija…

Nicolae Dabija: Poporul român lasă impresia a fi cel mai bogat din lume în risipă: numai noi avem trei Moldove (cea de dincolo de Nistru îşi zice şi ea Moldovă), două Bucovine, două Maramureşuri, două Banaturi… Cu toate acestea Limba Română ne ajută să fim împreună. Chiar dacă Ţara Românească, aşa cum a făcut-o Cel de Sus, e  brăzdată de graniţe. Şi aici aş îndrăzni să vă contrazic, frate Ion Bădoi: ţara (sau ţările româneşti, Basarabia fiind cea mai hăcuită) e din ce în ce mai mică, pe când poporul român, care a dat lumii valori incontestabile, este unul mare, motiv de mândrie pentru toţi fiii lui.

Ion Bădoi: Marele şi blândul Grigore Vieru scria cu speranţa celui care încă mai crede în unire, în realizarea visului atâtor oameni de pe un mal sau celălalt al Prutului:Nicolae Dabija este o vie dovadă că Basarabia n-a murit şi n-are când să moară”. Puţini mai sunt bărbaţii pe care putem să-i numim, fără a greşi, reazem ai neamului. Ce se întâmplă, domnule Nicolae Dabija, cu bărbaţii României? Pe unde sunt ei? Le-a secat curajul sau sunt nenăscuţi?

nicolae-dabija-4

Nicolae Dabija: Am auzit vorbindu-se cu admiraţie despre bărbaţii României în afara României.

În Parlamentul European de la Bruxelles s-a spus despre Dimitrie Cantemir, atunci când i s-a dezvelit un bust în sala Spinelli, că „a fost unul dinte cei mai înţelepţi conducători de popoare din ultima mie de ani.” Dintr-o revistă franceză aflu că cel mai de seamă stilist la limbii franceze din sec. al XX-lea este românul Emil Cioran. Tot la Paris se afirmă că cel mai mare dramaturg francez din secolul care a trecut e un român: Eugen Ionesco. Lucrând la o antologie de poezie a SUA descopăr că aproape nu există poet important din secolul XX, de la Carl Sandburg la Ezra Pound, care să nu-i fi dedicat poeme românului Constantin Brâncuşi. Cel mai mare crater descoperit de NASA pe planeta Mercur poartă numele poetului român Mihai Eminescu. Un asteroid a fost botezat cu numele românului basarabean Eugen Grebenicov… Ş.a.m.d.

De ce bărbaţii României se văd mai lesne din afara României? De ce ţara nu ştie să şi-i aprecieze? Şi abia după ce le pun preţ alţii, le acordă şi ea valoare?

Mă refer aici la personalităţile culturale, adevăraţii piloni ai unei naţiuni. Când vine vorba de bărbaţii de curaj – străzile sunt pline cu oameni disperaţi, capabili de sacrificii şi de revolte. Dar, ca să se împlinească şi să se realizeze, un neam are nevoie de bărbaţi de curaj care s-ar afla în funcţii decizionale, dar… tocmai aceştia, din păcate, ne lipsesc.

Ion Bădoi: „Astfel astăzi moldovenii, muntenii, valahii transalpini, mysienii, basarabenii şi epiroţii se numesc pe sine cu toţii cu un nume cuprinzător nu „valahi”, ci „români”, iar limbii lor neaoşe îi spun „româna”. (Dimitrie Cantemir, Historia Moldo-Valahica). Dar nu este singurul argument. Mesajul lui Ştefan cel Mare către dogii veneţieni este citit de unchiul Domnitorului, Ioan Ţambalac, la data de 8 mai 1478, tradus în limba valahă (idiomate valachio),  iar jurământul Domnitorului Moldovei de la 15 septembrie 1485, la Colomeea, în faţa regelui Cazimir al Poloniei este tradus în limba latină din cea valahă(română). Spaniolul Flavio Biondo, care vizitează Moldova în 1453 spune: „valahii arată originea lor prin limba cu care se mândresc – ca de o podoabă şi pe care o proclamă română”. Francezul Pierre Lescalopier scrie la 1574: „locuitorii acestei ţări îşi numesc limba lor românească”, în textul francez: „… ils nomment leur parler romanechte, c’est-à-dire romain”).

Şi mulţi, mulţi alţi călători prin Ţările Româneşti vorbesc despre limba română şi despre români. De unde şi până unde limba moldovenească, domnule Nicolae Dabija?

Nicolae Dabija: Nicăieri Ştefan cel Mare şi Sfânt nu afirmă că e „moldovean” şi că ar vorbi „limba moldovenească”. El îşi spune doar valah (român), iar limba pe care o vorbeşte o numeşte valahă (română). Dar, cred, cea mai importantă mărturie din perioada domniei lui Ştefan cel Mare aparţine umanistului italian Antonio Bonfini, care va afirma la 1492: „Sub valuri de barbari, valahii lui Ştefan îşi apără limba valahă (română) şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea vieţii lor, cât pentru limba lor valahă (română)”.

Noţiunea de „limbă moldovenească”, în calitate de sinonim al limbii române vorbită în Moldova şi nicidecum ca un antipod al ei, va apărea mai târziu, pe la 1600, pentru prima dată fiind atestată pe vremea domnitorilor Movilă şi întrebuinţată în Moldova în paralel cu celălalt termen folosit în Transilvania şi Muntenia.

În 1924, la o indicaţie a Kominternului, având ca scop ruperea Basarabie de la trupul Ţării, în stânga Nistrului a fost creată o nouă naţiune – „moldovenească” cu o limbă distinctă – „limba moldovenească”. Cei care foloseau cuvinte româneşti (ca: oră, ziar, stradă, timp etc.) în locul cuvintelor considerate „moldoveneşti” (ca: ceas, gazetă, uliţă, vreme etc.) au fost condamnaţi la moarte, fiind executaţi în 1937-38 ca „spioni ai limbii române”.

În 1990, aşa-zisa „limbă moldovenească” a fost scoasă din Atlasul Lingvistic European (Atlas Linguarum Europae), deci, din punct de vedere al ştiinţei universale, ea nu există. Cu toate acestea urmaşii cominterniştilor – membrii partidului comuniştilor – au reuşit s-o strecoare în Constituţia republicii Moldova, insistând ca minciuna să fie respectată în continuare.

Ion Bădoi: Se tot repetă celebrele cuvinte ale lui Titu Maiorescu, desigur, pentru cei care încă nu și-au pierdut speranţa că vom învăţa din greșelile trecutului, mai mult sau mai puţin îndepărtat: “România a pierdut dreptul de a comite greşeli nepedepsite”. Credeţi că România a făcut greşeli în relaţiile cu Moldova? Sunteţi convins că mai există în România un asemenea om politic care să înţeleagă ceea ce spunea celebrul om de stat?

Nicolae Dabija: România greşeşte atunci când se teme să nu fie învinuită că „se amestecă în treburile interne ale Republicii Moldova”, fiind vorba de cărţi, burse, ajutoare umanitare etc.

Dacă în locul Armatei a 14-a a Federaţie Ruse – aceasta e credinţa mea, făcând o paralelă cu anul 1918 – ar staţiona pe teritoriul Republicii Moldova trupe româneşti, altul ar fi destinul nostru la ora actuală.

Dacă România ar fi vorbit de la toate tribunele că Basarabia e teritoriu ocupat cu forţa armelor în 1940, problema basarabeană era rezolvată.

Dacă Guvernul Român ar fi explicat în ultimii 20 de ani că aşa-zisa Republică Moldova e o aşchie de teritoriu românesc ocupat de Stalin cu tancurile, sunt convins că eram împreună de mult.

Acestea ar fi fost „greşelile” Ţării în relaţiile cu Moldova.

Fiind atentă să nu greşească, am impresia că ea ne pierde ireversibil.

Metafora lui Titu Maiorescu ţine mai mult de literatură şi de o perioadă a politicii când România se învecina cu câteva imperii, care s-au destrămat între timp, de aceea n-o cred actuală.

Ion Bădoi: Transnistria este ţara care nu există, dar aparţine Rusiei! Moldova nu are armată, Transnistria are. Moldova nu are industrie, Transnistria are. Transnistria are statui sovietice, are şi Moldova! Graniţă există între Moldova şi Transnistria, dar este vămuită doar de ţara care nu există. După războiul transnistrean din 1992, Transnistria le-a dăruit combatanţilor veniţi cu praf pe cizme din stepe depărtate apartamente şi titlul de „eroi ai poporului”! Moldova le-a dăruit propriilor combatanţi trădare, indiferenţă şi sărăcie. Cum vedeţi Transnistria, domnule Nicolae Dabija? Se mai vede de la Chişinău? De la Bucureşti, nici atât… Ce se va alege din aceste sate cu nume profund româneşti: Singuri, Cioban, Beseni, Caracinţi-Valahi, Cotiujani, Uşiţa, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbaşi, Alexandria, Perepeliţino, Malai Buric, Vărsaţi, Curecni Băbanca, Burta, Tecucica, Răzmeriţa, Şelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca Arcaşi, Cantacuzinca, Moldovca Braşoveanovca, Pădureţ, Urâta, Şerbani, Baraboi, Grădiniţa, Dobrojeni, Grosulovo, Coşuri, Guşa, Şura-Bondureni, Buda, Soroca, Chişleac, Bursuci, Odaeva, Şura ?

Ce soartă vor avea românii de-acolo, se mai simt ei români, mai au ei vreo speranţă?

Nicolae Dabija: Dincolo de Nistru, până la 1917, fuseseră atestaţi peste un milion de români. Astăzi sunt mai puţin de un sfert de milion. Celelalte trei sferturi au fost ucise, transmutate, rusificate. Când calendarele noastre vor fi completate cu sfinţi români care au trăit în secolele XX, cei mai mulţi vor fi din Transnistria. Şi acum majoritatea populaţiei în aşa-zisa republică transnistreană este românească. Dar cele 26 la sută de ruşi, susţinute de Moscova, şi-au făcut ţară, chiar dacă-i spun „moldovenească”, ea este o „ţărişoară” rusească. Problema Transnistriei trebuie discutată nu cu Federaţia Rusă, ci cu Ucraina. Unica soluţie de rezolvare a acestui diferend e să se facă schimb de teritorii: Transnistria contra nordului Bucovinei şi cel al Basarabiei, sudul Basarabiei cu insula Şerpilor, ca să se revină astfel la frontiera de la 28 iunie 1940.

Am putea face şi schimb de populaţie la dorinţă. Ea nu trebuie abandonată.

Rezolvarea acestei probleme acute ar însemna accelerarea integrării R. Moldova în UE, unde ne aşteaptă România.

Ion Bădoi: Iubite domnule Nicolae Dabija, permiteţi-mi să transcriu ceva mai mult dintr-o scrisoare de acum exact 252 de ani. Este vorba de scrisoarea lui Constantin Dapontes  (fost secretar al lui Constantin Mavrocordat, ulterior călugărit cu numele de Chesarie) către marele vornic Constantin Dudescu – 18 august 1759.Fala universului este Ţara Românească, frumuseţea Europei este Ţara Românească… Râurile tale curgătoare de aur, (..), munţii tăi foarte frumoşi şi dealurile foarte plăcute, pline de izvoare, (..), păduri pline de umbră, stejari prea măreţi, grădini prea mirositoare, câmpii prea desfătătoare, văi prea plăcute (..), localităţi prea măreţe, (..) pământul foarte roditor (..), nimic nu se află nefolositor, nimic nu pare a fi de prisos. (..).Fala universului, Ţara Românească, frumuseţea Europei, Ţara Românească. Din frunte, ca din răsărit apare strălucitul Bucureşti, auritul Bucureşti, dulcele Bucureşti, superbul şi prea gloriosul scaun al domnilor şi prea însemnat. Gloria domnilor, Ţara Românească! Fala românilor, Ţara Românească! Dar, nenorocita Ţara Românească! (..) Invidia împărăţeşte, avariţia domneşte. Lăudăroşenia se cinsteşte, desfrânarea place. Îmbuibarea se glorifică, neruşinarea domneşte, trupul se zeifică, fecioria se dispreţuieşte, credinţa se alungă, smerenia se goneşte, adevărul nu se aude, dreptatea nu se vede, mila s-a pierdut, rugăciunea s-a uitat.  Nenorocită Ţară Românească, unde este sfinţenia vechilor tăi arhierei? Unde măreţia domnilor tăi de mai înainte? Unde slăvirea foştilor tăi boieri? Unde unirea şi iubirea către aproape a creştinilor de mai înainte? Pentru că s-a înmulţit nelegiuirea, s-a şters iubirea mulţimii. Vai! Cât s-ar ruşina Brâncovenii de astăzi, văzând încă o dată vii pe pământ pe Brâncovenii răposaţi, părinţii noştri!”

Rezolvarea acestei adevărate nenorociri o vede tot autorul scrisorii:

“De aceea trebuie, fraţilor, de aceea se cade, iubiţilor, de aceea mă rog şi mă umilesc, boierilor, să ne schimbăm numele sau felul de viaţă. Tu, o, rai al lumii, Ţară Românească, dorit scaun al domnilor, fală a românilor, ridică-ţi ochii în jurul tău şi priveşte pe fiii tăi, suspină şi vezi, plângi şi ajută”! Găsi-vom noi, oare, puterea de a ne umili spre binele ţării?

Ne schimbăm numele sau felul de viaţă?

Nicolae Dabija: Poem cutremurător! Şi pamflet zguduitor! Râsu-plânsu! cum zicea Nichita Stănescu. Sau cum ar defini această stare proverbul nostru românesc: cu un ochi râde şi cu altul plânge! Numele de român e un fel de viaţă, găsea părintele Chesarie. Ca un adevărat duhovnic al naţiunii, sfinţia sa se umilea în faţa mai marilor zilei lui ca aceştia „să se schimbe”. Doleanţă valabilă, la peste 250 de ani de la scrierea acelei scrisori. Din păcate şi azi politica (românească, de pe ambele maluri ale Prutului, dovadă că suntem şi noi români) seamănă cu cei care o fac. Dacă o fac oameni zăpăciţi, ea nu poate fi cuminte. Nici curată nu poate fi, dacă o fac oameni murdari. Sper ca vreodată, pe viitor, să se includă în politică şi sfinţii, pentru ca aceasta să devină respectabilă cu adevărat.

Ion Bădoi: Ce este mai dramatic decât aceste cuvinte? “„Să ştiţi, fraţilor, că noi încă nu am murit…”, spunea într-o curată limbă română Tudor Iordăchescu din Hagi Curda (Camâşovca), judeţul Ismail, Ucraina, ctitor de Sfântă biserică şi apărător al fiinţei româneşti. Poate doar aceste versuri ale unui român din Nord – Estul Serbiei, Draghi Cârcioabă:

„Am plecat să-mi cunosc ţara
Să şciu cum să-mi geşcept neamul
Să le spun realitacea
Ca să îş geşchidă geamul

Streinu-i poartă orbi pin lume
Fără rudă ge lumină
Fără sâmţu naţiunii
Să-ş uice ge rădăcină

Noi fruntaşi-ăi gin Cimoc
Tot strâgăm în gura mare
Să geşchidă uşa, geamul
Că o să ne moară neamul.”

Cine să le mai audă glasul acestor români disperaţi, stimate domnule Nicolae Dabija? Cine mai are timp de neamul românesc?

Nicolae Dabija: Relativ nu demult autorităţile de la Cernăuţi au răzăluit inscripţia „Unul în trei ipostasuri Dumnezeu”, scrisă în română şi cu litere latineşti, pe frontispiciul Catedralei din Cernăuţi, care l-a avut preot pe unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija.

N-au protestat decât câteva băbuţe.

Consulatul României n-a intervenit. Ţara s-a prefăcut că nu ştie.

Acum un deceniu în acelaşi oraş a ars biserica de lemn sf. Nicolae, ctitorită de domnitori români în secolul XVI.

Bucureştiul a tăcut.

Alte popoare ar fi ţipat în gura mare, noi ne prefacem mereu că nimic nu ni se întâmplă, că aşa parcă ar trebui să fie.

Dar românii din lume au o Ţară, ea e obligată să ţină cont de ei, să-i apere, să le ajute să-şi păstreze numele, limba, credinţa şi din când în când să le şteargă lacrimile.

Ion Bădoi: În zilele când am fost ultima oară la Chişinău, 27-29 august 2011, am mers singur, dar şi însoţit de buni prieteni, pe Aleea scriitorilor români din Parcul Central. Le-am dat bineţe la toţi, dar am poposit mai mult timp lângă Bădia Mihai şi m-am destăinuit maestrului Grigore Vieru. I-am mulţumit pentru făgăduiala mai mult decât generoasă pe care mi-o făcuse în dimineaţa zilei de 14 ianuarie 2009, de a colabora la noua publicaţie ” Opinia Teleormanului” și acordul de a publica în paginile ei orice vers al Domniei Sale, promisiune pe care nu a mai putut să şi-o îndeplinească, şi am văzut soclul unde pe 31 august, de Ziua Limbii Române, avea să se întoarcă acasă poetul Adrian Păunescu. Ştiu că v-a legat o mare şi sinceră prietenie atât de Grigore Vieru cât şi de Adrian Păunescu. Puteţi să ne vorbiţi despre aceste  două mari conştiinţe româneşti?

nicolae-dabija-3

Nicolae Dabija: Păunescu a fost basarabeanul de la Bucureşti, Vieru a fost românul de la Chişinău.

Doi mari poeţi. Doi mari prieteni. Doi mari constructori de poduri peste Prut. Ambii visau Unirea celor două maluri de râu. Ambii urau sârma ghimpată dintre fraţi.

Veneau unul ca o completare a aceluilalt. Au fost împreună în tranşeele din Transnistria. Au vorbit mereu despre românitatea Basarabiei şi despre faptul că Basarabia e a României. Şi după plecarea lor în veşnicie se află împreună. La orice manifestare care se desfăşoară în şcolile din Basarabia poemele şi cântecele lor se află alături. Ele luptă în continuare pentru apropierea noastră.

( Va urma )

Arhiva

Activitate

Vizite: