Categorized | Prima Pagină, Dialoguri

„Avem nevoie de o sută de ani de bună educaţie şi de încă două sute de bună încreştinare”.

Posted on 19 April 2010

Dialoguri fundamentale cu

Dr. Cristian BĂDILIŢĂ

teolog, eseist, traducător, poet

„Avem nevoie de o sută de ani de bună educaţie

şi de încă două sute de bună încreştinare”.

Ion Bădoi  – Domnule Cristian Bădiliţă, vă mulţumesc pentru amabilitatea de a fi acceptat acest dialog şi vă propun să dialogăm despre români, românism, politică, speranţă, credinţă, şi iubire.

cristian-badilita-1

Se spune despre români că sunt mioritici, neguvernabili, delăsători, individualişti. Mihail Ralea spunea că românii sunt spirite tranzacţionale, sau spirite adamice, cum afirma George Călinescu, că sunt eminamente buni, toleranţi, dar se recunoaşte şi faptul că sufletul românesc are o anumită particularitate, un anume specific ireductibil, deosebit de al altor popoare. Domnule Cristian Bădiliţă, în ce constă acest specific, ce ne diferenţiază ca popor şi suflet de celelalte popoare?

Cristian Bădiliţă – Un prieten italian, care cunoaşte foarte bine România, îmi spunea zilele trecute următorul lucru: „Nu înţeleg nimic din acest popor. I-am învăţat limba, încerc să pătrund în sufletul oamenilor, dar nu pot înţelege nimic. Totul mi se pare un haos.” Din păcate, aceasta e şi senzaţia mea de fiecare dată când mă întorc în România, pentru o săptămână sau pentru o lună. Franţa, unde locuiesc de multă vreme, e o ţară aşezată, oamenii sunt în general educaţi, există un ritm al vieţii şi al curgerii timpului, dar mai ales există o estetică a vieţii, adică pur şi simplu un mod de a trăi, chestiune inexistentă în România. La noi se trăieşte încă improvizat, la nimereală şi de aici numeroasele frustrări ale compatrioţilor noştri. Nu vedeţi cât de încruntaţi sunt aproape toţi? Nu pot răspunde la întrebarea specificului, întrucât nu cred că există un răspuns general. Îmi place, ca să spun aşa, generozitatea românească, spiritul creativ (dar, vai, aproape mereu rămas la nivelul improvizaţiei şi amatorismului), ironia oarecum congenitală a românului. Dar, vedeţi, din aceste câteva ingrediente nu poate ieşi mai mult decât un popor improvizat. Asta suntem deocamdată. Avem nevoie de o sută de ani de bună educaţie şi de încă două sute de bună încreştinare.

Ion Bădoi – Dan C. Mihăilescu scria astfel: Câtă vreme Ideea românească încă mai dispune de energii în stare să-şi etaleze crud, fără sfială şi cruţare, credinţa în ethosul naţional, duhul tradiţiei, rânduiala creştină, cultul familiei şi al muncii bine închegate, având în acelaşi timp un bun dialog cu valorile occidentale (economice, religioase, politice) — încă sunt speranţe de recuperare a substanţei morale în cuprinsul „neantului valah”.

Mai există aceste energii, domnule Cristian Bădiliţă? Mai are putere Ideea românească de a se rupe de sub puterea mârlanului aflat la putere?

Cristian Bădiliţă – Mârlanul a ajuns la putere votat de semenii lui. Nu trebuie să ne ascundem după deget. Mitocanul e omniprezent în România, nu doar „la putere”. Deşi nu fumez, de fiecare dată când ajung în România îmi cumpăr un pachet de ţigări. Pentru că ştiu ce mă aşteaptă. De fiecare dată când ies din livada mea încep palpitaţiile. Trebuie să intru la poştă: prevăd că funcţionara se va răsti la mine fără să-mi dea nici măcar bună ziua şi că eu voi fi obligat să o pun la punct; prevăd că şoferul de taxi ori de motocar va pune manele la maximum şi că iarăşi va trebui să intervin; prevăd că duduia de la casa de schimb îmi va cere, ilegal şi pe un ton securistic, buletinul de identitate pentru un banal schimb valutar şi aşa mai departe. România e un infern cu foarte puţine oaze de bună dispoziţie. Bine, o să mi se spună: nici Occidentul nu-i paradis. Da, dar nici iad nu e! Cât despre zicerea lui Dan C. Mihăilescu: l-aş întreba cum susţine el, în mod concret, această „idee românească”? El a devenit omul unui grup de presiune sectar. Ideea românească (şi eu cred cu adevărat în ea, altfel n-aş trăi în Franţa scriind zeci de cărţi pentru România) înseamnă: competenţă la nivel internaţioanl, bun simţ, educaţie, cinste intelectuală, dar mai ales respect faţă de adevăratele valori româneşti, trecute ori prezente. Adevăratele valori! Nu aceste surogate care ocupă de câţiva ani scena publică. Atâta vreme cât cel mai important scriitor român în viaţă, prietenul Paul Goma, este în continuare exilat, i-aş sugera lui D. C. Mihăilescu să se abţină de la teorii despre „ideea românească”. Paul Goma este ideea românească. Sau, altfel, nu poate exista idee românească fără Goma.

Ion Bădoi – „Mulţi învăţaţi consideră naşterea şi începuturile neamului românesc drept o enigmă şi un miracol sau, în sfârşit, ceva inexplicabil prin obişnuitele metode istorice. Este fără îndoială, o minune cum a rezistat şi a persistat aici poporul nostru, în mijlocul tuturor uraganelor“, spunea Liviu Rebreanu. Unii au folosit cuvântul adaptabilitate pentru a explica această enigmă – miracol. Care este părerea Domniei voastre?

Cristian Bădiliţă – A tunat şi ne-a adunat. Naşterea oricărui popor e un miracol, la urma urmei. Ar trebui să conştientizăm şi noi acest lucru. Măcar din când în când.

Ion Bădoi – Este poate o întrebare greu de pronunţat, dar este foarte importantă şi mi-o asum, cu toate consecinţele ei. Este poporul român hotărât să se retragă din istorie sau este doar în stadiu de popor acedic, aşa cum afirmaţi dvs.? Există leac pentru această „boală”?

cristian-badilita-2

Cristian Bădiliţă – Acedia nu e o boală cronică, ci vindecabilă. Dar crizele de acedie ale poporului român sunt mai lungi decât ale altor popoare. În Pateric, la rubrica Antonie cel Mare, ni se descriu şi simptomele, dar şi leacul acestei boli: făptuirea. Un înger îi apare călugărului prins în mrejele acediei (care-i un compozit de lene, silă şi melancolie) şi-i arată ce să facă: să împletească funie pentru coşuri neîncetând să se roage. Acum, n-or să se apuce toţi românii să împletească funie şi să confecţioneze coşniţe pe bandă rulantă ca să-şi rezolve problemele de ordin psihologic. Dar statul cu mâinile în sân, lamentaţia cronicizată nu sunt o soluţie. Pe mine mă uimeşte acest lucru în România: detaşarea cu care se lamentează ori critică cei care, de fapt, sunt exact la fel cu cei pe care-i critică. Critica nu are valoare decât dacă e făcută de cineva care posedă nişte realizări în palmares şi care încearcă să se comporte altfel decât anturajul. Or, nu e cazul. Cine-i critică mai abitir pe escroci, analfabeţi, lichele? Alţi escroci, alţi analfabeţi, alte lichele. Cerc vicios şi caraghios. În acest sens putem vorbi despre „adamism” românesc, dar trebuie să înţelegem nu inocenţă ori sfială, ci pur şi simplu lipsă de bun simţ. Revin: ne lecuim de acedie prin făptuire inteligentă şi sistematică. Dar degeaba cunoaştem leacul. Lipsa de educaţie, de metodă de viaţă ne va ţine încă multe decenii în mrejele acediei bovarice. Vrem să fim ca occidentalii (măcar la nivelul confortului material), dar nu ne ostenim să învăţăm metodele. Credeţi că Occidentul a ajuns unde a ajuns dormind pe el, lamentându-se bovaric de dimineaţa până seara?

Ion Bădoi – Într-o interesantă carte, „Firea românilor”, Daniel Barbu scrie: „românii citesc cu aviditate istoria, dar pentru a-şi satisface mai degrabă o curiozitate copilărească decât pentru a învăţa marile ei lecţii. De aceea, ei preferă istoria contemporană şi, în această istorie, partea anecdotică. Adoră pamfletele, istoria citită în alcov. Li se pare că viciile celor mari îi absolvă de propriile lor vicii”.

Este un adevăr care nu poate fi ascuns, care nu poate fi trecut cu vederea. Vom ştii să ne însuşim marile lecţii ale istoriei?

Cristian Bădiliţă – Din păcate dl Barbu are dreptate. Dar nu cred că e persoana cea mai potrivită să dea verdicte. El însuşi a fost consilier al preşedintelui Constantinescu fără să fi făcut nimic pentru racordarea României la istoria civilizaţiei europene. Iar ne lovim de „adamismul” despre care vorbeam adineaori. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase. Soţia mea a organizat primirea delegaţiei prezidenţiale româneşti în celebra Ecole Normane Supérieure din Paris, apoi la Sorbona. Din această delegaţie făcea parte şi D. Barbu. A consternat pe toată lumea cu atitudinea lui ciufută şi nepoliticoasă. Mai mult, atunci, noi, studenţii români din Paris (vorbesc de anul 1997) am reuşit să convingem partea franceză, până la guvern, să deschidă o şcoală de elită la Bucureşti, pe bani francezi. Ei bine, echipa „intelectualilor”, Constantinescu, Zoe Petre, Barbu, nici măcar n-a catadicsit să-l primească la Cotroceni pe directorul Ecole Normale Supérieure, care venea ca să aducă şi bani şi competenţă. La ce nivel se situează dl Barbu: al istoriei sau al anecdotei?

Ion Bădoi – Domnule Cristian Bădiliţă, ce înseamnă pentru dvs. libertatea? Este poporul român un popor liber?

Cristian Bădiliţă – Libertatea înseamnă totul şi nimic. E ca şi aerul pe care-l respirăm. Este insesizabil, dar esenţial pentru existenţă. Aş spune că libertatea există doar la nivel personal, nu la nivel de mulţime ori de popor. Popoarele au libertăţi, nu libertate. Comparând cu Franţa, de pildă, spun clar: nu, poporul român nu are aceleaşi libertăţi. Atâta vreme cât eu, la ultima venire în România, am fost oprit de trei patrule de poliţie, fără nici un motiv, pe un traseu de numai patru kilometri, unde sunt libertăţile în România? Atâta vreme cât orice casieriţă de la casele de schimb valutar îşi permite să-i ceară actul de identitate (este ilegal, nu doar imbecil) pentru a-mi schimba o sută de euro în lei, cum pot spune că există libertăţi în România? Sau atâta vreme cât ni se cere o taxă de drumuri când nu există drumuri? Nu, poporul român e un popor în continuare ţinut sub cizmă de un stat securistic, la modul generic. Dar e şi vina acestui „popor” legumă. În Franţa oamenii ies în stradă şi când se scumpesc morcovii, darmite pentru o asemenea aberaţie vădită: taxa pentru drum! Libertatea se câştigă. Nu doar o dată la patru ani, votând, ci zilnic, revoltându-te personal atunci când vezi că dreptul tău a fost încălcat.

Ion Bădoi – Sunt zone de lume unde se trage cu arma în tot ce este românesc. Se trage în limba română, se trage cu puşca sau se fură tradiţii româneşti, se născocesc denumiri aberante pentru limba română, ca limba vlahă, cum este cazul în Nord – Estul Serbiei, pe valea Moravei şi pe valea Timocului. Românii sunt în pericol de dispariţie în Transnistria, Transcarpatia, Serbia , Bulgaria.  Autorităţile româneşti sunt incapabile să-i ajute, i-a uitat, i-a lăsat pradă disperării, dar şi agresiunii fără precedent a autorităţilor din ţările respective. Începe să dispară românismul care, aşa cum spunea Nicolae Iorga, înconjura graniţele României ca un adevărat zid de apărare. Ce-i de făcut?

cristian-badilita-3

Cristian Bădiliţă – Numai politic se poate acţiona. Dar, repet, statul român e cel mai mare inamic al românilor. De ce i-ar apăra pe cei dinafara graniţelor, când el îi jecmăneşte şi terorizează pe cei dinăuntru? Probabil tot Bruxelles-ul va fi soluţia. Ca de obicei, alţii vor trebui să ne apere identitatea.

Ion Bădoi – Iată ce scria Liviu Rebreanu, în revista „România”, din 31 ianuarie 1924: „Europenizatorii noştri cu orice preţ au oroare de tradiţie. De dragul luminei străine ar vrea să înăbuşe glasul trecutului. Nu vor să lase tînărul suflet românesc să se dezvolte normal, ci se căznesc să-i lipească barbă şi mustăţi false, cărunte, să-l împopoţoneze cu straie gata făcute de alţii pentru alţii şi îşi închipuie că, astfel sclivisiţi, vom înşela lumea. Românismul, pentru ei, înseamnă şovinism, iar religiozitatea înseamnă prostie. În realitate, însă, numai românismul poate fi aducător de cultură pentru noi”.

Se vorbeşte despre patriotism, dar şi de naţionalism. Cât ar trebui să luăm din fiecare pentru a fi europeni adevăraţi?

Cristian Bădiliţă – Patriotismul e unul din cele mai nobile, curate şi fireşti sentimente umane. Naţionalismul, etnicismul apar târziu în istoria Europei, mai precis, o dată cu revoluţia franceză. Atunci se face confuzia, atât de gravă, între patriotism şi naţionalism, întrucât trupele revoluţionare antimonarhiste se autointitulează „les patriotes” în opoziţie cu trupele monarhiste, considerate „trădătoare”. Paradoxal nu?, când ştim că revoluţia franceză se află la originea ideologiei internaţionaliste comuniste. Patriotiosmul adună solidar, naţionalismul exclude sectar. Tatăl lui Steinhardt era evreu, dar a luptat în primul război mondial pentru România, din patriotism. Deşi evreu, era patriot român. În cadrul Uniunii Europene asistăm, cred, la o reinventare a patriotismului într-un spirit de respect faţă de ceilalţi. Recent, ministrul de interne francez a lansat o campanie (demagogică) despre „naţiune” (pentru a atrage voturile Frontului Naţional). Ei bine, lumea a fost scandalizată. Francezii se simt francezi tout court, nu trebuie să le vii tu cu teme impuse. Francezii resping naţionalismul, cu tot cortegiul  lui de prostii periculoase (rasism, şovinism, anticreştinism), dar se declară fără sfială patrioţi şi mândri de a fi francezi.

Ion Bădoi – Vorbiţi cu furie şi încrâncenare despre “tulburările istorice din decembrie 1989  şi începutul lui 1990”, dar mai ales despre “speranţa că minunea de atunci nu va rămâne în subsolul istoriei ca un text redactat la Moscova de lacheii cu nume terminate în -escu şi -an, de la Bucureşti”.

Este pregătit poporul român să-şi întâmpine conducătorul cu legitimitate istorică, care să-i spună adevărul, care să rişte arderea unor etape, dar care să -i redea poporului român libertatea de a merge cu capul neplecat?

Cristian Bădiliţă – Nu ştiu, nu mai am nicio speranţă. Conducătorul legitim exista încă din 1989, trăieşte încă. El se numeşte Regele Mihai. Dar se vede că poporul român încă nu-şi merită Regele.

Ion Bădoi – Socrate îi spune filosofului cinic care-şi etala găurile hainei: “Îţi văd deşertăciunea prin mantie”.

Sunt politicieni români cărora să le spuneţi aceleaşi cuvinte?

Cristian Bădiliţă – Repet, politicienii sunt exact de teapa celor care-i aleg. În parlamentul francez nu vom găsi niciun Becali, nici un Vanghelie, nici un Videanu, nici un Vadim Tudor (Le Pen e un fost ofiţer în Legiunea străină, un ins cu o elocinţă formidabilă, un talent oratoric în ciuda numeroaselor derapaje). De ce? Aşa ceva e de neimaginat. Franţa are simţul valorii în sânge şi nu-şi fură singură căciula. Avem şi noi, românii, mii de oameni competenţi, chiar şi în politică. Avem mii de valori risipite în Occident, dar de care nimeni nu se interesează cu adevărat. Aceştia vor schimba până la urmă România, cu sau fără concurs din interior. Aceştia au şi început s-o schimbe, chiar dacă meritele şi le arogă alţii, semidocţii, ageamiii de la Bucureşti.

Ion Bădoi – Este România ţara timpului pierdut, a „permanentelor enervări”, a confesiunilor „autentice”, dar fără valoare, a falselor elite, a corupţiei politice, dar şi intelectuale?

Cristian Bădiliţă – Da.

Ion Bădoi –  Petre Ţuţea spunea: „Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om”.

cristian-badilita-4

Este românul credincios, mai are el timp pentru rugăciune?

Cristian Bădiliţă – Românul e religios, nu credincios. Crede în cult, în statul la coadă pentru a se închina la moaşte sau la icoane, nu în rugăciunea interioară. Nu trebuie să confundăm credinţa şi religiozitatea, ultima fiind mai degrabă superstiţie. Un cardinal spunea: “Fiinţa umană este uşor religioasă, dar devine greu credinciosă”.

Ion Bădoi – Vorbiţi de o retraducere ştiinţifică a Bibliei. Iată, sunt 322 de ani de la tipărirea integrală în limba română a Bibliei pe pământ românesc. Care sunt motivaţiile, după părerea Domniei voastre, care să facă necesară această retraducere, ştiind că :“Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tãrie, ci prin Duhul Meu”-zice Domnul.” (Zaharia 4:6) ? Nu dispune ortodoxia românească de o traducere corectă a Bibliei, aşa încât să redea cât mai fidel Cuvântul lui Dumnezeu?

Cristian Bădiliţă – Nu, nu dispune. Se arată revoltaţi nespecialiştii, care cunosc problemele legate de biblistică aşa cum cunosc eu campionatul de fotbal al Turciei. Am auzit de câteva echipe, dar nimic mai mult. La fel şi atotştiutorii noştri habarneavuţi. Specialiştii însă, adevăraţii specialişti, nu pot decât să-mi dea dreptate. Am tras primul semnal de alarmă încă din 1996, în România liberă. Mi s-a răspuns superior şi pe un ton agasat: cum adică, noi avem şi Biblia mare, şi Biblia mică, şi Biblia ilustrată. Da, doar una normală, adică ştiinţific tradusă şi comentată nu avem. Eu n-am învăţat biblistică la Piteşti. Biblia nu se traduce după ureche, invocând la fiecare secundă Duhul Sfânt, când în realitate ar trebui să învătăm bine greceşte, apoi să asimilăm o metodă corectă de traducere şi interpretare. Am consacrat un studiu chestiunii viciului de metodă în volumul Glafire, de la Polirom şi nu vreau să revin aici. E de ajuns să spun că nici măcar Tatăl nostru nu e corect tradus în versiunile clasice. Îi rog pe cititorii Dvs să deschidă Evanghelia după Matei pe care am publicat-o la Curtea veche în 2009, ca să se lămurească. De aceea am demarat proiectul traducerii comentate a Septuagintei şi, mai nou, a Noului Testament.

Ion Bădoi – “- Scriu, poate, pentru că nu ştiu să iert
cu altfel de cuvinte decît
acestea, reci şi învăluite;
pentru că nu ştiu să mă rog
decît în blasfeme
de- o neînchipuită laşitate;
pentru că tot ce înşel
iubesc pînă la urmă
nebuneşte;
pentru că nu cunosc decît ritul
îmbălsămării prin cuvinte”.

Mărturiseaţi că scrieţi poezie doar în limba română. Frumoasă declaraţie de dragoste pentru limba română, limba cea clară în cuvânt… Ce înseamnă poezia pentru Cristian Bădiliţă?

Cristian Bădiliţă – Totul. Adică cel mai frumos dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu la naştere.

Ion Bădoi – Trăiţi în Franţa, scrieţi în Franţa, dar Patria vă este acolo unde aţi copilărit, aşa cum spuneţi. Un doctorat la Sorbona nu-i nimic pe lângă îmbrăţişarea unui părinte”.

Vorbiţi-ne despre sistemul francez, despre sistemul de valori, despre politeţe…

Cristian Bădiliţă – Am spus deja câteva lucruri. Degeaba vorbim însă, noi, cei care trăim aici, în Occident. Credeţi că politrucii români nu cunosc aceste lucruri, nu doar teoretic, ci pe văzute, din călătoriile lor? Atunci de ce nu le “implementează”? Simplu: pentru că nu pot, nu sunt în stare. E ca şi cum i-aţi cere unui olog să joace fotbal ca Lionel Messi. Nu poţi gândi occidental după zece vizite protocolare sau turistice în Occident. Occidentul se asimilează cu timpul, trăind, învăţând, muncind, plătind impozite aici. De aceea zic că numai oameni efectiv occidentalizaţi, adică trăiţi multă vreme în Occident, pot schimba şi chiar au început să schimbe lucrurile în România. Nu mă refer doar la intelectuali. Mă refer la sutele de mii de muncitori serioşi, cinstiţi care trăiesc de ani buni în Spania, Italia etc. “Căpşunarii”, atât de ironizaţi. Or fi ei căpşunari acolo în Spania, dar în România se poartă ca boierii. Au asimilat manierele occidentale şi impun un stil în sânul familiei lor, în anturajul lor apropiat, în instituţii. Cât despre sistemul de valori francez! Vă spun doar atât: fetiţa mea mai mare, abia patru ani jumătate, cunoaşte deja toate ungherele catedralei din Rouen şi toate colţurile proprietăţii lui Monet, ca să nu mai vorbesc de vitralii sau de “gargouilles”. Nu pentru că este fiica unui intelectual, ci pentru că aşa arată programa preşcolară. Vă asigur că nu se plictiseşte deloc. E fascinată, ca şi colegii ei, de tot ce înseamnă arhitectură, pictură, tehnică. Iar şcoala franceză îi asigură totul. Dacă va dori îşi va da bacalaureatul la 14 ani. E treaba ei. Ce vreau să spun? Nu şcoala contează în acest sistem, ci OMUL. Omul e în centrul sistemului, nu sistemul e deasupra omului. În România orice contează numai omul nu. De ce? Iată mirarea! Doar spunem că românii au creştinismul în sânge! De când e creştinismul antiuman?

Ion Bădoi – “Ţine iertarea la sân, ca să-ţi fie la-ndemână…”

Dar iubirea, unde îşi mai are locul iubirea? Unde trebuie aşezată pentru a ne fi la îndemână?

Cristian Bădiliţă – Iubirea ne cuprinde pe toţi, nu poate fi aşezată nicăieri, pentru că ea este cea care ne aşază. Trebuie numai să-i dăm voie să se apropie de noi.

Ion Bădoi – Domnule Cristian Bădiliţă, sunteţi un scriitor care a publicat mult, aveţi vervă în frază, talentul nu vi-l pune nimeni la îndoială, aveţi un spirit polemic debordant, oricând dispus să iasă la luptă cu morile de vânt ale vieţii culturale şi politice româneşti. Care ar fi cauza pentru care v-aţi da şi ultima suflare pentru a o apăra?

Cristian Bădiliţă – Respectul nemăsurat pentru valorile autentice şi faptul că am participat efectiv, nu doar vizual ori televiziv, la răsturnarea regimului minciunii şi, apoi, la mşcarea de protest din Piaţa Universităţii. Mă mir că am rămas cam izolat după aceea. Atitudinea mea respectă pactul cu libertatea încheiat atunci prin sute de morţi. Morţii din 1989 şi din 1990 îmi călăuzesc viaţa şi cărţile.

Ion Bădoi – Vă mulţumesc pentru generozitatea şi sinceritatea răspunsurilor dvs. Vă rog să adresaţi câteva cuvinte pentru cititorii publicaţiei “Opinia Teleormanului”.

Cristian Bădiliţă – Septuaginta, Evanghelia după Matei şi Evanghelia după Ioan. De la lectura acestor volume poate începe normalizarea pe linie spirituală.

A consemnat

Ion BĂDOI

CRISTIAN BĂDILIŢĂ

n. 27 martie 1968, Săveni, Botoşani .

cristian-badilita-b

Istoric al creştinismului timpuriu, eseist, poet. Doctor al Universităţii Paris IV-Sorbona cu teza Métamorphoses de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise (Paris, Beauchesne, 2005, premiul Salomon Reinach al Asociaţiei Eleniştilor din Franţa; trad. românească, Polirom, 2006). Coordonator al Septuagintei în cadrul New Europe College, Bucureşti. Fellow al Istituto trentino di cultura (2002-2005) şi al Wissenschaftskolleg zu Berlin (2005-2006).

Publicaţii originale: Sacru şi melancolie (ed. a II-a, Dacia, 2007); Călugărul şi moartea (Polirom, 1998); Manual de anticristologie (Polirom, 2002); Duminica lui Arcimboldo (Brumar, 2004); Tentaţia mizantropiei. Stromate (ediţia a II-a, Curtea veche, 2006); Platonopolis sau Împăcarea cu filozofia (ed. a II-a, Curtea veche, 2007); Regele cu o harfă în mâini (ed. a II-a, Curtea veche, 2006); Nodul gordian (ed. a III-a, Curtea veche, 2004); Văzutele şi nevăzutele (Curtea veche, 2004); Apocalips de buzunar (Curtea veche, 2005); Degetul pe rană (Curtea veche, 2006); Poeme pentru păsări şi extratereştri (Curtea veche, 2007); Singurătatea păsării migratoare (Curtea veche, 2007); Trei romane mistice ale Antichităţii – Iosif şi Aseneth, Testamentul lui Iov, Testamentul lui Avraam (Ediţia a II-a revizuită, Curtea Veche, 2008); Glafire. Nouă studii biblice şi patristice (Polirom, 2008); Dumnezeu de la Mancha doarme cu tâmpla crăpată pe umărul meu (Curtea Veche, 2008); Ştiinţă dragoste credinţă – Convorbiri cu patrologi europeni (Curtea Veche, 2008); Orthodoxie versus ortodoxie (Curtea Veche, 2009);  Serafita – Concert pentru harfă şi ghilotină (Curtea Veche, 2009); Godul nordian (Galaxia Gutenberg, 2009);  Asceză şi copilărie – Văzutele şi nevăzutele la vârsta copilăriei ascetice (Curtea Veche, 2010); Dumnezeu de la Mancha doarme cu tâmpla crăpată pe umărul meu      ( LiterNet, 2010) .

Ediţii îngrijite şi antologii: Miturile lui Platon (Humanitas, 1996); Eliadiana, (Polirom, 1997); Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul (ed. a II-a, Echinox, 2001); Jean Cassien entre l’Orient et l’Occident (avec Attila Jakab, Beauchesne/Polirom, 2003; Nostalgia Europei. Volum în onoarea lui Al. Paleologu (în colaborare cu Tudorel Urian, Polirom, 2003); Les Pères de l’Église dans le monde d’aujourd’hui (avec Charles Kannengiesser, Paris, 2006) etc.

Traduceri comentate din greacă şi latină: Evanghelii apocrife (ed. a IV-a, Polirom, 2007); Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul (ed. a II-a, Polirom, 2003); Patericul (ed. a III-a, Polirom, 2007) etc.

Coordonator al revistei de informaţie şi analiză cultural – religioasă Oglindanet       ( www.oglindanet.ro).

degetul-pe-rana

evanghelia-dupa-ioan_mare

septuaginta-3

septuaginta

regele-cu-o-harfa-in-maini

Arhiva

Activitate

Vizite: