Categorized | Prima Pagină, Dialoguri

“Originea etnică este un dat, ea nu poate fi schimbată”

Posted on 19 June 2012

Dialoguri fundamentale

cu

dr. Emil Ţîrcomnicu

scriitor, cercetător etnolog la Institutul de Etnografie și Folclor

„C. Brăiloiu” al Academiei Române

( I )

emil-tircomnicu-10

Originea etnică este un dat, ea nu poate fi schimbată”


Ion BĂDOI – Domnule Emil Ţîrcomnicu, sunteţi cercetător etnolog la Institutul de Etnografie și Folclor „C. Brăiloiu” al Academiei Române şi autor al unor cărţi prin care aduceţi în actualitate prezenţa românilor din jurul graniţelor României. Nicolae Iorga spunea că “România este ţara înconjurată de români”, dar foarte mulţi ani acest adevăr a rămas ascuns nu numai faţă de românii aflaţi în Ţara Mamă, dar mai ales faţă de cei care erau despărţiţi de Patria Mamă şi care nu mai sperau că se va mai interesa cineva de soarta lor. Aţi călătorit în Peninsula Balcanică şi aţi căutat urmele românismului fiindcă, aşa cum scria Mihai Eminescu, “de la Adriatica până la Marea Neagră, nu există ţară care să nu cuprindă bucăţi de naţionalitatea noastră”. Care mai este soarta acestor “bucăţi de românism“, domnule Emil Ţîrcomnicu?


Dr. Emil Ţîrcomnicu – Ați atins mai multe probleme în întrebarea dvs. Fiecare țară din sud-estul european a lăsat în afara granițelor grupuri de populație înrudite etnic. Este evident așadar că și în afara granițelor statului român, ajuns la întindere maximă în anul 1918, au rămas bucăți de românism. Dar nu aceasta ar trebui să reprezinte o problemă, pentru că statele naționale moderne s-au angajat prin tratate internaționale să protejeze grupurile minoritare pentru ca acestea să poată viețui în deplină armonie cu majoritățile respective. Chestiunea care se observă pe parcursul secolului al XX-lea este că, de multe ori, “uitând” de aceaste angajamente, autoritățile au încercat, de multe ori brutal, sa asimileze grupurile etnice. Și aceasta s-a produs dintr-o logică a conflictului, socotindu-se că ceea ce este diferit trebuie uniformizat pentru a nu exista pe viitor probleme privind schimbarea frontierelor. Și era normal să se gândească astfel atât timp cât de la mijlocul secolului al XIX-lea a fost o adevărată concurență pentru elitele balcanice în a demonstra occidentului că există pe teritoriul Imperiului otoman cât mai mulți conaționali, evident așteptându-se la întinderea viitoarelor state naționale cât mai mult după sucombarea marelui bolnav. Și cine parcurge literatura din aceste perioade observă că era multă propagandă cu înfățișarea unor false realități, unde nu era loc și pentru grupurile etnice mai mici. Și dăm un exemplu din situația aromânilor între Congresul de la Berlin (1878) și la Pacea de la București (1913). Românii macedoneni, cum mai sunt prezentați în literatura de specialitate, au militat pentru păstrarea Imperiului otoman, fiind evident faptul că atunci când vor intra în componența statelor naționale creștine vor fi supuși asimilării, iar la 1913 pentru înființarea unei Macedonii independente sau a unui stat albano-aromân.

Ion BĂDOI – Cu ocazia lansării cărţii dvs. “Românii dintre Vidin, Dunăre şi Timoc”. Sărbători, obiceiuri, credinţe”, la data de 6 octombrie 2010, la Institutul Cultural Român, spuneaţi următoarele:  “Cercetătorul care analizează statistic datele privind minorităţile naţionale din ţările din jurul României va vedea că etnicii români nu sunt evidenţiaţi în recensămintele oficiale decât în proporţii infime. În Republica Moldova se găsesc în proporţie de aproximativ 2%, în Bulgaria, în zona Timocului, sub 1 %, nemaivorbind de Serbia, Albania, Grecia ş.a. Consultând hărţile etnice realizate în urmă cu un secol de specialiştii străini, vom vedea că alta ar trebui să fie astăzi realitatea. De la biroul de lucru se pune întrebarea: românii au fost asimilaţi sau situaţia din societăţile respective (juridic-legală sau social-culturală) nu permite afirmarea identităţii româneşti? De aceea vă întreb şi eu, domnule Emil Ţîrcomnicu: au fost asimilaţi românii sau autorităţile ţărilor respective încă mai poartă un război împotriva a tot ce mai respiră româneşte?


Dr. Emil Ţîrcomnicu – Situația românofonilor din Balcani este complexă. România, de la înființarea ei, a dus o politică de ajutorare a elitelor naționale balcanice. Pe teritoriul României și-au găsit adăpost mulți refugiați, revoluționari, scriitori etc. care au militat pentru formarea statelor balcanice. Dăm exemplu elita națională bulgară și cea albaneză.
După 1990, România a recunoscut existența minorităților naționale pe teritoriul statului român, stipulând în noua Constituție drepturi pentru minoritari. Alcătuindu-se, fără ingerința statului, asociații, fundații, ONG-uri ale minorităților, în jurul acestora s-au putut coagula elite care au hotărât ceea ce este important pentru păstrarea în principal a caracteristicilor etno-lingvistice. Evident că au avut de recuperat ceea ce în perioada de comunism s-a pierdut. Eu consider însă că s-a plecat de la ceva concret: recunoașterea existenței acestor minorități istorice pe teritoriul României, realizarea unui cadru legislativ, încurajarea chiar prin discriminare pozitivă a acestor minorități, reprezentare parlamentară etc. În statele din jurul României, după 1990, s-a aplicat în continuare o presiune politică pentru asimilarea comunităților românești. Și perioada 1990-2012 este perioada în care tânăra generație cu origine română, în cele mai multe cazuri, a făcut trecerea de la bilingvsm la vorbirea exclusivă a limbii majoritare din statul respectiv. Astfel, dacă în satele cu populație română/românofonă din spațiul balcanic persoanele trecute de 30 de ani vorbesc bine limba română, copiii doar o înțeleg, renunțând la vorbirea acesteia. Aceasta înseamnă că într-o perioadă de 50-60 de ani limba română nu se va mai vorbi în cadrul comunităților de origine română din aceste țări. Limba este în continuă transformare, există împrumuturi, sunt preluate neologisme, într-un proces natural. Dar preconizăm o întrerupere bruscă a vorbirii limbii române, ceea ce va duce la o pierdere imensă pentru lingvistica și etnologia românească, dar și pentru patrimoniul imaterial european. Și aceasta se produce mai ales datorită faptului că în spațiul balcanic, mă refer aici la zonele locuite compact cu populație de origine română, românofonă, nu există școli cu predare în limba maternă (română) sau biserici în care să se oficieze sfânta liturghie în graiul comunității românești respective. De asemenea, nu există centre culturale românești în jurul cărora să se cristalizeze o activitate culturală a elitelor comunitare din aceste spații.
Situația comunităților istorice românești din spațiul balcanic este diferită, în funcție de regiunea geografică de proveniență și de politica statelor balcanice. Astfel, aromânii și meglenoromânii au avut în statul român, după 1864, un sprijin permanent, până la acapararea statului român de către comuniști (1947). Politica statului român a fost de sprijinire a vorbitorilor celor două dialecte sudice ale limbii române, în măsura în care aceștia își recunoșteau sorgintea românească și cereau sprijin pentru educație în limba română. În acest fel, în mai 1905, sultanul, la presiunea diplomației române, acordă o iradea prin care recunoștea naționalitatea română din Imperiul otoman. În problematica aromânilor, România a avut însă o opozitie dezlănțuită a Greciei care, prin promovarea panelenismului visa la un teritoriu cât mai vast în urma prăbușirii Imperiului otoman. Și numeroși aromâni, aripa grecomană, era în acord cu aceasta. La Pacea de la București, miniștrii de externe ai statelor balcanice (Serbia, Bulgaria și Grecia), într-o anexă la tratat, își luau angajamentul că vor respecta drepturile populației românești (aromâne) din cadrul statelor lor. În Grecia, școlile și bisericile românești au funcționat până în anul 1947.
În privința comunităților românești din nordul Bulgariei și din Timocul sârbesc, politicile aplicate au fost de asimilare. Încă de la începutul secolului al XX-lea, în spațiul timocean sârbesc populația a fost forțată să-și sârbizeze numele, preoții români au fost înlocuiți cu preoți sârbi. În recensămintele oficiale apar diferențe majore privind reflectarea existenței populației românești din aceste țări. În Serbia s-a aplicat un standard dublu pentru comunitatea românească din Voivodina și pentru cea din Timocul sârbesc. Și aceasta vreme de 100 de ani. Este normal ca să apară astăzi probleme privind autoidentificarea și recunoașterea etniei românești.

ion-badoi-si-emil-tircomnicu-3

Ion BĂDOI – Sunteţi coautor la două importante sinteze etnografice: “Atlasul Etnografic Român şi Corpusul de Documente Etnografice“. Vă rog să ne vorbiţi despre aceste două monumentale lucrări şi care a fost raţiunea extinderii cercetărilor în jurul graniţelor României…


Dr. Emil Ţîrcomnicu – Lucrările la Atlasul Etnografic Român au început în urmă cu 50 de ani. Atunci, în zone care erau supuse unor puternice intervenții din partea omului, motivate economic, zona Bicaz și Porțile de Fier, unde s-au construit cele mai mari hidrocentrale, au fost necesare cercetări de teren pentru a inventaria și înregistra ceea ce se numește astăzi patrimoniu cultural, material și imaterial. În urma acestor cercetări au apărut două lucrări: Etnografia Văii Bistriței (1973) și Atlasul complex Porțile de Fier (1972), numeroase fonduri de arhivă fiind astăzi păstrate în Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor al Academiei Române. A doua lucrare, referitoare la zona Porțile de Fier, este rezultatul unor cercetări amănunțite, regionale. S-a elaborat metodologia de cercetare și investigare a aspectelor etnografice care apoi urmau a fi cartate și realizate hărți tematice. Începând cu anul 2003 au fost publicate patru atlase etnografice tematice, sub coordonarea prof. Ion Ghinoiu, ultimul urmând să fie publicat în anul 2013.
Trebuie spus faptul că rețeaua Atlasului Lingvistic Român, atunci când s-au proiectat primele lucrări, cuprindea și localități din jurul României, ca și localități cu populație aromână și meglenoromână colonizată din Balcani în Cadrilater.
Dar atlasul etnografic a fost conceput, în deceniul al șasele al secolului trecut, pentru teritoriul statului român, necuprinzând în rețeaua de anchetă și localități din jurul României. Cum un fenomen etnografic nu ține cont de granițe și se regăsește acolo unde există o populație de aceeași origine etnică, era normal să gândim o extindere a arealului studiat. În acest fel am început cercetările etnografice la comunitățile românești din nordul Bulgariei și Republica Moldova, având ca tematică sărbătorile și obiceiurile din ciclul vieții de familie (naștere, căsătorie, înmormântare) și calendarul popular.

Ion BĂDOI – Timp de trei ani, între 2009-2011, aţi efectuat cercetări în zona timoceană și de nord a Bulgariei. De ce aţi ales aceste zone şi care este realitatea socială şi etnografică a acestor locuri?


Dr. Emil Ţîrcomnicu – Am dorit să începem cercetările etnografice la populația românească din Republica Moldova. Îmi amintesc că în urmă cu 10 ani doream să realizez cercetări de tip monografic, pe urmele Școlii sociologice de la București. Evident că astfel de cercetări, care au nevoie de colective interdisciplinare complexe, nu mai pot fi astăzi realizate. Dar cercetări regionale, cu tematică etnografică, având colective de 5-7 cercetători, aplicate prin granturi de cercetare, pot duce în termen scurt la rezultatele dorite. În vremea când încercam să obțin astfel de finanțări, Vladimir Voronin introducea pentru români viză. Am socotit că situația politică din Republica Moldova prezintă un risc pentru desfășurarea unor anchete etnografice și am ales ca cercetările să le desfășurăm la populația de origine română din nordul Bulgariei. Pentru început era nevoie de mici regiuni cu sate românești, iar în Serbia există două comunități importante, una în Voivodina, alta în Timoc, cea din urmă cu peste 130 de sate cu populație de origine română. Așadar, pentru studiu experimental, cele două comunități românești din nordul Bulgariei păreau accesibile. Am avut în vedere și factorul politic și social, România și Bulgaria fiind state ale Uniunii Europene care urmau să intre în spațiul Schengen. Este important să cunoști ce se întâmplă peste graniță, în vecinătate, într-un spațiu de frontieră, spațiu de separare, care se transformă astăzi într-unul de cooperare.
Situația din nordul Bulgariei, din punct de vedere economic, social și demografic este una precară. Așa am perceput eu, în scurtele deplasări de teren acest spațiu. Datorită migrației forței de muncă situația demografică este alarmantă. În regiunea Vidin, din 31 de sate românești, doar în unul (Rabrova) mai există școală, evident cu predare în limba bulgară. Numărul mic de copii a dus la închiderea școlilor. Copiii fac ”’naveta” la școlile din orașele Bregovo, Vidin și Kula. Nu există învățământ cu predare și în limba română. Din punctul meu de vedere ar fi nevoie de o școală generală cu predare în bulgară și română, ca și de un liceu, și aceasta mai ales datorită faptului că vorbim de spațiul regiunii transfrontaliere, limba fiind principalul mijloc pentru înlesnirea cooperării culturale și economice. Populația de origine română vorbește limba română ca limbă maternă, dar datorită diferențelor de alfabet oamenii nu pot citi și scrie în limba română. Se urmăresc în schimb programele de radio și televiziune cu emisie din România. Copiii au renunțat să vorbească în limba română, înțelegând câte puțin din vorbele bunicilor care, pentru a se putea înțelege cu nepoții apelează de cele mai multe ori la limba bulgară. O situație diferită se prezintă la rudarii românofoni din zona Varna, unde și copiii vorbesc fluent limba română.

carte-emil-tircomnicu

Ion BĂDOI – În cartea dvs. “Românii dintre Vidin, Dunăre şi Timoc”. Sărbători, obiceiuri, credinţe”, există o afirmaţie în contradicţie totală cu ceea ce susţin autorităţile ţărilor respective, Bulgaria şi Serbia: Românii din regiunea Vidin şi Timoc sunt autohtoni cu o vechime multimilenară, şi sunt urmaşii dacilor romanizaţi la sud de Dunărea de Jos, respectiv ai locuitorilor antici care populau ţinuturile înfloritoare din jurul unor cetăţi romane, că limba strămoşilor noştri daci, reprezentând  o ramificaţie teritorială a limbii trace, a fost vorbită pe ambele maluri ale Dunării de Jos şi că limba română, rezultat al încrucişării limbilor latine orientale cu limba geto-dacilor, este, împreună cu dovezile istorice, arheologice, etnografice, demografice şi folclorice, o impresionantă dovadă a vechimii şi caracterului autohton al românilor din regiunea Vidin şi Timoc”. Pe ce se bazează o astfel de afirmaţie, vorba unui celebru ţăran român cu numele de Moromete, domnule Emil Ţîrcomnicu?


Dr. Emil Ţîrcomnicu – Ați citat un fragment dintr-un studiu al profesorului Mihail Diaconescu, selectat de mine la postfața acelui volum. Am urmat un curs la Facultatea de Sociologie cu profesorul Mihail Diaconescu, prin anii 1996 sau 1997, colaborând mai apoi vreme de doi ani la revista Argeș, pe care o coordona.
Cine merge de-a lungul Dunării, în sensul curgerii, de la Belgrad spre Ruse, va sesiza din loc în loc, de o parte și de alta a fluviului, ruinele cetăților romane care l-au străjuit vreme de veacuri. Spre a vedea aceste ruine arheologul Felix Kanitz face incursiuni în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în spațiul timocean, descoperindu-i și lăsându-ne despre românii timoceni frumoase descrieri etnografice. Nu l-a înțeles în schimb pe misionarul Samuil Dragsin, preot greco-catolic, care încerca să-i treacă la greco-catolicism pe românii timoceni din regiunea Vidin pentru a le conserva naționalitatea. De asemenea, cercetătorul german Gustav Weigand culege material lingvistic la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Primii cercetători români care, la începutul secolului al XX-lea merg în mijlocul românilor timoceni pentru a studia etnografia și folclorul acestora, au fost George Vâlsan, C. Constante și Leon Boga, iar mai apoi, Emanoil Bucuța.
Eu cred că în dreapta Dunării există o veche populație românească. Asta o arată și toponimia, numele latine ale râurilor s.a. Această populație a fost permanent în contact cu cea din stânga Dunării, demonstrând astfel faptul că fluviul nu a reprezentat o frontieră etnică. Weigand, la 1900, spunea faptul că o treime din populația românească din nordul Bulgariei provine din România. Dar etnografic, această populație nu este unitară. Românii din satele din nordul Bulgariei, situate între orașul Belene și orașul Lom, de-a lungul Dunării, pe o lungime de aproximativ 100 km, se diferențiază de cea din zona Vidin. Astfel, prima grupare are caracteristici etno-lingvistice asemănătoare cu populația românească din Muntenia, pe când cea de-a doua cu populația din Oltenia și Banat. La timocenii din Bulgaria, spre exemplu, nunta se desfășoară cu steag, asemănător populației românești din Banat și Crișana. De asemenea, avem trei grupuri etnografice în zona Vidin, în funcție de curbele de nivel ale zonei: văleni, pădureni și câmpeni. Există asemănări între populația românească din Serbia cu cea din Bulgaria, în spațiul timocean. În Serbia avem două principale grupe etno-lingvistice: ungureni și țăreni, primii cu asemănări puternice cu bănățenii, ceilalți cu oltenii.

Ion BĂDOI – Este ştiut faptul că autorităţile bulgare nu recunosc existenţa românilor în stânga Dunării, deşi numărul lor se ridică la circa 150 000, conform lui Ivo Gheorghiev, preşedintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria. Dacă la recensămânul populaţiei din Bulgaria, din anul 1910, se declaraseră români 96 502 persoane, iată că în 2001 autorităţile bulgare binevoiesc să numere doar 1088(!!!) de români. În 1940 se estima că există 250 000 – 280 000 de români, din care 74 569 erau doar în judeţul Vidin, iar în 2001, în acelaşi judeţ, românii erau “recunoscuţi” de statul bulgar ca fiind ceva mai mulţi decât degetele de la mâini – 16(!!!). Aţi fost în Bulgaria, aţi stat de vorbă cu românii din cele peste 30 de localităţi cu populaţie majoritar românească din Timocul bulgăresc. Dacă am da crezare oficialităţilor bulgare, ar trebui să existe doar câte o jumătate de român în fiecare sat. Care este adevărul, domnule Emil Ţîrcomnicu?
Acestor români din Bulgaria li s-au închis şcolile cu predare în limba română, li s-au bulgarizat numele, le-a fost interzisă oficierea slujbelor religioase în biserici, multe din ele construite de domnitorii români, li s-a spus că nu sunt români, ci vlahi sau bulgari, li s-a interzis să-şi vorbească limba maternă, dar ei o vorbeau în familie, aşa cum o auziseră de la cei bătrâni…
Mai au ei credinţa că aparţin neamului românesc?


romania-o-tara-inconjurata-de-romani-2

Dr. Emil Ţîrcomnicu – O parte dintre ei cunosc aceasta, își asumă românitatea sau înrudirea cu națiunea română. Vorbind limba română sau știind că în familiile lor s-a vorbit exclusiv limba română, au dedus și s-au informat despre sorgintea lor românească. O altă parte nu-și pune astfel de întrebări, trăind în state învecinate României consideră că trebuie să se definească cu ceea ce scrie în acte, naționalitatea fiind confundată cu cetățenia. Mai există, de ce să nu o spunem, o mică parte care refuză să fie socotiți ca având origini române.
Chestiunea stă însă altfel. Originea etnică este un dat, ea nu poate fi schimbată. Ești ceea ce ești. Ceea ce simți că ești este cu totul altceva. După căderea comunismului au făcut carieră dialogurile cu Petre Țuțea. Ne amintim că spunea un fapt esențial: omul nu evoluează, omul se dumirește. În acest sens trebuie privită și chestiunea asumării propriei identități. Dacă oamenii au acces și se informează, cu toate obstacolele care le stau în cale, ajung la adevăr. Am stat mult de vorbă cu români din Balcani și, printre altele, îmi împărtășeau faptul că în perioada comunistă nu știau că există un stat unde se vorbește românește. Ei bine, și eu îmi amintesc faptul că, elev fiind, nu știam nimic despre Basarabia.
Altfel cum am putea explica faptul că pot exista variații semnificative, poate de 5-10 %, în anumite spații din state învecinate României, între două sau trei recensămite oficiale, privind numărul românilor. Zece sau douăzeci de ani reprezintă un timp suficient pentru schimbarea mentalităților și asumarea identității pe care în trecut, din anumite cauze, nu și-au asumat-o sau au fost împiedicați să o facă. Și exemplul cel mai elocvent, din acest punct de vedere, este R. Moldova. Evident că, în acest proces al “dumiririi” un rol important îl are educarea în limba maternă, accesul la cultură și la religie. De aceea, o luptă esențială, dacă ați observat, se duce în această direcție: statele din jur caută, apelând la cele mai variate pretexte, să îngrădească învățământul în limba română și ca preoții români să-și facă datoria în rândul celor care încă mai vorbesc limba română.
Legat însă de cifrele recensămintelor oficiale din perioada interbelică din Bulgaria, într-adevăr, aceasta este realitatea: neînregistrarea populației românești începând cu recensământul din anul 1934, astfel că aceasta dispare efectiv “pe hârtia recenzorilor” din zonele compact locuite Timoc și Valea Dunării. Cifra de 96502 apare în 1910 la categoria limba română maternă, după originea etnică română recunoscându-se 81272, în anul 1926 cifrele scăzând la 83746 după limba maternă română, respectiv 79248 după originea etnică română. În anul 1934 au fost înregistrați 16405 români în Bulgaria.

Ion BĂDOI –  Încă din anul 1913 G.Vâlsan cerea “comunicaţie liberă sufletească între noi şi provincia  românească din sudul Dunării”. Deşi România şi Bulgaria sunt membre al UE, deşi este încurajată colaborarea transfrontalieră, se pare că încă dialogul, legăturile noastre cu fraţii de la sud de Dunăre sunt “ferecate cu o sută de lacăte”. Cum comentaţi şovăiala autorităţilor române de a pretinde drepturi legitime pentru românii din Timocul bulgăresc?


Dr. Emil Ţîrcomnicu – Situația este dificilă astăzi din mai multe puncte de vedere: declin demografic, lipsa elitelor, lipsa învățământului bilingv s.a. Există o deschidere din punctul de vedere al autorităților române, așa cum o arată proiectele finanțate de statul român în ultimii ani și cum am constatat-o și eu. Probabil că în viitor se va ajunge la acorduri care să creeze un climat favorabil pentru comunitatea românească din spațiul transfrontalier româno-bulgar. Cred însă că este târziu.



( Va urma )

A consemnat

Ion BĂDOI

Arhiva

Activitate

Vizite: